Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Un mare folclorist pe nedrept uitat, Mihail Canianu

ISTORIA CULTURII

Un mare folclorist pe nedrept uitat Mihail Canianu
Autor, Dumitru LAVRIC

Mărturisesc dintru început că motivaţia acestei intervenţii publiciste este mai complexă decât poate bănui cititorul neprevenit, fapt care mă obligă la o scurtă explicaţie preliminară. Este, mai întâi, o motivaţie de ordin obiectiv care urmăreşte completarea şi corijarea unor informaţii privitoare la om şi operă, informaţii pe care cercetătorul folcloristicii româneşti le poate afla din surse bibliografice precum „Istoria folcloristicii româneşti” – 1974, semnată de Ovidiu Bîrlea, „Dicţionarul folcloriştilor” – 1979 de Iordan Datcu şi S. C. Stroescu, „Dicţionarul etnologilor români”, de acelaşi Iordan Datcu; această intenţie se completează cu o alta referitoare la o posibilă reeditare a operei sale fundamentale care îl recomandă, cum vom vedea, şi ca pe un autorizat cunoscător al folclorului botoşănean. În ordinea subiectivă a motivaţiei se înscrie faptul că Mihail Canianu s-a născut, a trăit cea mai mare parte a vieţii şi a cules folclor dintr-o zonă unde am copilărit şi am urmat primii ani de şcoală – este vorba de tîrgul Hîrlăului, aureolat cu renumele de fostă reşedinţă domnească, şi de satele din jurul acestuia, numite, pe la jumătatea secolului al XIX-lea cotune, datorită numărului foarte redus de locuitori (30-40 familii).

Mihail Canianu, cu numele său adevărat Cahana, s-a născut chiar la Hîrlău în 1867, pasiunea pentru folclor fiind moştenită de la mama sa de la care va culege mai târziu un descânte de deochi „spus de mamă-mea în 1890”; la Hîrlău a deschis Canianu şi o cârciumă, profesie practicată în epocă de nume extrem de sonore precum C. Dobrogeanu-Gherea sau Caragiale; în acest mediu a ascultat şi notat – în zilele de târg – zeci şi zeci de texte folclorice (cântece, descântece, poveşti), auzite de la sătenii din Bădeni, Scobinţi, Zagovia, Cepleniţa, Deleni, Lătăi; alte texte le-a notat de la o femeie deosebit de înzestrată, Maria Petrovici din satul Drăguşeni, judeţul Neamţ, pe care folcloristul o va urma, stabilindu-se o perioadă pe meleaguri nemţene. Autodidact plin de talent şi sârguinţă, Canianu se va manifesta ca folclorist, dialectolog, publicist, traducător. A murit în 1933 la Bucureşti, lăsând amintirea unui „eminent folclorist” – aşa cum sublinia „Revista cultului mozaic” la împlinirea a 120 de ani de la naşterea sa.

Opera fundamentală a lui Mihail Canianu a fost tipărită la Iaşi în 1888 la editura Fraţii Şaraga şi încrie în titlu un principiu de la care folcloristul a înţeles să nu se abată: „Poezii populare, Doine, Culese şi publicate întocmai cum se zic”; însoţită de o prefaţă călăuzitoare, culegerea înmănunchează câteva sute de texte, dintre care peste 90 sunt din judeţul Botoşani, zonă din care Canianu are cinci informatori: Zamfira Şaramet şi Vasile Alexa din Prăjeni, Constantin Toma şi Gheorghe a Bobului din Lătăi, Vasile Onofrei – Flămânzi. Se remarcă cântecele din dragoste, dor şi jale („Frunză verde de-alunică”, „Frunză verde de-alior”, „Frunză verde grâu mărunt”, „Frunză verde poamă neagră”, „Otăvii un pom pe coastă”), dar şi cele de cătănie şi haiducie („Plânge-mă, mamă, cu dor”, „Cătănire-aş, cătăni”, „Frunză verde pai secară”) – toate într-o impecabilă haină artistică:
,,Frunză verde de doi brazi,
De-aş ajunge până marţi
Să pun mâna pe-un cal breaz
Şi să plec la târg la Neamţ
Să privim la dorobanţi…”

Tipărite în forma lor autentică, multe din aceste cântece, sunt adevărate documente lingvistice pentru „graiul cel simplu” al oamenilor timpului:
„Frunzî verdi tri granati,
Puiu nieu cial di diparti,
Ian mai trimiti-ni v’o carti
Să văd inima-ţ ci poati.”

Frumuseţea textelor, multe din ele antologice, acurateţea aparatului critic (numele şi prenumele informatorului, localitatea , variante, inclusiv cele publicate anterior în volume şi gazete) aşează culegerea lui Canianu în faţa celor ale lui Alecsandri care şi-a permis numeroase intervenţii în textul popular şi în apropierea celei a lui Eminescu care, şi el, a notat producţiile populare „întocmai cum se zic”.

Convins fiind că „cu publicarea volumului de faţă am pus şi eu o pietricică de tot mică la lucrarea cea mare”, Mihail Canianu îşi afirmă în prefaţă concepţia care îl va propulsa ca un adevărat model în epocă: „culegătorul acestor doine a crezut cu cale a merge şi mai departe, dându-şi silinţa a înfăţişa cetitorului chiar limba locală din partea de sus a Moldovei, pe unde a cules. Căci într-adevăr datoria culegătorului literaturii populare e de a nu schimba absolut nimic, ci din contra de a lucra cu atâta băgare de seamă, cu atâta conştiinţă, încât cititorul să rămâie pe deplin încredinţat că nu s-a adus nici o întocmire. Că nu s-a adaos şi nu s-a falsificat nimic”; principiul enunţat este urmat consecvent, chiar dacă „forma nu se poate zice că-i frumoasă peste tot; de multe ori vedem că asonanţa înlocuieşte rima, că versul e defectuos, că vorba e comună, că armonia lipseşte din construcţii; dar când socotim fondul, îl admirăm, căci simţim spiritul, gândurile şi simţurile cele mai intime ale poporului”. Se recunosc aici idei care depăşesc riscanta concepţie maioresciană care dădea ca exemplu „întocmirile” pornite să refacă un posibil şi ipotetic „prototip” inexistent în realitate folclorului.
Activitatea de folclorist a lui Mihail Canianu s-a întregit prin colaborarea la alte două monumentale culegeri folclorice tipărite în epocă (Grigore Tocilescu – „Materialuri folcloristice”, Iuliu Zanne – „Proverbele românilor”), prin publicarea basmului ,,Kipăruş Petrul Făt-Fumos, Povesti culeasî pi moldovineşti” ca şi prin studiile monografice „Deochiul” şi „Faptul” reunite sub titlul comun „Din psicologia poporană. Descântece, farmece şi vrăji”. „Minuţiozitatea cercetării şi ţelul ei exhaustiv – nota Ovidiu Bîrlea în «Istoria folcloristicii româneşti» ridică valoarea celor două monografii, mai ales dacă nu se uită împrejurarea că ele sunt până acum unicele în folcloristica românească. Fiind publicate doar într-o revistă, ele au rămas cam deoparte, nebăgate în seamă chiar de cercetători eminenţi”.

Ca publicist, Mihail Canianu a colaborat cu studii folclorice, articole pe teme sociale şi proză beletristică la ziarele şi revistele „Românul”, „Drepturile poporului”, „Lumea ilustrată”, „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”; a fost şi traducător din mai multe limbi străine, autor printre altele a primei versiuni integrale în limba română a romanului „Crimă şi pedeapsă”.

Activitatea sa, în special cea de folclorist, a fost comentată elogios în recenzii semnate de I. Bianu,
I. Nădejde, Ionescu – Gion, A. D. Xenopol, fiind citat inclusiv de S. Fl. Marian în celebra sa trilogie „Sărbătorile la români” şi de prof. univ. Victor Onişor în culegerea „Doine şi strigături din Ardeal”. Fotografiile din perioada bucureşteană îl arată ca un bărbat chipeş şi foarte elegant; este de bănuit că frecventa medii familiare şi marelui Caragiale din moment ce va publica în „Lumea ilustrată” o schiţă istorico-culturală intitulată „Tîrgul Moşilor”; marelui dramaturg îi va creiona un portret publicat în revista „Ecoul săptămânii”, în 1891 şi reprodus în „Familia” un an mai târziu: „Mai mult înalt decât scurt. Cu ochelari şi totuşi de o miopie groaznică. E foarte aprofundat în gânduri şi-ntotdeauna distrat. Vorbeşte puţin răguşit. Poartă întotdeauna baston gros şi e îmbrăcat bine, niciodată însă la modă. Nu e frumos şi totuşi e simpatic”.
În final, revin la una din ideile exprimate în introducerea acestei evocări care s-a vrut un semnal pentru o eventuală retipărire a culegerii de poezii populare publicate de Mihail Canianu în 1888, în 2013
împlinindu-se 125 de ani de la publicare şi 80 de ani de la trecerea sa în lumea umbrelor.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5