Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Un posibil răspuns la neexhaustivitatea eternei dileme: „Mai avem nevoie de poezie?”

Poezia lui Gheorghe Amza
sau
Un posibil răspuns la neexhaustivitatea eternei dileme: „Mai avem nevoie de poezie?”

Motto: ,,Poezia nu este lacrimă, ea este însuşi plânsul, plânsul unui ochi neinventat, lacrima ochiului celui care trebuie să fie frumos, lacrima celui care trebuie să fie fericit.” (Nichita Stănescu)

  • Mai avem, oare, nevoie de poezie? Sincer, e ca şi cum ne-am întreba: mai aveam, încă, nevoie de aer? E ca şi cum am nega toate adevărurile scrise şi vieţile milioanelor de oameni care au simţit, au gustat, ori au creat poezie. Şi apoi, ce rost am mai avea dacă nu am şti că prin cele câteva cuvinte rostite, am putea deschide cerurile, aducându-i pe îngeri mai aproape? Că ne-am putea purta paşii, încercănaţi, prin Grădinile Raiului, la care altfel nu am fi îndrăznit, niciodată să visăm. Că am reuşi să simţim sub picioare, tălpile arzânde ale Purgatoriului, ce ne-ar conserva sufletele pentru o „mică” eternitate.
  • Mai avem, oare, nevoie de poezie? Dar, câte lucruri s-au spus şi de ce să credem că nu mai avem nimic a spune? Cum poţi să nu îngemănezi într-o singură respiraţie veacurile de istorie cu speranţa unei prezente clipe? Cum poţi să fii, altfel, prinţ şi cerşetor, în acelaşi timp? Cum te poţi îmbrăca, altfel, acoperindu-ţi zdrenţele sufletului, cu haina de hlamidă a nemuririi?
  • Mai avem, oare, nevoie de poezie? Astăzi, din nefericire, oamenii au uitat, din ce în ce mai mult, să fie Oameni. Că pe lângă hrana aceea strict materială a trupului (pâinea şi apa vieţii, cum se spune), au nevoie şi de pâinea şi apa imaterială a Poeziei. Ce poate să îţi adape visurile, mai mult decât însuşi visul? Sau ploaia aceea, pe care o simţi căzând în culori, peste tine… o stare – o culoare, o picătură – un vis, un sunet – o armonie. Că anotimpurile nu sunt cicluri, ci sunt părţi ale unei lumi ce se află în tine, în puterea ta. Ce poate să-ţi astâmpere mai mult foamea, decât o cină romantică, alături de Muză? Să-i poţi şopti, din când în cânt, dacă nu un vers, măcar un sunet? Şi asta o va face fericită!
  • Mai avem, oare, nevoie de poezie? Am uitat, cu desăvârşire, am uitat! Să ne oprim în loc şi să ne ascultăm respiraţia! Să ne putem lua, măcar pentru o clipă, inima în palme, pentru a-i simţi vibraţiile! Oare am uitat să visăm? Am uitat să trăim? De ce să acordăm lucrurilor banale din viaţa noastră, o exacerbată însemnătate? De ce să facem din rutina cotidiană, motive de îngrijorare, de angoasă, sau chiar de lipsă de apetit pentru viaţă? De ce să ne lăsăm îngropaţi în munţi de noroi, care ne trag la fund, fără şansa de a mai vedea, vreodată Lumina? De ce?
  • Mai avem, oare, nevoie de poezie? Am uitat să ne despovărăm de haina clipelor neplăcute şi să ne motivăm pentru Viaţă! Am uitat să fim, din când în când, noi înşine! Să ne aşezăm la masă cu propriile noastre gânduri, alungându-le pe cele ce ne fac viaţa : un dat – greu de suportat! Veţi spune că visez şi că, tot ceea ce spun, sunt vorbe ce nu au acoperire sau (pentru mulţi) nici o relevanţă. Dar, de ce să spun că nu trăiesc, dacă mă simt VIU? De ce să mă mint, aruncându-mi sufletul, şifonat, la coşul de gunoi al uitării?
  • Mai avem, oare, nevoie de poezie? De ce să cred că nu mai pot visa, când acolo…sunt EU! Acolo mă întâlnesc cu mine: demiurg, vis, univers, stare, clipă sau eternitate. Acolo, Îl pot striga, pe nume. Şi mă poate auzi! Acolo, mă întâlnesc cu El. Îmi spune că mă iubeşte şi mă roagă să nu azvârl, într-o oarbă inconştienţă, fărâma de Lumină pe care mi-a dat-o! Mă îndeamnă să fiu Om. După chipul şi asemănarea Sa. Şi pentru asta mi-a dat POEZIA. Nu atât puterea de a o crea (sunt Om – nimeni nu e perfect!), cât puterea de a o simţi. Puterea de a mă regăsi, prin poezie! Indiferent dacă e a mea sau a altora. 
  • Mai avem, oare, nevoie de poezie? Cineva spunea că El – Poetul – e spionul lui Dumnezeu! Da, este foarte adevărat! Prin El – Poetul, Dumnezeu coboară pe scările sufletului să aducă liniştea sau furtuna. Prin El – Poetul, Cerul şi Pământul au răbdarea de fi frământate în palme: în palmele muritorului. Prin El – Poetul, omul va fi aruncat pe Cer şi ridicat la rang de Constelaţie! Stau şi mă întreb, acum: De ce mai avem nevoie de Poezie? Oare, ca să fim tot ceea ce altfel, nu putem fi? Oare, ca să evadăm din închisorile trupului şi să ascedem la libertatea Universului? Oare, ca să fim… NOI?
  • Considerând că perorația anterioară a răspuns afirmativ, măcar în parte, la obsedanta întrebare: „Mai avem, oare, nevoie de poezie?”, putem spune că elementele constitutive ale poeziei pe care confratele nostru întru condei, poetul bucureștean GHEORGHE AMZA, sunt cele care răspund la câteva dintre motivele fundamentale pe care un creator de poezie le are în scrierea și, de ce nu, desăvârșirea operei sale literare. Structurată pe temele esențiale abordate cu persuasiune și perspicacitate, prezentul volum reia câteva dintre direcțiile peremptorii ce-i definesc opera: Natura, Iubirea, Timpul, Credința și, nu în ultimul rând, Revolta. 
  • Acest al optulea volum al poetului bucureștean debutează cu un cuvânt înainte în versuri – „Pentru toți cei care…” –  o dedicație scrisă din suflet, adresată tuturor celor care îi citesc și îi apreciază versurile, tuturor celor care reușesc să vadă, dincolo de cuvinte, adevăratele frământări ale poetului, faptele ori întâmplările care i-au marcat devenirea, oferindu-le tot atâtea motive de a-i fi și de a-i sta alături, în încercarea de regăsire: „Să zburăm împreună precum albatrosul/ Căutându-l între-ale Universului tâmple” sau „Pentru-a-nțelege-mpreună și a releva/ Tainele Sufletului și-a lui singurătate” ori „Pentru-a găsi frumosul din lumea largă/ Și-a primi-n cămara Sufletului Lumina divină”.
  • Acestei plăcute trude pe altarul cuvântului, poetul îi formulează idei generoase, justificându-și motivația de a scrie, ca pe un veritabil modus vivendi, de a-și reaminti mereu de natura sa profund umană, de sufletul său, ca scânteie din scânteia originar-divină. În acest sens de ars poetica, exemplificăm câteva titluri – „De ce scriu?”, „Poezia mea” – din care redăm un fragment reprezentativ: 
  • „[…]Prin poezie învăț mereu limba română
  • Și descopăr câtă frumusețe ascunde
  • Simt cum Dumnezeu mă ține de mână
  • Și-nțeleg importanța fiecărei secunde
  • Prin poezie mă descopăr în oricare clipă
  • Și-mi dăruiesc Sufletul cu sinceritate
  • Din realitate-mi construiesc a zborului aripă
  • Și din cuvinte-mi întăresc lupta pentru dreptate.[…]”
  • După această invitație la lectură, volumul începe să curgă furtunos, REVOLTA fiind mai mult decât ubicuă. Acestei revolte resimțite, i se adaugă și lupta acerbă cu propriile limite, cu conștiința și conștiența propriului eu, inventariate în versurile poemului „Nimeni nu știe”. Exteriorizând revolta, poetul nu se dorește parte a unei societăți bazată pe inechitate, minciună și decadență, nu se regăsește în nimic din ceea ce „burgheza” clasă conducătoare (n)a făcut în România ultimilor treizeci și mai bine de ani. Poeme precum „Chiar nu contează?”, „Mă doare”, „România fără rost” (1, 2, 3), „La un bilanț”, „Alergia”, trebuie citite cu înțelepciunea maturității, pentru a fi de acord că poetul, cel care se revoltă justificat, chiar are dreptate. Nimic bun nu a fost a se întâmpla, perpetuându-se haotic „jocul secund” al intereselor meschine, care se dovedesc mai presus de orice lege și mai ales de orice lege a bunului simț: 
  • „[…]Cum să rămâi fără pământ și fără grădină
  • Lăsând pe mâini străine ale noastre rădăcini?
  • Este ca și când ai orbecăi-n Viață fără de Lumină
  • Și-n calea ta ai întâlni doar ghimpi și mărăcini! […]”
  • Acest zbucium, datorat nedreptăților sociale, este contrabalansat în opera lui Gheorghe Amza de liniștea pe care doar contemplând NATURA se poate dobândi. O natură caldă, tandră, care vindecă orice neputință fizică ori sufletească, în care elementele naturale primesc personificări de poveste, ce devin mirificile părți ale unui basm. Exemplificatoare în acest sens sunt versurile unor poezii ce converg pastelurilor sau chiar probează sensibilitatea unor simbolistici nuanțate: „Cine plantează…”, „În fiecare noapte”, „Grădina se bucură și râde cu lacrimi”, „Razele de soare”,  „Este ziua trandafirului roșu”, „Lăsați-mă acolo!”, „O dorință”:
  • „[…]Lăsați-mă acolo în grădină
  • Printre perii și merii înfloriți
  • Să sorb din a florilor Lumină
  • Prin zorii din noapte răsăriți![…]”
  • sau
  • „[…]Grădina se bucură și râde cu lacrimi
  • Primind cu bucurie ale ploii săruturi,
  • Încinge o sârbă cu-ale Luminii patimi
  • Reflectate-n stropii cu aripi de fluturi.[…]”
  • Mână de mână cu natura, apare IUBIREA, pe care poetul o transformă într-o veritabilă religie. Deși Iubirea vine dinspre trecut, cu amintiri uneori triste, ea purcede către ziua de mâine, căreia îi devine alean, frumusețe, zori și nopți înstelate. Uneori, iubirea este încercată de regrete, subtil și insidios fiind sentimentul trădării, alteori iubirea este lumina unei stele, scânteia unui suflet, o întreagă lume, prin care se poate merge doar la braț cu clipa de fericire. Reprezentative sunt titluri precum: „În fiecare dimineață”, „Dacă aș fi”, „Căutându-te pe tine”, „Săptămâna”, „Te vreau”, „Ai fost cafeaua pentru mine”. Acestei iubiri îi este tributar poetul și își plătește birul cu toată râvna unui îndrăgostit: 
  • „[…]Să te strâng în brațe cu a mea dorință
  • De-a zbura-mpreună spre-al zilei răsărit
  • În brațele mele să dispară orice suferință
  • Și-n Iubirea ta curată să mă simt cuibărit[…]”
  • ori
  • „[…]Tu nu știai că-n fiecare-nghițitură
  • Simțeam cum gonești prin inima mea
  • Scriind o simfonie pe-a zilei partitură
  • Ce-mi îndemna Sufletul Lumină să bea[…]”
  • Alte teme conexe poeziei lui Gheorghe Amza sunt TIMPUL, pe care poetul visează să îl transforme într-un univers de CREDINȚĂ, în care viața să se regăsească cu fiecare măsură, cu fiecare clipă. În acest timp care trece, răzbunându-se parcă pe fragilitatea tinereților, dar aducând împlinire, eul liric reîntâlnește AMINTIREA, indiferent dacă se referă la copilărie, adolescență sau vârstele maturității. În această amintire încap sufletele dragi, oameni dragi, dar și regretul resimțit de fiecare muritor, cel de-a avea o viață încartiruită între două limite prestabilite: zămislirea și abisul. 
  • Tandre sunt evocările vârstelor poetului, în versuri pline de căldură, în care vibrează un dor astral – „La braț cu adolescența”, „Din amintirile mele”, „Doruri și doruri”, „Unde s-a ascuns copilăria?”, „Mi-aduc aminte, tată!”, „Nu mai am”, „Bunica”, „Nepoții mei”:  
  •  „[…]Mi-aduc aminte bine cum m-așteptai la poartă
  • Când veneam de unde fusesem dus de soartă,
  • Parcă și acum îți văd ochii încărcați cu lacrimi
  • Și-n inimă-mi se-aprind ale revederii patimi[…]”
  • sau
  • „[…]De ce, acum la senectute, alergăm mereu
  • Spre-a noastră copilărie cu-al său tărâm subtil?
  • Găsim un răspuns dat chiar de Dumnezeu
  • Ce ne vrea cu Sufletul curat ca de copil.[…]”
  • În această matcă a amintirilor, TIMPUL, deseori actor pe o scenă a unui teatru absurd, își duce cu celeritate rolul până la capăt. Scenele actulului vieții obligă eul liric să-și acutizeze simțurile, ce evoluează de la fizic, către spiritual – „aud…”, „simt” – mărturie stând versuri din poezii precum: „Aud timpul cum ticăie”, „Știu că voi fi o amintire”:
  • „[…]Știu că voi deveni curând o amintire
  • Ce cade în uitare sau uneori renaște,
  • Un nume scris pe-o carte ca o răsplătire
  • Scormonind în Lumină pentru-a se cunoaște. […]”
  • Acestui grăbit actor – numit Timp, poetul îi inoculează fățiș, clar, cu intenție mai mult decât evidentă, CREDINȚA, o altă coordonată fundamentală, apropierea de Dumnezeu și implicit de LUMINĂ devenind nevoie esențială, dar și înaltă aspirație. Autoproclamându-se „păcătos”, poetul cheamă în viața sa Lumina, ca pe o profundă împăcare cu sine și cu Dumnezeu. Lumina, nu doar ca excitare a văzului, ci ca stare, ca permanență, ca opus al oricăror întunecimi ființial-existențiale. Toate aceste lucruri cer dovezi, oferite cu generozitate în poeme cu titluri natural-surprinzătoare – „În loc de…”, „Îl văd pe Dumnezeu”, „Iubirea de Dumnezeu este…”, „O rugăciune” – și multe altele asemenea: 
  • „[…]Îl văd pe Dumnezeu în zori
  • În Lumina ce-mi inundă Sufletul
  • Transformîndu-mi clipele în sărbători
  • Și înviorându-mi în taină cugetul[…]”
  • sau
  • „[…]Iubirea de Dumnezeu este esența Vieții,
  • Îi simți rădăcinile dar nu-i vezi veșnicia,
  • Înțelegi cum renaște-n răsăritul dimineții
  • Așteptând să te-nvăluie harul și cucernicia[…]”
  • De remarcat în opera lirică a lui Gheorghe Amza este repetiția, prin intermediul unor cuvinte sau chiar propoziții simple se sugerează determinarea, hotărârea de a insista pe o idee, dar și de a dobândi încredere și curaj. Astfel – și este doar o constatare neexhaustivă proprie – vom vedea că frecvențele înalte din cuvintele care emană pozitivitate, sunt „întâlnite” mai des, în antiteză cu frecvențele joase, care inspiră negativism, fiind mai rar folosite, de exemplu: de 353 de ori – „Lumina/ă”, de 236 de ori – „Iubire”,  de 120 de ori – „Dumnezeu”, de 528 de ori – „suflet” sau de 4 ori – „ura/ă”, de 48 de ori – „întuneric” și exemplele pot continua.
  • Titlul prezentului volum – SCORMONIND ÎN LUMINĂ – nu a fost ales întâmplător, muza îndeamnând perpetuu la scris, dar și la păstrarea modestiei ca dovadă a unei sublime smerenii creștine. Pentru poet, unica certitudine a momentului nu este LUMINA, ci CĂUTAREA luminii, fapt care face din acest proces – îndelungat, sinuos – ce presupune resurse, energie și curaj, un ideal. Fără nicio umbră de îndoială, poetul este un om al luminii, fie doar și pentru simplul fapt că își dorește atât de intens să stăruie în lumină, visând ca poezia sa să fie dovada vie a acestei inexpugnabile dorințe. O dorință care probează neîncetat firea astrală a  poetului, asemenea picăturii care modelează piatra, nu neapărat prin forță, ci prin persuasiune, după cum bine spune latineasca zicere: „Gutta cavat lapidem non vi, sed saepe cadendo”.

AVE!  

Gheorghe A. STROIA
Membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe ARA 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania