Cu   Lev  Tolstoi „Despre Dumnezeu și umanitate”

  Iasnaia Poliana (Poiana luminoasă)

Încă din 1847,  adolescentul Tolstoi,  unul din viitorii titani ai  literaturii ruse și universale, ține cu acribie un jurnal, pasiune care nu se va istovi până la finele vieții. În 2001, apărea la Moscova un volum cu titlul de mai sus, însumând fragmente mai puțin cunoscute din  jurnalul ultimilor ani de viață și pe care  Editura Humanitas îl pune anul acesta la dispoziția cititorilor.       Sunt adunate  însemnări pe care contele-țăran Tolstoi (1828-1910) le-a considerat „mult mai importante decât  operele  literare”, deși a lăsat în urmă everesturi literare ca „Război și pace”, „Anna Karenina”, „Învierea”, „Cazacii” „Hagi Murad”, „Povestiri din Sevastopol”, ”Puterea întunericului”etc.

Reflecțiile sale vizează două  aspecte fundamentale ale existenței: viața și moartea.

„Dacă trăiești cum se cade, bucuria e neîncetată. Îmi dau seama de asta acum, la bătrânețe. Bătrânețea mă bucură. Sunt minute bune când mă bucură și apropierea morții.”

„Numai copiii și bătrânii trăiesc adevărata viață, cea liberă de pofte sexuale. Restul sunt doar fabrică de perpetuare a oamenilor.”

„Pentru a nu trăi chinuit, trebuie să ai în față nădejdea bucuriei. Însă ce nădejde a bucuriei mai poți avea când ai în față bătrânețea și moartea? Există numai o ieșire din această situație: să-ți închini viața ta desăvârșirii spirituale, în comuniune tot mai mare cu Dumnezeu. Numai atunci viața este o bucurie neîntreruptă, iar moartea este și ea o bucurie.” (14 ian.1910)

Ascensiunea spre spiritualitate l-a cuprins întâi în preajma măreției crestelor Caucazului, unde se înrolase ca voluntar în armată. După ce își va pierde doi din fiii săi, moartea va deveni pentru el o preocupare obsesivă. Când isprăvea  scrierea ultimei pagini a acelei zile, titanul de la Iasnaia Poliana nota trei litere rusești misterioase: e.i.J, adică „esli ia jâvio”=dacă mai trăiesc.

(Ne aducem aminte de cugetarea lui Marin Preda că „Omul devine inteligent din momentul când descoperă că este muritor.”)

Prin calitatea inovativă a reflecțiilor, Tolstoi se  înscrie  în rândul marilor gînditori ai umanității din toate timpurile: împăratul-filosof Marc Aureliu, Pascal, J.J.Rousseau, I. Kant, exercitând la rându-i o copleșitoare influență asupra gândirii și comportamentului pacifist, nonviolent, a unui James Joyce, L. Witgenstein, Mahatma Gandhi, M. Luther King, Orhan Pamuk, Maitreyi Devi, Vl. Nabokov, Romain Rolland, Thomas Mann, Marcel Proust, Ștefan Zweig etc.

Deși  operele sale literare sunt un șir de capodopere ce i-au adus o faimă  uriașă pe toate continentele, scrierile sale etico-filosofice, mai ales comentarii  ale învățăturii lui  HRISTOS  în sensul lor social, pacifist, nonviolent, l-au situat între marii cugetători ai lumii : „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, ”Scurtă expunere a Evangheliei”,„În ce constă credința mea”, ”Critica teologiei dogmatice”etc.

Idealul tolstoian era de  a înfăptui o unitate spirituală a omenirii, incluzând o anulare a diferențelor de natură religioasă, filosofică sau națională, având la bază învățătura etică a „Evangheliilor”, adică pacifismul,  nonviolența. De aici și contradicția care l-a măcinat toată viața:  dorința de a înlătura mizeria celor mulți, dar și refuzul de a înfăptui dreptatea socială pe calea violenței  revoluționare.

„Muncitorii, în general săracii, nu sunt mai buni, ci mai răi decât bogații, pe care îi judecă, îi invidiază, ceea ce îi face mai vrednici de milă decât sărăcia lor.Bogații sunt însă totdeauna mai morali decât săracii, dar profită de munca celor săraci și mai ales pentru asta sunt, la rândul lor, vrednici de milă.”
„Toate revoluțiile sunt dăunătoare și zadarnice fiindcă militanții lor sunt mânați de egosim și sete de putere.”

   ”Tolstoi nu a susținut Revoluția ”(din 1905 =n.n.) –nota Lenin și a respins calea non violentă, pregătind Revoluția. Preceptul nonviolenței avea să odrăslească însă miraculos, nu în Rusia, ci departe, în India, prin Mahatma Gandhi și în America  prin Mrtin Luther King.

Conștiența că mujicii de lângă el și de pretutindeni trăiesc în cele mai mizere condiții, în timp ce el și familia sa aristocrată dispuneau de tot confortul, îl tortura:

„Sufăr din ce în ce mai mult, aproape fizicește –notează el- din cauza inegalității, a bogăției, a prisosului de care ne bucurăm în mijlocul mizeriei altora  și nu sunt în stare să atenuez această inegalitate. Iată tragismul vieții mele.”(oct. 1903)

Ar fi vrut să-și împartă moșia cu țăranii, gând care i-a transformat fericirea familială de până atunci (timp de 18 ani) în Infern. Soția, Sofia Andreevna, care era un adevărat administrator al muncii sale intelectuale, s-a împotrivit cu toată energia. (Era singura care avea acces la biroul său, îi organiza manuscrisele, i-a copiat colosul ”Război și Pace” de 7 ori, iar „Anna Karenina” de 12 ori.)

Chinul său sufletesc, transformat în tortură insuportabilă, l-a determinat într-o prima etapă să se înstrăineze de bogăție și a trecut toată proprietatea de  la Iasnaia Poliana pe numele soției și copiilor, deși ar fi vrut s-o împartă  țăranilor.

Cu toate acestea, Tolstoi a văzut, profetic, esența anarhismului, a   bolșevismului:

„Un anarhist cu idei de expropriere le spunea țăranilor din sate să nu muncească pentru stăpâni și să le confiște ce consideră ei că le aparține. Aș fi vrut să-l întreb pe el și pe învățătorii lui:  pentru ce chiaburul cutare  are 10 cai, e cărăuș, face cărămizi, iar ei, ceilalți, nu pot?”;

  „Revoluționarii sunt mânați mai ales de invidie, ambiție și sete de putere. Mai rău e că aceste sentimente urâte sunt mascate de falsa iubire și compasiune pentru popor și, ceea ce e și mai ridicol, de falsa iubire pentru libertate.”(13 febr. 1910)

Într-o lume cotropită de ură și nedreptate, contele de la Iassnaia Poliana credea că totuși, iubirea este posibilă și chiar iubirea celor ce ne vrăjmășesc:

”Iubirea față de dușmani, față de cei ce ne urăsc  nu este o exagerare, cum pare la prima vedere, ci este ideea de bază a iubirii. La fel ca neîmpotrivirea, oferirea celuilalt obraz nu este o exagerare sau parabolă, ci lege: Legea neîmpotrivirii. Creștinismul nu poate exista fără iubirea către cei care ne urăsc.”

„E ușor de zis că trebuie să-i compătimești pe oamenii răi, dar pentru a face sincer acest lucru , există o singură cale: să-l simți și să-l iubești în el pe Dumnezeu, care se află și în tine și în el.”

„Faptele bune făcute din credință întăresc credința, iar credința  naște alte fapte bune, într-un adevărat cerc.”(28 mai 1910)

Ca nimeni altul, Lev Tolstoi a înțeles profunzimile sufletului omenesc:

„La început –notează el– pare ciudat  că omul care săvârșește ceva rău devine și mai rău. S-ar părea că ar trebui să se potolească. Dar, se întâmplă așa deoarece conștiința îl mustră și trebuie să se justifice, dacă nu în-fața altora, măcar în fața sa, iar pentru a se justifica, săvârșește o nouă răutate.”(1ianuarie-1908).

Nu încape nicio îndoială că Tolstoi a fost un om de o profundă și granitică religiozitate. Era uimit de credința  curată și trăită a oamenilor simpli.

Când Levin (de fapt însuși autorul) din „Anna Karenina” vrea să se căsătorească cu Katya, se spovedește, iar preotul îl întreabă cât de puternică îi este credința. El șovăie, iar duhovnicul îi spune: „O să ai copii. Vor vedea florile, cerul și munții, zăpada și norii.Te vor întreba: tată, cine le-a făcut toate astea? Ce le vei spune?”

La fel ca Newton, Th. Jefferson, Henric al IV-lea, Tolstoi, orgolios, și-a făcut o Biblie personală, de fapt Noul Testament, tradusă de el suis-generis. Dacă  Henric al IV-lea a vrut o Biblie fără cuvântul„adulter”, iar Th. Jefferson tăia cu foarfeca pasajele conținând minunile, Tolstoi le omitea, reducând Evangheliile la învățătura morală. „Predica de pe munte” i se părea copleșitoare. Personalitatea tolstoiană a fost totdeauna  un  vulcan de contradicții, dar religiozitatea sa era bază a caracterului după o viață, deși minată de orgolii devastatoare:

    „A întreba dacă Dumnezeu există, e ca și cum m-aș întreba: oare eu exist? Eu îl cunosc pe Dumnezeu în mine, dar nu întreg, ci o părticică. Dumnezeu e Acela a cărui manifestare sunt eu.”

„Fără  religie, adică fără o relație stabilă cu infinitul, omul nu-i decât o maimuță fără coadă, care știe să facă patefoane, baloane și bombe.”(3apr.1904)

Moșierul de la Iasnaia Poliana nu a înțeles rolul Bisericii lui  HRISTOS în lume, considerînd că „este o încălcare a frăției universale”. În dumnezeiasca sa pronie, HRISTOS a știut că nu toți îl vor primi, că cei e vor crede în El vor fi prigoniți și chiar martirizați. Ușile Bisericii sunt deschise pentru oricine voiește să intre, încât „bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce…mai mult decât pentru o sută de drepți”. În Biserică se realizează frăția universală visată de Tolstoi și ea poate cuprinde întreg Pământul, sub călăuzirea Duhului Sfânt, dacă oamenii vor. Dar…oare voiesc toți acest lucru?       Instituție dumnezeiască a mântuirii, Biserica a înfruntat veacurile și le va înfrunta, mereu mărturisind dumnezeirea  Fiului  Tatălui ceresc, Salvatorul nostru din Valea păcatului și a morții.

În sclavia rațiunii proprii și orgoliului, nu putea accepta în lume rolul Bisericii de instituție a mântuirii, de mijlocire între Dumnezeu și umanitate. Atacând cu severitate Biserica, o considera o„proteză” a țarismului, pentru că accepta pedepsele corporale (violența) și pedeapsa cu moartea și păruta înfrățire cu opresorii mujicului rus.

După ce scrie„Învierea”(1901), este excomunicat la cei 70 de ani ai săi, căci sabia cuvântului  tăiase adânc în defectele unei Biserici care îi părea aliată cu cei ce țineau pe mujicul rus în mizerie și întuneric. Țarul l-ar fi deportat sau închis bucuros, dar gloria uriașă de care se bucura în Rusia și în lume nu putea încăpea într-o celulă de închisoare și nici în toată Siberia. Lui Tolstoi, verhovnicii Bisericii i-au interzis să hrănească pe cei loviți de foamete și a fost excomunicat, dar șarlatanul Rasputin  știm că  nu.  Singur  Dumnezeu știe pentru ce grele păcate a venit peste Rusia (și peste noi) bolșevismul…Căci păcatele lumii (sau ale noastre personale) cheamă vrăjmașul din bezne.

Înainte de implacabila încheiere, vom cita una din însemnările lui Tolstoi, privind literatura rusă:

„Cât de ciudat! Au fost Pușkin, Turgheniev, Lermontov, Dostoievski…Iar acum, cine mai sunt? Mai e Cehov…plăcut, dar fără conținut, deși un adevărat artist. În rest, un șir decadent și îngâmfat.”(1875)

Nu realiza oare că tocmai el va fi  socotit  mai presus de toate valorile literare ale țării sale și ale secolului întreg al XIX-lea? Marcel Proust însuși îl socotea mai presus de Balzac.

Adesea sfinții nu știu că sunt sfinți, geniile nu știu că sunt genii.

Prof.VasileGăurean