Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

UN DOSAR ȘI O ANCHETĂ  

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 5 (135), Mai 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


IN MEMORIAM

Primit pentru publicare: 11 Mai 2020
Autor: Virgil RĂZEȘU
Publicat: 12 Mai  2020

© Virgil Răzeșu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


UN DOSAR ȘI O ANCHETĂ  

 

Mărturisesc că pe domnul Viorel Cataramă, persoană publică cu viață tumultoasă, om de afaceri și politician cu veleități (eșuate) de președinte al țării, nu l-am agreat, cum nu agreez pe nici unul dintre milionarii noștri de după revoluție. Fiindcă, oricum și orice s-ar spune, nici o avere nu încolțește și nu sporește din nimic și fără sudoarea frunții.

Dacă-i dedic domnului Viorel Cataramă rândurile care urmează, nu o fac pentru a-i sublinia succesul în afaceri, nici pentru felul în care își conduce propriul partid ori pentru cine știe ce alte motive ci, pur și simplu, pentru atitudinea recent adoptată, cu privire la ceea ce se petrece la noi.

Știm foarte bine că situația noastră, la nivel de națiune, este precară în absolut toate domeniile de activitate. Nimeni nu poate nega că ținem ca orbul de bâtă de primul sau ultimul loc al oricărui top statistic privitor la țările Uniunii Europene. Asta se petrece și fără  pacostea COVID, pentru a deveni dezastruoasă (n-are rost să mai umblăm cu dulcegării) odată cu încercarea la care ne supune încoronatul cu numărul 19.

Nu pun în discuție nici esența, nici valoarea sau veridicitatea enunțurilor marca Viorel Cataramă și nu încerc să deslușesc dacă atitudinea adoptată este expresia unui teribilism sau a unei extravaganțe don­ch­i­șotești. După cum nu-i pun la îndoială sinceritatea demersului, atâta timp cât prețul pe care și-l asumă și pe care-l plătește nu este virtual sau neînsemnat : pe de o parte, despărțirea de familie și de copil și, pe de alta, viața pe care și-o pune în pericol.

Pentru mine, simplu cetățean, important este că ia atitudine, că își susține ideile și se luptă pentru ele, în această maree de pasivitate și de imensă minciună în care ne zbatem. 

Bineînțeles că justiția, oarbă, surdă și aservită, nu iartă. I-a întocmit dosar penal pentru zădărnicirea combaterii bo­­lilor transmisibile (trebuie să recunoaștem izul arhaic al definițiilor noastre). Nimic mai firesc, judecata elementară este în carantină. Degeaba îi transmiți că fapta incriminată este inexistentă din start și este lovită de nulitate. Nu,  domnul Viorel Cataramă n-a pus nici o clipă și în nici un fel vreo piedică acțiunilor inspirate ale guvernanților în com­ba­terea flagelului. Dimpotrivă, a fraternizat cu semenii săi confirmați ca bolnavi de COVID, i-a tratat cu considerație și afecțiune, i-a îmbrățișat și i-a sărutat, cum n-a făcut-o nici un alt politician sau guvernant. Intenția sa este de a demonstra, cu pro­priile mijloace, că atitudinea adoptată de oficialitatea noastră nu este cea mai corectă și suficientă, că #stai acasă pe termen lung și pentru absolut toți cetățenii adâncește și mai mult starea deplorabilă a societății noastre și că este de părere că guvernul trebuia să nuanțeze această interdicție și s-o aplice pre­pon­derent persoanelor cu risc crescut ori că altele ar fi fost măsurile și prioritățile pe care trebuia să și le asume. Nu știu dacă opinia sa este corectă sau nu, dar dreptul la a avea una este indiscutabil.

Ar fi fost de-a-ndoaselea ca justiția să nu se autosesizeze de derapajele domnului Ca­ta­ramă, pe care nu le ține numai pentru el, ci le face publice. Nu la fel a promptă a fost justiția când a condamnat, la scenă deschisă, încălcările flagrante ale ordonanțelor militare legate de muncitorii agricoli plecați peste graniță ? Rușine neobrăzaților care și-au permis să catalogheze mișculația drept mostră de cârdășie ordinară a granzilor noștri, împotriva intereselor și vieților propriilor cetățeni ! Nu la fel a procedat aceeași justiție, cu remarcabila ei imparțialitate, în cazul beizadelelor intușabile care țin paginile revistelor ? Una drogată care a luat viața unui om nevinovat, alta care flutura sub nasul polițiștilor nu un pistol de jucărie, cu apă, ci ditamai mitraliera, armă definită ca instrument de ucidere în masă.

Domnul Viorel Cataramă va înfrunta urecheala procurorilor, fără vreo șansă ca avocatul cu fustă al poporului sau CCR-ul să o declare neconstituțională și s-o sancționeze.

Nu, pe bune, nu-mi fac probleme că domnul Cataramă nu va fi capabil să obțină un NUP la dosarul său, dar guvernanții noștri, care nu s-au dovedit mari maeștri decât în cascada de demiteri și maziliri din funcții, se pot felicita pentru certitudinea zilelor splendide de astăzi și de mâine pe care ne-o asigură.

Îl părăsesc pentru moment pe domnul Viorel Cataramă și mă opresc asupra domnului profesor Virgil Păunescu de la OncoGen din Timișoara, pendinte de Spitalul Județean, fără intenția de a-i deveni avocat din oficiu. Domnia sa nu este un ageamiu, un începător care se află în  treabă, ci un profesionist implicat, cu întregul său colectiv, în rezolvarea uneia dintre cele mai arzătoare probleme ale actualității mondiale și anume realizarea unui vaccin împotriva COVID. Pentru care aproape toate țările se zbat, într-o competiție fără egal.

Facem mențiunea de esență pentru tema în discuție și pentru cititor, că timișorenii nu porneau de la zero. Erau antrenați în realizarea unui vaccin împotriva altei afecțiuni virotice (HIV), încât transpunerea la COVID devenea logică și le asigura un avans confortabil. De asemenea, mai trebuie subliniat că profesorul Păunescu (asemenea lui George Emil Palade) și echipa lui nu au făcut din cercetarea lor un secret, pentru ca, odată sosit momentul socotit favorabil, profe­sorul însuși să-și administreze prima și cea de a doua doză de vaccin, pentru a testa pe propria persoană, efectele vaccinului.

Nu știu, dar am convingerea că oricare dintre membrii colectivului de cer­ce­tare ar fi acceptat fără rezerve să se supună acestui test de importanță colosală pentru umanitate. Dar gestul profesorului de a deveni propriul cobai mi se pare remarcabil și altruist, aducând în actualitate lista fără sfârșit a celor care s-au sacrificat pentru știință și pentru semenii lor. 

Ajuns la momentul culminant al intervenției mele, deloc întâmplătoare, îmi permit să mă refer la înaltele instituții centrale și locale care ne conduc și ne hotărăsc existența, la curent cu activitățile colectivului de la OncoGen. S-au interesat cumva dacă are niscai greutăți, dacă are dotarea și finanțarea necesare, dacă poate fi ajutat cu ceva ? Nici vorbă ! Guvernul a primit de la UE fonduri substanțiale pentru sănătate, ba chiar pentru combaterea COVID. Credeți că s-a gândit cineva să le acorde o părticică oricât de neînsemnată pentru finalizarea cercetării ? Nu. Ba, mai mult, ca și în cazul lui Viorel Cataramă, Spitalul Județean a demarat o anchetă, pe care domnul manager al spitalului o învelește întră-un iz polițienesc. Citiți, vă rog : ”Domnul profesor și-a administrat un așa-zis (?!?) vaccin împotriva coronavirusului. Din nefericire, spitalul județean, nu a fost informat, nici oficial, nici neoficial, despre acest proiect de cercetare și despre această intenție (se poate, domnu’ manager, să nu știți ce se petrece în propria ogradă ?)…. Sigur, cu toții ne-am dori ca în România să existe un vaccin (sorry, mă îndoiesc că vă doriți !), însă … nu se poate pune problema în acest moment de existența unui asemenea vaccin (de ce nu ? Dacă, totuși,  există, și chiar sub nasul Dvs ?) … Noi credem în capacitatea intelectuală a domnului profesor, însă vom demara o anchetă internă pentru a verifica în ce condiții s-a făcut această cercetare, dacă s-a injectat sau nu domnul profesor” (splendid !, câtă încredere ?!?). Cam rușinos, domnule manager. Vă acord scuzele cuvenite, fiindcă nu faceți parte din breasla doctoricească. Dar ca absolvent de școli înalte nu se poate să nu știți că nu orice cercetare duce la rezultatul scontat dar că ea trebuie stimulată tocmai pentru a găsi drumurile care duc spre țintele dorite. 

În aceste condiții, de lipsă totală de încredere, dificultăți și subfinanțare, de lipsă de interes și apreciere pentru orice inițiativă de valoare, v-ați mira dacă peste nu știu câtă vreme – trăim în România, orice poate fi cumpărat cu bani – un oarecine din străinătate ser va împăuna cu meritele unui vaccin (întâmplător) identic cu cel de la OncoGen ? Nici vorbă. Se vor grăbi spre premiul Nobel, precum în cazul pancreatinei lui Paulescu.

Cele două cazuri aduse în atenția cititorului au în comun aceeași persiflare a oricăror inițiative, aceeași ancestrală desconsiderare a propriilor valori. Nu ne mai mirăm că nimic nu ne merge, nimic nu ne reușește, nu avem perspectivă și planuri solide de viitor, trăim de azi pe mâine și trăim prost, ne batem în piept cu instituții supradimensionate care și-au pierdut credibilitatea, construim castele de nisip din care nu se alege nimic și întindem mâna la străini. 

Bravo nouă !

                                                                              Virgil Răzeșu – Piatra Neamț



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.601 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5