Profesoară de arte vizuale și pictor profesionist, Maria Cernătescu s-a hotărât relativ târziu să debuteze în literatură și abia de curând a oferit publicului două volume de versuri, respectiv, Eu sunt apa cu tumulturi (Ed. „Petras”, 2021) și Stau în timp și în furtună (Ed. „Agata”, 2022); ele sunt roade ale unui lung travaliu de transpunere în expresie verbal-ritmică și plastică a unei sensibilități tumultoase, mult încercate într-o neostoită zbatere existențială, radiografiată catharetic „în versuri și culoare”.,

Îndeosebi în primul volum, dar parțial și în cel de al doilea, versurile sunt însoțite de imagini ale unor tablouri proprii – câteva portrete (foarte expresive), peisaje, mai ales naturi moarte, cu multe flori, în armonii cromatice felurite și cu frecvența culorilor roșu, auriu, verde, negru, albastru, în varii nuanțe. De altfel, primul volum are pe copertă autoportretul autoarei la vârsta tinerei maturități, în care se „citește” un potențial de viață deosebit, reținut, însă, de o frustrare pe care ochii mari, verzi și buzele strânse o exprimă acut, sugerând in nuce conținutul de fond al versurilor ce urmează. Cât despre neobișnuita sau rara însoțire a aproape fiecărei poezii cu câte un tablou (așezat înainte), ea se explică, cel mai probabil, prin intenția autoarei de a pune în contrast (și într-un sugestiv protest) dragostea sa de frumos, liniștitoare, față cu zbuciumul existenței reflectat în versuri.

Zbucium fără de care, însă, viața sa nici n-ar fi de conceput (Doamne, ce m-aș face fără zbateri / tatuate pe vecie / într-un suflet prins în arderi?). Într-un cuvânt, ca motiv literar, e zbuciumul păsării aflate în colivie dar care, și lăsată în libertate, se întoarce tot acolo unde și-a durat cutuma. Cu prețul, însă, al unui dramatism de atâtea ori exploziv, cu puterea destrictivă a focului sau a apei ori a amândurora împreună (Sunt lavă de gânduri, / Prăpăd sufletesc. / Mă pierd printre valuri / De dor omenesc! // Sunt lavă fierbinte / De iad sau de rai / M-agăț de cuvinte… / ʹNecatul, de pai!).
A răbufni în cuvinte, a se încredința lor ca salvatoare, a scrie jurnal sau versuri ori un jurnal în versuri (cum par, uneori, a fi cărțile sale) –  și-a dat seama din vreme autoarea – a echivalat cu căutarea și descoperirea, pentru expresie, a sinelui său, care nu e doar trupesc, ci și spiritual, dăruit ab origine cu o fărâmă din Divinitate, deci cu un potențial de înălțare și detașare din orizontul comun îngust (Chiar de sunt în trup femeie, / Tot din Tine-s ruptă, zee!) – gând ce i-a dat încredere să lupte cu stavilele condiției existențiale și să persevereze în urcușul pe scara unui destin literar. 

Poeziile din cele două volume, scrise mai ales într-o stare de spirit romantică (cu acute contraste interne) și într-o prozodie frecvent clasică (de secol 19 românesc), denotă o creație de început, de o sinceritate debordantă, impresionând prin încărcătura dramatică a versurilor (îndeosebi, a celor lungi), precum și prin efortul de a-și tempera vâltorile sufletești între marginile formelor prozodice (v., măcar, exemplele următoare: Eu sunt apa cu tumulturi ce brăzdează huma stinsă, / Într-o iarnă care curge de limanuri neatinsă, / Alb copac în dans frenetic cu ʹncleștare-n agonie, / Nici lumina din străfunduri n-o străbate prin pustie… – din primul volum, sau: Mă doare strânsoarea, în rugă de seară mă scutur de ea / Și lunec timidă pe raze de lună, visând a creea, / Un dans în lumină, prin pașii de noapte aprinși de un foc / De gânduri tivite, în flori miruite c-un dram de noroc… – din al doilea volum).
De reținut, însă, și faptul că, atunci când, în ceasuri de meditație, iese din subiectivismul dramaticei confesiuni personale și își vede destinul integrat în acela comun al umanității, Maria Cernătescu practică și o lirică reflexivă (privind empatia cu natura, frecvența răului în viața socială, dihotomia viață-moarte, perisabilitatea existenței, năzuința spre etern, împlinirea în vis), uneori cu accente critice (la adresa promotorilor de azi ai discordiilor între oameni și ai războaielor între state) și se desfășoară în versuri scurte și limpezi și în ritmuri armonioase la nivelul strofelor și al ansamblurilor – aceasta fiind o altă latură, însemnată a talentului său poetic (v., între altele: În fața vieții suntem cai sălbatici, / Călcăm cu spume, furioși în tropot, / Iar când zăbala ne îneacă-apatic, / Ne slobozim în bangul unui clopot, ori: Se-agață de minte un trup din nevoi, / Durere, iubire se luptă în noi, / Fac lațul din zale, să prindă biet suflet, / Închis pământește, e-o cruce în umblet).

Originalitatea acestei noi poete se instituie de la sine în perspectiva poeticii bachelardiene, în care imaginația unui poet își are resortul formant în psihismul unei reverii de adâncime, care se corelează cu impulsiuni suptile dinspre unul sau altul din cele patru elemente primordiale: focul, apa, aerul, pământul, răsfrânte de altfel și în filoanele temperamentelor. Or, imaginația poetică a Mariei Cernătescu este, în acest sens, de o mare bogăție expresivă, relevând bnu doar dominanta sorgintei psihice dinspre un element sau altul (apa sau focul), cu reflexe în stări psiho-expresive nuanțate, dar și asocierea poetică a unora dintre elemente, de obicei în perechi (apud Bachelard). 

La exemplele dintâi, am putea adăuga încă multe altele. Astfel, pornind de la autodefinirea „Eu sunt apa cu tumulturi” – sintagmă ce l-ar fi bucurat pe Gaston Bachelard, confirmându-i considerentele privind poetica apei, corelativă cu aceea a viselor (v. vol. Apa și visele) –, întâlnim în cele două volume ale poetei („Născută-n noiembrie”) numeroase imagini cu ipostaze concrete sau metaforice ale apei, de la frecvența ploilor de toamnă dar și a înghețurilor iernii (ambele anotimpuri, cu inerenta conotație crepusculară a vârstei omenești) la asocieri romantice cu plânsul empatic (al toamnei, al ploii, al norilor) ori cu doruri și vise frânte în neîmpliniri și chin – tonalitatea elegiată fiind unul dintre făgașele cărților. În schimb, poetica focului, contiguă cu un temperament sanguin, atinge, fie direct, în expresii concrete, fie implicit, în metafore vii, paroxismele patimii (un „vezuviu de foc” – v., la Bachelard, „complexul lui Empedocle”), patimă frustrată, al cărei „pârjol”, conștientizat, se răcește în vecinătatea – necesară – a apei și a frigului (v. și pe Bachelard citând versul „Un suflu fierbinte mă arde, un frig pătrunzător mă îngheață”).

Așadar, Maria Cernătescu, involuntar, aduce nuanța sa proprie în asocierea poeticii apei și a focului, pentru care am exemplificat mai sus, acum doar semnalând frecvența cuvintelor din câmpurile semantice ale acestora („ape”, „gheață”/„îngheț”, „izvor”, „plânsul”, „ploi”/„plouă”, „râu”/„râuri”, „șuvoi”, „vâltori” ș.a. – din registrul apei și „aprins”, „ard”/„arse”, „fierbinte”/„firbințeală”, „flacără”, „foc”, „ruguri”, „scânteie”, „văpăi”, „vâlvătaie”, „vâlvoare”, „vulcan” ș.a. – din registrul focului). La intensitatea vâltorilor de ape și a văpăilor de foc, sunt, însă, de adăugat și alte dimensiuni constante ale sentimentelor ce străbat demersul liric al Mariei Cernătescu, anume aceea din registrul poeticii pământului („humă”, „lut” ș.a.), care, cu gravitația lui, conotează metaforic neputința ființei de a se elibera din chingile convenției/cutumei sociale, precum și aceea, dihotomic corelativă, a imaginilor din registrul poeticii aerului („cer”, „stele”, „vânturi” ș.a.), care conotează simbolic spațiul visului nocturn, sub lună, al dorului – „Golgotă” și al zborului, în cazul acesta, „nezburat” – nu o dată, acest complex de imagini contrastante regăsindu-se într-o înciudată melancolie, în aceeași poezie.

Desigur, în factura romantică a creației Mariei Cernătescu se întâlnesc, în împletiri proprii, încă și alte dihotomii importante din planul spațial – cele din „regimul diurn și nocturn al imaginarului” (G. Durand), cele din conotația anotimpurilor (primăvară-iarnă, flori-gheață ș.a.) sau din contextul etic și religios (păcat/vină – iertare, iad-rai ș.a.), precum și acelea din planul temporal (timp-veșnicie, efemer-etern); toate acestea, de la „suprafața” imaginației poetice, au, din adâncime, resorturi în reverii poetice conjuncte cu reflexe dinspre unul sau altul din elementele (materiei) primordiale. Ca atare, se poate spune că o interpretare în sens bachelardial a acestor viziuni poetice pune în evidență un autor cu o sensibilitate dintre cele rare, multivalentă și în plan expresiv, cu o combustie sufletească bogată, care și-a făcut din artă un modus vivendi de a se pregăti pentru zborul în zările eterne.

Chiar dacă, pentru cititorul încercat, zbuciumul existențial din aceste multe pagini pare adesea deja conu, prin atitudini predictibile, cu siguranță, însă, complexa imaginație poetică îl atrage, aceasta nefiind deja vu, ci proprie, originală. În două cărți de începurt, care pot impune o poetă cu o sensibilitate și un talent autentice, a căror cultivare va duce la împliniri artistice imemorabile.

Ioan St. Lazăr