Dostoievski în literatura universală

 Dacă printr-o stranie întâmplare, Providenţa mi-ar şopti că, în existenţa aceasta, mai am acces doar la operele a doi scriitori, n-aş căuta printre gloriile occidentale, măcar că literatura franceză, engleză, germană, italiană ori spaniolă îţi taie adesea respiraţia prin expresivitatea cuvântului şi vigoarea mesajului. N-aş poposi nici pe meleaguri sud-americane, deşi, pe mapamond, zeii lor – Gabriel García Márquez şi Mario Vargas Llosa – domină cu autoritate peisajul literar actual, ci, fără ezitare, aş coborî în cultura rusă, pentru a-mi (re)încărca/energiza spiritul cu universul revelat de Tolstoi şi Dostoievski. Iar dacă asupra creaţiei lui Lev Nicolaevici Tolstoi am îngăduit cândva, despre cea a lui Feodor Mihailovici Dostoievski voi exprima acum un punct de vedere, mai ales că, în 2011, se împlinesc 190 de ani de la naşterea sa şi, respectiv, 130 de la moartea-i.

Reflectând la specificul literaturii care s-a ,,produs” din Antichitate până în prezent, se poate observa că o serie de scriitori au creat şi au rămas în piramida culturii, sporindu-i strălucirea şi consistenţa, iar alţii, lipsiţi de şansă ori talent, n-au avut acces la această construcţie spirituală, rămânând, în cel mai fericit caz, în sfera de interes a amatorilor de statistici. Alunecând în timp pe ,,pietrele” piramidei, se constată că operele multor scriitori debordează de originalitate, însă această coordonată a devenit din ce în ce mai dificil de atins după ce Cervantes, Shakespeare, Voltaire, Goethe şi Puşkin s-au dezlănţuit în templul cuvântului. De ce? Pentru că, prin varietatea temelor/motivelor abordate, aceşti scriitori – dramaturgi, romancieri, filosofi ori poeţi – au ocupat, până în secolul lui Dostoievski, tot spaţiul literar ce rămăsese nevalorizat de scriitorii antici şi de cei ai Epocii Medievale.

Nu ştiu dacă Dostoievski şi-a pus astfel de probleme la debutul său, ,,Oameni sărmani”, nuvelă care reflectă înjosirea şi mizeria în care trăiesc micii slujbaşi anonimi din orice timp istoric. Ştiu însă sigur că niciun alt scriitor, din secolul XIX până azi, n-a lăsat lumii o creaţie care să stea – atât de profund în realismul său – sub semnul ineditului şi stranietăţii naturii umane. Dacă Tolstoi, continuând drumul creat de Puşkin şi, mai apoi, Gogol, va săpa în realism o albie imposibil de adâncit – doar Şolohov, cu ,,Donul liniştit”, egalându-şi oarecum înaintaşul din Iasnaia Poliana! –, Dostoievski ,,deschide” romanul şi literatura, în general, uzând nu doar de psihologie – domeniu generos explorat şi până la el – ci şi de mitic, psihanaliză ori nihilism, retezând fantezia în favoarea obiectivităţii suverane.

Rămânând încă o clipă în analiza giganţilor s-ar mai cuveni o remarcă: poziţia lui Lev Tolstoi în realismul mondial e similară celei încrustate de Mihai Eminescu în romantismul lumii. Ambii au atins marginile celor două importante curente literare, depăşindu-le şi devansându-şi epoca. Spre deosebire de opera lor, în creaţia dostoievskiană – diabolic parcă focalizată pe revelarea tenebrelor umane – intervine însă acea doză de inefabil, pe care doar geniul o posedă, prin care prozatorul salvează de la implozie literatura, pentru că aproape întreaga beletristică de după anul morţii sale, 1881, va fi adânc influenţată de pana sa.

Mi-e greu să cred că ,,Salonul nr. 6” al lui Cehov ar fi existat fără ,,Amintiri din casa morţilor” şi ,,Însemnări din subterană”, cum şi mai greu îmi vine să accept că expresionismul impus de sumbra şi abisala operă a lui Kafka – de la ,,Procesul”, ,,Castelul”, ,,America” sau ,,Colonia penitenciară” – ar fi existat fără tragica doctrină a suferinţei din ,,subteranele” firii omeneşti, revelată de scriitorul rus în ,,Demonii”, ,,Idiotul”, ,,Crimă şi pedeapsă”, ,,Adolescentul”, ,,Fraţii Karamazov”.

De pe meterezele veşniciei, Camus şi Sartre se înclină, probabil, în faţa paşilor iniţiaţi de Dostoievski întru teme precum libertatea individului, fragilitatea fiinţei umane şi complexul inutilităţii. Fără a fi un teoretician al existenţialismului, precum Kierkegaard, Dostoievski influenţează limpede nu numai creaţiile celor doi scriitori/filosofi francezi, ci întregul curent filosofic în care aceştia şi-au împlinit spiritul.

Să insist asupra faptului că mulţi dintre laureaţii premiului Nobel – de la Faulkner şi Hemingway, până la columbianul ce-a uluit lumea într-,,un veac de singurătate” – au recunoscut că opera dostoievskiană le-a fost sursa supremă de inspiraţie, ar însemna să trimit în derizoriu un demers pe care, din acest motiv, refuz să-l rotunjesc. De ce? Pentru că destinul lui Dostoievski – rostit între preocupările revoluţionare din tinereţe, detenţie, condamnare la moarte, jocuri de noroc şi nefericite iubiri – s-a rotunjit doar prin artă, iar creaţia sa, alături de a marelui său contemporan – Lev Tolstoi –, s-a fixat definitiv în vârful piramidei literaturii universale.