UN FOCAR DE CULTURĂ – BIBLIOTECA LUI GHEORGHE EMINOVICI CĂMINARUL

Mijlocul secolului al XIX-lea aducea un suflu nou de cultură şi deşteptare românească, peste o generaţie făuritoare şi părtaşă, rând pe rând, a Revoluţiei paşoptiste, a Unirii, a Independenţei, trepte cruciale ale României moderne, într-o dăruire, sacrificiu şi cutezanţă exemplare, generaţie căreia căminarul Gheorghe Eminovici îi aparţine, cu suma sa de preocupări şi neodihnă.

Fără a fi din cele curente, dar trecătoare – câte griji nu avea căminarul, câte afaceri de rezolvat! -, preocupările sale pentru a aduna manucrise şi cărţi rare româneşti au dus la formarea unei biblioteci, devenită aşa de preţuită, încât mulţi boieri moldoveni îi cereau diferite cărţi cu „împrumut pe garanţie” (Octav Minar, „Eminescu. Aspecte din viaţa şi opera poetului”, Bucureşti, f.a., p.9). Nimic surprinzător, un portret pe care i-l dedică Matei Eminescu, fiul său, o confirmă, ştiindu-l că – „…Mai avea o memorie uimitoare, numai din contactul cu Balş, Hurmuzaki învăţase bine memţeşte şi binişor franţuzeşte. Cunoştea aproape toată Moldova…” („Eminescu Comemorativ”, album artistic-literar, Iaşi,f.a., p.89), atribute de preţ în valoroasa sa întreprindere culturală, ce aveau să-i confere un statut şi un rol de „idol” pentru intelectualii din Moldova” (O. Minar, lucr.cit., p.9).

Odinioară, cum treceai pragul casei Eminovicilor de la Ipoteşti, în dreapta, odaia de lucru a căminarului găzduia biblioteca, în fapt dulapurile pline cu cărţi, cu locul bineştiut al fiecăreia, căminarul ţinându-le o evidenţă riguroasă. Şi, mai erau în preajmă, în odaie, o masă, câteva scaune, două sfeşnice şi o scrumelniţă, iar pe pereţi câteva tablouri de domnitori, lucrate de un neamţ bătrân, Anton Zigri. Aici, în odaia-bibliotecă, la zile mari, de sărbători, odată cu musafirii casei intrau şi copiii, altfel n-aveai niciodată acces. Erau momente marcate de trăiri şi revelaţii alese, de mândria căminarului de a-şi prezenta roadele strădaniilor sale, „comoara aceasta intelectuală”, cărţile, din care, uneori, le şi citea. Dar care erau ele? Greu, foarte greu de redat astăzi un inventar in extenso, condica, minuţios ţinută de căminar, nefiind de găsit. Dar, o scrisoare a lui Balş, citată de Minar, aduce „la vedere” următoarele titluri, cărţi, de altfel, împrumutate din biblioteca de la Ipoteşti: „Istoria cavalerului de Grie(sic) şi a iubitei sale Manon Lescaut”, în traducerea lui Alecu Beldiman; „Alzira sau Americanii” de Voltaire, în traducerea lui Grigore Alexandrescu; „Antony” de Alexandre Dumas-tatăl, în traducerea lui Alexandru Hrisoverghi şi cu precuvântarea lui C.Negruzzi; „Moartea lui Socrat” de Lamartine, în traducerea lui G.Sion; „Mizantropul” de Moliere, în traducerea lui G. Sion; „Mettela şi Orbul” de George Sand, în traducerea lui George Baronzi; „Speronare” de Alexandre Dumas-tatăl, în traducerea lui Ion Heliade-Rădulescu; „Femeia bună şi bărbatul bun” de Marmontel, în traducerea lui Heliade-Rădulescu; ,,Crucea de argint” de Eugen Sue, în traducerea lui Heliade-Rădulescu; „Lacul Dracului” de George Sand, în traducerea lui George Baronzi; „Meropa” de Voltaire, în traducerea lui Grigore Alexandrescu.

Diverse cărţi intrau în biblioteca lui Gheorghe Eminovici, în urma abonării sale la unele apariţii editoriale, ca în cazul piesei de teatru „en vogue” „Hans Benkner oder die lebeding Begrabene” a sasului Christian Heyser, imprimată în Tipografia Gott din Braşov (Augustin Z.N.Pop, „Pe urmele lui Mihai Eminescu”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, p.27).

Deja, titlurile enunţate, pe baza scrisorii lui Costachi Balş, un asiduu cititor al bibliotecii căminarului, cu predilecţie spre cultura franceză, ne-au pus în faţa prezenţei unor traduceri datorate unor scriitori din perioada de pionierat a literaturii române – Alecu Beldiman, Alexandru Hrisoverghi, George Sion, George Baronzi, Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu. Nu credem să fi lipsit, la rându-le, alţii, între care Iancu Văcărescu, poate cu traducerile operelor teatrale „Britanicus”, „Ermiona”, ,,Regulus” sau cu volumul propriu „Poezii originale”, Grigorie Miculescu, Barbu Paris Mumuleanu, Cezar Bolliac, Anton Pann, Nicolae Bălcescu, C.Aristia, C.Bălăcescu, Nicolae Rucăreanu, Dimitrie Iarcu, Alexandru Pelimon, C.Aricescu, Dimitrie Bolintineanu, Veniamin Costache, George Săulescu, Alexandru Donici, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Istrati, Dimitrie Gusti, Vasile Alecsandri, George Melidon, V. A. Urechia, cu toţii formând o adevărată pleiadă pe făgaşul afirmării culturii naţionale.

Bun patriot, cum era, căminarul Gheorghe Eminovici preţuia valorile culturii noastre, le aduna cu sârg, le ocrotea cu străşnicie. Era şi acesta un atu; în a se bucura de ales respect din partea contemporanilor şi, nu întâmplător, afirma Henriette Eminescu, că – „familia noastră are un exemplu între proprietarii din Botoşani” (Henriette Eminescu către Cornelia Emilian, Botoşani, 1888 februarie 3).

Trecut-au anii… Astăzi, din biblioteca lui Gheorghe Eminovici nu este mai nimic la Ipoteşti, darmite consistentul ei fond. Dar, parcă din marile biblioteci şi colecţii ale lui Teodor Callimachi şi Teodor Boyan, alţi doi pionieri notabili ai bibliofiliei botoşănene, se mai păstrează ceva? Nu o spunem deloc ca o consolare.