Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Un experiment inedit în mediul rural interbelic botoşănean –    Căminul Cultural Ungureni    

 

Un experiment inedit în mediul rural interbelic botoşănean –    Căminul Cultural Ungureni    

                                                                                               Gheorghe Median

       Anii care au urmat Primului Război Mondial, au constituit o perioadă deosebit de dificilă pentru România, imensele pierderi materiale şi umane suferite în cei doi ani de participare la marea conflagraţie mondială, punându-şi acut amprenta asupra tuturor domeniilor vieţii statului şi afectând cea mai mare parte a locuitorilor.

        Printre cei care au simţit cel mai acut urmările războiului, s-au numărat locuitorii satelor, care, în ciuda reformei agrare, ai căror beneficiari au fost, s-au văzut confruntaţi cu nenumărate probleme, unele părând de nerezovat. Lipsa utilajelor agricole cu care să-și lucreze pământul, condițiile împovărătoare în care puteau să împrumute banii necesari cumpărării acestora, greutatea valorificării produselor agricole, numeroasele dări pe care erau nevoiți să le plătească, precaritatea măsurilor de ordin sanitar, creșterea numărului de analfabeți, erau doar câteva dintre elementele care făceau ca situația țăranilor să fie deosebit de dificilă. Întrucât statul nu putea să rezolve toate aceste probleme, unele dintre ele, au fost însușite de societatea civilă. Primul pas în această direcție a fost făcut de Fundația Culturală Regală “Principele Carol”, sub auspiciile căreia, în numeroase localități, în special din mediul rural, unde trăia aproape 80% din populaţia ţării, au luat ființă cămine culturale, a căror menire era aceea de a ridica nivelul de cultură al locuitorilor. 

La 12 martie 1927, lua ființă un astfel de cămin cultural – de fapt o universitate populară neinstituţionalizată, subordonată Fundaţiei Culturale condusă de sociologul Dimitrie Gusti – şi în comuna Ungureni, din județul Botoșani, inițiatorul acestuia fiind profesorul Eugen D. Neculau, căruia i s-au alăturat câțiva locuitori ai comunei, între care medicul Aurel Bercovici, învățătorul Alexandru Moisil, lucrătorii feroviari Dumitru Teodorescu și Vasile Casapu și agricultorul Ioan Alexa. [1]  Aceștia aveau de altfel, să facă parte din conducerea instituției, devenind, fără a bănui, eroii unuia dintre cele mai remarcabile experimente culturale, desfășurate în mediul rural românesc în perioada interbelică.

 Fiu al comunei, absolvent al promoţiei 1925 a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi, specialitatea filosofie, profesor, între anii 1925 – 1948 la Liceul “Gr. Ghica Voievod” din Dorohoi şi Seminarul “Pimen Mitropolitul” din acelaşi oraş şi la şcolile normale “Al. Vlahuţă” din Şendriceni şi “Vasile Lupu” din Iaşi, Eugen D. Neculau a locuit,  până în anul 1938 în comuna Ungureni, cunoscând îndeaproape problemele consătenilor săi, în a căror rezolvare s-a implicat cu toată fiinţa sa. 

Pornind de la premisa că ţăranul e sensibil la două chemări: una dinspre cer, din care decurge întreaga lui spiritualitate şi alta dinspre pământ, de care e legată esenţa sa materială, Eugen D. Neculau a gândit acţiunea sa de la Ungureni pe două planuri – unul educativ, în care urmărea lichidarea analfabetismului şi superiorizarea adultului rural prin cultură şi al doilea,  strâns legat de primul, care viza ridicarea ridicarea economică a satelor. [2] Detaliind acest proiect, el afirma că, în condiţiile de atunci “se simţea nevoia înfiinţării unor instituţii care să direcţioneze viaţa satului în toate aspectele ei: cultural, educativ, instructiv, economic, sanitar, agricol etc.. Căminul cultural – considera el – oferea cadrul unei munci intense şi multilaterale, iar necesitatea lui era cu atât mai simţită, cu cât, ţărănimea era chemată la o nouă viaţă culturală, economică şi politică”. [3] 

Emanciparea ţărănimii, nu se putea însă realiza doar prin mijloacele recomandate de Fundaţie – cele mai multe de ordin cultural ( serbări, conferinţe, comemorări ale unor evenimente istorice, concursuri etc.). Era necesară găsirea unor modalităţi de a-i antrena pe săteni şi în alt fel de activităţi, cu deosebire economice, singurele în măsură să le ridice starea materială şi pe această bază, standardul de viaţă.

Era necesară, de asemenea, extinderea activităţii căminelor culturale pe arii mai întinse decât teritoriul unei singure localităţi, deoarece, în numeroase cazuri, animozităţile dintre conducătorii acestor instituţii, duceau la încetarea oricărei activităţi. Extinderea activităţii unui cămin cultural la un număr mai mare de localităţi şi cooptarea în conducerea acestuia a unor delegaţi din fiecare localitate, putea anihila eventualele acţiuni perturbatoare a unora dintre conducători.

Pornind de la aceste considerente, Eugen D. Neculau a propus ca instituţia să cuprindă în raza ei de activitate, alături de comuna Ungureni, încă 11 localităţi cu care, de altfel, aceasta forma o unitate economică. Aceste localităţi, grupate în comunele Ungureni, din judeţul Botoşani şi Borzeşti, din judeţul Dorohoi erau: Ungureni, Sapoveni, Epureni, Durneşti, Călugăreni, Vicoleni, Plopenii Mari, Plopenii Mici, Mihai Viteazul, Borzeşti, Tăuteni şi Mândreşti. [4] 

Realizarea obiectivului propus, presupunea, încă de la început, elaborarea unui plan de activitate bine fundamentat, cu repere precise şi clar definite şi asumarea întregii activităţi de către o conducere fermă, acceptată în unanimitate, de către toţi cei care consimţeau să conlucreze la înfăptuirea acesteia. O altă condiţie, la fel de importantă, era asigurarea unei depline autonomii, pentru ca instituţia să aibă libertate nestânjenită de acţiune, conform intereselor şi principiilor proprii. Această prevedere,împreună cu normele de funcţionare, doctrină şi principii de bază, au fost cuprinse în Statutul Căminului Cultural Ungureni, însuşit şi respectat de toţi membrii acestuia.

Activitatea iniţială a Căminului Cultural din Ungureni, a fost cea culturală. Ea a început prin înfiinţarea unei biblioteci la Ungureni, care în anul 1932, dispunea de 3000 de volume [5] şi a altora, de dimensiuni mai mici, la Casele de Sfat şi Citire înfiinţate în celelalte 11 localităţi. La constituirea fondului iniţial de carte au contribuit numeroase personalităţi din Botoşani şi Dorohoi, între care preotul – cărturar Dumitru Furtună, directorul Seminarului “Pimen Mitropolitul” din Dorohoi, preotul Constantin Ciocoiu, din aceeaşi localitate, Gheorghe Gh. Burghele, fost primar al Dorohoiului, senator şi deputat în Parlamentul României în mai multe legislaturi şi mare filantrop, medicii I. Gheorghiţă şi I. Mihăilescu şi mulţi alţii. Între cărţile donate se aflau “Catehismul creştinismului ortodox” (59 exemplare), “Sfintele noastre tradiţii” (48 exemplare), cărţi de rugăciune (169 exemplare) şi “Cultul eroilor” (97 exemplare). [6]   Bibliotecii i s-au adăugat, în primii ani de la înfiinţare şi un muzeu regional, cu trei secţiuni – istorică, etnografică şi economică.

La puţin timp după înfiinţare, Căminul Cultural a achiziţionat un aparat de proiecţie cinematografică, iar în anul 1930, un aparat de radio. De asemenea, au fost cumpărate, cu bani din cotizaţiile membrilor, un mare număr de diapozitive cu imagini diverse şi o bogată colecţie de discuri de patefon. Toate aceste mijloace culturale au fost intens folosite în cadrul activităţilor desfăşutate de-a lungul anilor: conferinţe, şezători, vizionări de filme, serbări, audiţii – radio, cursuri şi concursuri, etc.

Înscrierea în cadrul Căminului Cultural a fost benevolă, dar una din condiţiile puse, în afară de respectarea statutului, a fost cunoaşterea scrisului şi cititului. Această cerinţă era justificată de faptul că acţiunile desfăşurate  presupuneau un minim grad de instrucţie, fără de care actul educaţional nu s-ar fi putut  realiza. Sfaturile şi îndrumările oferite sătenilor în cadrul diverselor activităţi, trebuiau aprofundate prin lecturi proprii, fapt ce nu s-ar fi putut realiza, fără ştiinţa de carte. Cum dorinţa multor săteni de a deveni membri ai Căminului Cultural se lovea de handicapul lipsei de carte, conducerea instituţiei a decis să iniţieze cursuri de alfabetizare. În acest scop, din anul 1932, în fiecare Casă de Sfat şi Citire, a fost deschis câte un curs de alfabetizare. Pentru necesităţile ridicate de această acţiune, s-au procurat un număr de 200 abecedare pentru adulţi şi 100 de cărţi de citire. Lecţiile au fost predate de învăţători, ajutaţi de câţiva săteni, ştiutori de carte. [7] 

Acţiunile desfăşurate în cadrul Căminului Cultural , s-au organizat în fiecare an, în două sesiuni: una în perioada octombrie – aprilie şi alta în perioada mai – septembrie, cuprinzând atât activităţi teoretice, cât şi aplicaţii practice. În privinţa celor din urmă, ţinând cont de faptul că Ungurenii se aflau într-o importantă zonă pomicolă, cele mai multe au avut ca obiect pomicultura, iar specialistul în domeniu,  a constituit o prezenţă aproape permanentă la toate acţiunile.

Pentru cunoaşterea activităţilor iniţiate de cadrul Căminului Cultural Ungureni şi a modalităţilor de desfăşurare a acestora, redăm mai jos Programul sesiunii a V – a (1 octombrie 1931 – 1 aprilie 1932) înaintat Prefecturii Botoşani:

“Conferinţele – în număr de 25 se vor ţinea la Cămin în zilele fixate, între orele 6½ –  8½ p. m. Programul fiecărei conferinţe e alcătuit în felul următor: la început rulează o vedere instructivă, apoi o conferinţă cu subiect din religie, istorie, geografie sau ştiinţă, însoţită de proiecţiuni cinematografice fixe. Partea a treia este Conferinţa propriu – zisă, cu subiect de pomicultură, viticultură sau apicultură, însoţită de proiecţii fixe şi care durează ½ oră. Căminul dispune de toate diapozitivele care formează conferinţele trecute în program. La sfârşit rulează o altă vedere instructivă sau o comedie. La conferinţe este obligatorie prezenţa sătenilor membri.

Şezătorile la Cămin se ţin sâmbăta seara, sub conducerea secretarului căminului. La ele participă şi horticultorul,  tratând  subiecte de specialitate fixate în program şi antrenând discuţii cu sătenii. Programul şezătorilor de la Cămin este format din ştiri din ţară şi străinătate, povestiri morale, sfaturi, îndemnuri, diferite comunicări, ştiri agricole, basme, taclale, ghicitori, proverbe, jitii, apoi muzică vocală, instrumentală  şi patefon.

Audiţiile la Radio au loc în zilele de duminică, după amiaza. Se recepţionează Programul pentru săteni, emis de postul din Bucureşti.
Producţiile şcolare se vor da pe scena Căminului. La alcătuirea Programului se va ţine cont de interesul naţional şi de cel etnic.

Şezătorile în sate, formează un punct important al Programului acestui Cămin. Anul acesta se va încerca organizarea acestor şezători în satele Epureni, Sapoveni, Ungureni – Isăcescu, Ungureni – Ciulei, Plopenii Mari, Durneşti, Mândreşti, Plopenii Mici, Borzeşti  şi Călugăreni. Aceste şezători vor avea loc seara, la casele gospodarilor, în zilele de marţi şi joi. Programul va fi executat în întregime de săteni, sub conducerea unuia dintre ei. Aceste şezători vor fi controlate de conducătorii Căminului şi de horticultor, care vor contribui la execuţia Programului. În satul în care se ţine cursul de altoire fixat în acest program, se suspendă şezătorile, pentru timpul cât durează cursul. Programul şezătorilor e alcătuit din: ştiri din ţară şi străinătate, ştiri agricole, basme, cimilituri, jitii, taclale, muzică, întocmai ca şi la şezătorile de la Cămin. Căminul Cultural va procura tuturor conducătorilor de şezători în sate, un număr de cărţi populare  (Colecţia “Cunoştinţe folositoare”), prin care se popularizează cunoştinţele din agricultură, gospodărie, viticultură, pomicultură, sericicultură, apicultură şi zootehnie. Se va indica fiecărui conducător materialul care trebuie utilizat la şezători. Aceste şezători au loc în zilele de lucru, astfel că fetele şi sătenii vor lucra.

Conducătorul va întocmi un raport ( după formularele date de Cămin) asupra felului cum a organizat şezătoarea.

Cursurile de altoire şi îngrijirea pomilor au loc în satele din comuna Ungureni, judeţul Botoşani şi Borzeşti – judeţul  Dorohoi, cu scopul de a contribui la înfrumuseţarea regiunii şi înzestrarea ei cu pomi fructiferi.

Cursurile acestea se vor ţine conform cu instrucţiunile date de Onor Ministerul Agriculturii şi Domeniilor prin Decizia nr. 279524 din 2 decembrie,  publicată în Monitorul Oficial nr. 287 din 18 decembrie 1930. Cursurile se vor ţine de către domnul horticultor, care va utiliza uneltele horticole ale Căminului. Programul fiecărui curs va fi alcătuit în modul următor: luni dimineaţa înscrierea cursiştilor, după amiaza vizite prin livezile din localitate în tovărăşia cursiştilor pentru a observa pichetajul şi modul cum sunt apăraţi pomii pentru iarnă, seara începerea cursurilor. Şedinţa, 2 ore. 

Marţi, miercuri, joi, vineri dimineaţa, două ore de curs, după amiaza razii prin sat, seara iarăşi 2 ore de curs. Sâmbăta dimineaţa între 8 -12, examenul de absolvire în prezenţa autorităţilor din sat şi a unui membru din Sfatul cultural al Căminului. Până la 12 se anunţă rezultatul. Se impart premiile şi se închide cursul.

În luna martie 1932, Căminul Cultural va executa punctul cel mai important din Programul său horticol. După cum anul acesta s-a procedat cu sămânţa de dud, tot astfel, în primăvara anului viitor, se va împărţi sătenilor seminţe de pomi fructiferi: meri, peri, nuci, pruni, caişi etc. apoi de arbori: stejar, tei, glăduie, mesteacăn, apoi de trandafir, plante ornamentale, melifere, furajere şi legume. Se va urmări îndeaproape organizarea gospodăriilor ţărăneşti. 

În sfârşit, se va realize în practică pe cât vor permite fondurile, plantarea malurilor Jijiei, a terasamentului căii ferate, a drumurilor, a locurilor virane şi neproductive şi a haturilor. Ca şi în vara anului 1931, o echipă sub conducerea domnului horticultor, va altoi în regiune.

La 1 aprilie 1932, va începe sesiunea de vară, cu program schimbat, pe care Sfatul cultural îl va întocmi la timpul potrivit.” [8] 

Demn de subliniat este faptul că, pentru a stimula preocuparea sătenilor pentru îngrijirea grădinilor şi livezilor, conducerea Căminului a stabilit obligaţia membrilor de a-şi amenaja grădini cu flori în faţa caselor şi plantaţii cu cel puţin câteva zeci de pomi fructiferi în grădinile din preajma acestora. Cei mai merituoşi gospodari au fost premiaţi cu puieţi de pomi fructiferi, achitaţi în parte de Cămin, în parte de Prefectură. Participarea Prefecturii la premierea sătenilor, reiese dintr-o adresă din data de 20 ianuarie 1934, adresată de conducerea Căminului prefectului judeţului Botoşani, prin care solicita acestuia suma de 3000 lei, rămasă ca rest de plată, în urma achiziţionării unui număr de 10 000 puieţi de măr şi păr, ce urmau a fi împărţiţi ca premii, din partea Prefecturii, sătenilor sârguincioşi din Epureni, Sapoceni, Ungureni – Isăcescu, Ungureni – Ciulei, Durneşti, Mândreşti şi Călugăreni. [9] 

La doar câţiva ani de la înfiinţarea Căminului Cultural Ungureni, ca urmare a efectului acţiunilor iniţiate de acesta, aspectul celor 11 sate a cunoscut o sensibilă schimbare. Gospodăriile sătenilor, grădinile şi livezile, au început să fie mai bine îngrijite. Comportamentul acestora, manifestat în atitudinea faţă de muncă, familie, şcoală etc. s-a schimbat şi el. Aceast fapt însă, nu era, după părerea profesorului Eugen D. Neculau suficient. Creşterea standardului de viaţă nu se putea limita doar la atât. El trebuia stimulat şi prin alte mijloace, dintre care, conducera Căminului Cultural a ales cooperaţia.

Sistemul cooperatist, ca mijloc de stimulare a ridicării stării materiale şi sociale a ţăranilor, funcţiona de mai multă vreme în România, dar acesta se limita doar la băncile de credit. Profesorul Eugen D. Neculau, a înfiinţat sub auspiciile Căminului Cultural, trei cooperative: de credit, de producţie şi de aprovizionare şi desfacere. Membrii lor erau în acelaşi timp membri ai Căminului Cultural şi obişnuiţi cu corectitudinea impusă de acesta, au asigurat o funcţionare aproape ireproşabilă a acestora.

  Cooperativa de credit, înfiinţată în anul 1932, a oferit sătenilor  împrumuturi avantajoase, folosite în cea mai mare parte, la construirea de locuinţe şi la achiziţionarea de pământ şi de bunuri gospodăreşti.

Cooperativa de producţie a pus la dispoziţia sătenilor maşinile agricole necesare cultivării, întreţinerii şi recoltării produselor agricole. Între realizările sale, se numără înfiinţarea a patru puncte de curăţare a cerealelor înainte de însămânţare, la Sapoveni, Borzeşti, Vicoleni şi Mândreşti, fiecare dotată cu un trior, o vânturătoare şi un porzolator. În anul 1942, obştea agricolă dispunea de un important număr de maşini agricole, între care un trior Lans de 25 CP cu plug, patru semănători îngropătoare cu 15 rânduri, patru grape de fier cu câte trei câmpuri şi şase semănători mecanice. Toate au fost puse la dispoziţia sătenilor, în condiţii avantajoase. [10] 

Cooperativa de aprovizionare şi desfacere, a procurat sătenilor mărfuri de larg consum şi s-a preocupat de colectarea produselor agricole pe care le-a oferit unor unităţi de prelucrare. Prin intermediul acesteia, ani în şir, producţia de sfeclă de zahăr din regiune a fost vândută fabricii de zahăr de la Ripiceni. [11] 

La 23 septembrie 1934, Căminul Cultural îşi schimbă numele în Universitatea Populară Ungureni, [12] aceasta fiind şi rămânând, singura universitate populară din ţară, care a funcţionat în mediul rural. Sub acest nume, ea a funcţionat până la 25 martie 1948, când,  nemaigăsindu-şi locul în noua concepţie comunistă privind satul românesc, s-a autodizolvat. Au supravieţuit doar Cooperativa de credit, transformată în Bancă şi Cooperativa de consum, care au contribuit mai departe la susţinerea intereselor şi nevoilor locuitorilor din regiune.

În cei peste 20 de ani de activitate, instituţia din Ungureni a demonstrat că, o acţiune bine gândită, condusă cu competenţă şi înţelepciune, fără abateri de la linia stabilită iniţial şi fără compromisuri, neinfluienţată de factorul politic şi de alţi factori perturbatori, poate da rezultate excepţionale. Urmare a acţiunii acesteia, nivelul de trai al locuitorilor zonei a crescut semnificati. O mare parte a acestora şi-au putut cumpăra pământ, devenind, cu cele 7 -10 ha în medie posedate, acea pătură de mijloc, care a asigurat susţinerea statului şi propria sa prosperitate. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat faptul că, stabilitatea locuitorilor zonei aflaţi în aria de cuprindere a Universităţii Populare Ungureni a întrecut-o pe cea a altor localităţi, migraţia către oraş fiind aproape insesizabilă, iar numărul copiilor îndrumaţi către licee şi apoi către facultăţi, s-a menţinut decenii de-a rândul la o cotă foarte ridicată.

Universitatea Populară Ungureni, prin unicitatea sa, îşi găseşte locul în rândul acelor instituţii care au demonstrat imensa disponibilitate spre cultură şi creativitate a satului românesc şi faptul că, susţinut, acesta poate constitui o bază solidă a progresului statului roman. Societatea civilă a demonstrat, în urmă cu aproape un secol, că poate contribui la renaşterea satului românesc, fapt pe care-l poate face şi trebuie să-l facă şi acum, pentru că fără ridicarea standardului de educaţie şi de viaţă a satelor, România nu se va putea înscrie în rândul statelor avansate ale Europei. 

                                                 Note

1.Buletinul Căminului Cultural Ungureni, comuna Ungureni, an I, nr. 1.  Aprilie –iunie 1927, p. 9.
2.Marcel Lutic “Eugen D. Neculau – schiţă de portret”, în Revista “Luceafărul” Botoşani, ianuarie 2010, p. 19.
3.Buletinul Căminului Cultural Ungureni, comuna Ungureni, judeţul Botoşani, an I. nr. 1, aprilie –iunie 1927, p. 1.
4.Serviciul Judeţean Botoşani al Arhivelor Naţionale, Fond Prefectura Botoşani, Dosar 28/1931, p. 68.
5.Crudu, Tiberiu “Botoşanii în 1932”, Botoşani, Atelierele BV. Saidman, 1932, p. 202.
6.Buletinul Căminului Cultural Ungureni, an I. nr. 1. Aprilie –iunie 1927, p. 11.
7.“Clopotul”, Botoşani, an XXV, 19 iunie 1968.
8.S.J.A.N. Botoşani, Fond Prefectura Botoşani, Dosar 28-1931, f. 71-73.
9.Idem, Dosar 58-1933, f. 65.
10.Neculau D. Eugen , “Universitate Populară de la Ungureni”, în  “Sociologia  în acţiune”, Universitatea  “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1973, p. 395.
     11 .   11. Crudu, Tiberiu, Ibidem
12.S.J.A.N. Botoşani, Fond Primăria Botoşani, Dosar 654/1935, f. 72..                                                                                         

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5