Un secol fără Tolstoi
Autor, Alina Cojocaru

O sută de ani de la moartea lui Lev Nikolaevici Tolstoi se împlinesc în noiembrie, 2010… Un sentiment de penibil şi ridicol mă încearcă la gândul că, în virtutea unei nevoi spirituale, am pornit pe urmele gigantului scriitor rus. Dar pentru că senzaţia ridicolului mă atacă cu încrâncenarea unui zănatic buldog, nu pot să nu mă întreb: din moment ce s-a scris atât de mult despre creaţia lui Tolstoi, ce mai pot adăuga eu – un simplu consumator de literatură – care să suscite un oarecare interes?

Dacă stau bine să mă gândesc, despre opera lui Tolstoi n-ar fi trebuit să se scrie nimic… e suficient să-l devorăm cu frenezie şi, mai ales, evlavie, în tainica singurătate a fiinţei, să-i decantăm adâncimea operei. Atât! A-i ,,măsura”, printr-un demers, oricât ar fi de elaborat/meticulos, arta cuvântului scris înseamnă a-i eroda, oarecum, substanţa, a-i risipi acel inefabil de care ,,vorbea” Nichita Stănescu în ,,Necuvintele”… Cum altfel ar fi atunci, când, după ce ai mistuit ,,Sonata Kreutzer”, te trezeşti că evaluezi paroxismul pasiunilor şi patimilor umane ce sfidează, în devastatoarea lor dezlănţuire, orice norme de convieţuire? Sau, cum să comprimi în cuvinte zguduirea pe care o-ncerci, urmărind zbuciumul eroului din ,,Moartea lui Ivan Ilici”, ori suverana rezistenţă a lui Hagi-Murad, din nuvela cu acelaşi nume, ca să nu mai vorbim de sălbatica luptă dintre materie şi spirit, dintre nevoia carnală – pe care toţi o înfierăm, dar căreia mai toţi îi cădem pradă! – şi nevoia de spiritualitate, de dumnezeire din ,,Părintele Serghi”?

,,Bine, dar observ că valsezi la limita ipocriziei”, mi-ar putea replica un cititor obiectiv. ,,Spui că n-ar trebui să vorbim despre Tolstoi, ci doar să-i citim creaţia şi, tocmai tu, aici şi acum, procedezi invers?!…”

Un astfel de gând al cititorului ar fi, desigur, justificat, în absenţa unor elemente revelatoare. Care? Primul: limba folosită de Lev Tolstoi este simplă, accesibilă şi eruditului dar şi novicelui într-ale literaturii. Naraţiunea, sobră, dezbrăcată de artificii şi pătrunsă de limpezimea izvorului primordial, nu are nevoie de construcţia criticului literar pentru a-i da ori a-i prelungi – după ieftinul model actual de infuzie de capital publicitar pentru unii autori mediocri! – viaţa… Monumentala viaţă a operei lui Tolstoi rămâne intactă atât timp cât noi, oamenii, vom găsi în literatură un refugiu, o salvare a spiritului şi o întoarcere în ,,insondabilul” care ne dă secreta putere de a rezista, de a supravieţui oricăror vremuri.

La un secol de la moartea patriarhului din Iasnaia Poliana ar trebui să tac… să mă aşez sub un stejar bătrân şi să reflectez – prin prisma creaţiei tolstoiene – la condiţia umană! Şi totuşi, a năvăli în iatacul Annei Karenina şi a lui Vronschi înseamnă, totodată, o şansă de a găsi – după necesare decantări – putinţa desluşirii iubirii din ,,Ultima noapte…” a lui Camil Petrescu şi, mai ales, posibilitatea eliberării spiritului în îmbrăţişarea stranie, tulburător de simplă, a Axiniei cu Grigori din ,,Donul liniştit” al lui Şolohov…

Şi unde n-am putea călători pornind de la Tolstoi? Niciun manual de istorie n-a revelat cu mai multă acurateţe problematica războiului şi a păcii, a dedesupturilor din relaţiile dintre state, aşa cum aceste entităţi au fost evocate în romanul social-filozofic-istoric ,,Război şi pace”; niciun alt prozator (poate doar Dostoievski) n-a dezvăluit cu mai multă consistenţă foamea de purificare şi desăvârşire morală, precum cea din romanul psihologic ,,Învierea”. Puternic ancorat în realităţile timpului, acordat la meditaţia eternei spiritualităţi umane, romanul ,,Anna Karenina” concentrează în structura sa întreaga literatură scrisă până în adoua jumătate a secolului XIX. Şi, în absenţa creaţiei dostoievskiene, aceast roman – veritabil pisc al literaturii universale – n-ar fi fost egalat până azi!

Pentru noi, Lev Tolstoi este cu atât mai important cu cât, cei mai importanţi prozatori români – Liviu Rebreanu şi Marin Preda –, deşi au lăsat posterităţii impresionante creaţii originale, s-au hrănit din opera scriitorului rus, aşa cum acesta, viguros, a crescut adăpându-se iniţial din nuvelistica realistă a lui Puşkin.

Observând/analizând o parte a literaturii secolului, rostit după ,,eliberarea” lui Tolstoi de tensiunile şi contradicţiile acestei lumi, nu-mi pot reprima ironia/dezgustul cu privire la acordarea unora dintre premiile Nobel pentru literatură. Fireşte, Lev Tolstoi nu s-a putut ridica până la acest prag – salut însă gestul lui Sartre care, între altele, a refuzat râvnita distincţie, tocmai pentru că aceasta nu i s-a acordat titanului rus! – pentru că raţiunile geo-politice funcţionau, la început de secol XX, după logica pe care o asimilăm şi în mercantilismul actual…

… Şi, deoarece în noiembrie 2010, la un veac de la neantizarea lui Tolstoi, voi putea ancora doar cu gândul în sacralitatea spaţiului din Iasnaia Poliana – acolo unde scriitorul, prin cuvânt, a găsit izvorul nemuririi – ştiu sigur că nimic nu-mi îngrădeşte accesul la marea sa literatură. Astfel, reflectând la simplitatea şi adâncimea din nuvela ,,Cât pământ îi trebuie omului” nu-mi va fi greu să identific impostura şi scriitura de Mall, care azi e în trend. Mă ajută cineva în prezentul demers?!…