Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Unirea,  cheia de boltă a națiunii

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Unirea,  cheia de boltă a națiunii

Primit pentru publicare: 22 Nov. 2018
Autor: Constantin ADAM, redactor al Revistei Luceafărul,
membru în consiliul director al Societății Scriitorilor Botoșăneni ,,Mihai Eminescu”
Publicat: 23 Nov. 2018

Editor: Ion ISTRATE

 

Din negura istoriei ne știm moștenitori și stăpâni ai acestor meleaguri binecuvântate  de zei pe care au trăit vitejii noștri strămoși – dacii, conduși de îndrăznețul Rege Decebal, dar învinși, după lupte crâncene, de Împăratul roman Traian. După 165 de ani de cârmuire în ordine și legalitate, lăsați să se dezvolte după firea lor, la adăpostul steagului roman, într-o pace civilizatoare păzită de puterea armatelor biruitoare, în anul 271 d. Ch. împăratul Aurelian retrage oștile din Dacia Felix. La fruntariile orizontului răsuna zăngănitul armelor și copitele cailor migratorilor ce veneau puhoi din fundul Asiei, pârjolind totul în cale. În atare situație, rămași fără protecție, iau drumul pribegiei și fruntașii localnicilor, negustorii, oamenii cu stare, pentru a-și salva viața și a-și proteja avutul în fața pustiitorilor barbari ce creau dezordine și semănau groaza.

Rămâne însă plugarul, robul muncii și al îndurării, rămâne poporul cel mult și strâmtorat… Săracul n-are unde să plece. El este legat de vatra și de ograda în care este cuprinsă toată lumea lui, îl țin moșii și strămoșii îngropați aici, îl leagă credința și obiceiurile… Țăranul daco-roman – matca statornică a neamului nostru -, păstrător credincios al limbii și datinilor părintești, rămâne aici, aici în spațiul carpato-danubiano-pontic făcându-și din munți cetate, căci, așa cum spunea Simion Mehedinți ”…rostul Carpaților a fost în viața poporului român nespus de însemnat servind ca leagăn la nașterea lui și scut ocrotitor împotriva primejdiilor…” Și au fost, au fost mereu ochi veninoși la granițele lui. Dintre vecini, singurul prieten, singurul care n-a încercat să-i fure a fost Marea Neagră… În liniștea măreață a munților, pe înălțimile acelea luminoase, departe de pământ și aproape de cer, sufletele lor, care au trecut prin atâtea dureri și prăpăstioase încercări, se luminează ca niște candele în întunericul timpului, împărtășind învățătura creștină și înălțând rugăciuni Atotputernicului Dumnezeu…

Actul nostru de naștere este limba română! Locul zămislirii: minunatele plaiuri ale ”Daciei Felix”. Eu sunt ființă sub măslinul ei care rodește de două mii de ani.

    ”Limba noastră-i numai cântec,
    Doina dorurilor noastre,
…………………………………
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara…
…………………………………..
Limba noastră-s vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri,
Și cetindu-le-nșirate,
Te-nfiori adânc și tremuri.
…………………………………..
Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Crare-o plâng și care-o cântă
Pe la vatra lor țăranii…”

Datoria mea este să-i țin dealul veșnic verde și bătut de soare și să îngenunchez sub ploaia cântecelor ce izvorăsc din ea. După o mie de ani de la plecarea legiunilor romane, mileniu greu încercat de trăitorii acestor plaiuri, conștiința de neam și de origini, rămăsese adânc întipărită în sufletul și amintirea strămoșilor. În urările de început de an, aceștia îl invocau pe cel care prin cucerire îi civilizase și crease un mod organizat de viețuire.           

    …” S-a sculat mai an,
    Bădica Troian
Și-a încălecat
Pe-un cal aripat
Cu nume de Graur
Cu șaua de aur
Cu frâu de mătase
Cât vița de groasă
Și s-a apucat
Într-o joi de dimineață
De arat, de semănat…” ,

Iar cronicarul din secolul al XV-lea, Grigore Ureche, ne amintea că: ”…rumânii câți se află locuitori la Valahia, la Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc sîntu cu moldovenii și toți de la Râm se trag…”

Despărțiți brutal, în primele veacuri ale mileniului al II-lea, trăind sub stăpâniri străine total diferite, în culturi, religii și nivele de civilizație deosebite, băștinașii din cele trei stătulețe medievale românești, care cu multă anevoie se înfiripaseră, n-au folosit alt nume pentru identificarea lor decât genericul român sau rumân cu derivațiile lui: olah, vlah sau valah, știindu-se astfel ca moștenitori și stăpâni din vremi imemoriale ai acestor plaiuri, vorbitori ai aceleiași limbi: limba română.

Chiar cu oști puține numeric și precar înarmate, dar conștienți de originea și apartenența comună la același popor, curajoșii și vitejii voievozi români Mircea, Alexandru, Iancu, Ștefan etc, au ținut piept și au fost pavăză în calea mahomedanilor otomani, nu de puține ori aliindu-se pentru a lupta împreună. Se aprinde astfel și crește scânteia, care va deveni vis de aur: lupta în comun împotriva dușmanului, căci                       

   ” Unde-i unul, nu-i putere
    La nevoi și la durere
…………………………………..
Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
……………………………………
Ardelean, copil de munte,
Ia ridică a ta frunte
Și privește cu mândrie
Că ești fiu de Românie…”

La cumpăna dintre veacurile al XVI-lea și al XVII-lea, Mihai Viteazul a înfăptuit pentru scurt, prea scurt timp, acest deziderat. La 1 iunie 1601, intrând în Iași, a primit jurământul boierilor ca ”Domn al Tării Românești, al Ardealului și al Moldovei.” Poporul l-a aclamat cu supunere, oastea l-a urmat cu credință, dar… ca și alte dăți în viforoasa și zbuciumata noastră istorie, vecinii n-au văzut cu ochi buni ascensiunea lui, pregătindu-i trădarea și decapitarea…

Popor călit în lupte, trecut prin foc și prin sabie, uneori învins, dar de cele mai multe ori învingător, românii au ținut mereu treaz gândul unirii într-un singur stat, sub un singur sceptru, și au lucrat la înfăptuirea ei, trecând peste toate neajunsurile, neîmplinirile și piedicile pe care le întâmpinau…

Românii ardeleni, gemând îngenuncheați de veacuri sub cizma austro-ungară, fără nici un fel de drepturi, complotau dârz împotriva vremelnicilor stăpânitori, visând la ziua când vor da mâna cu frații de peste munți. În folclorul lor se păstrează versuri precum:

    ”De-o veni primăvara
    Ca să trec în Moldova,
În Moldova – mamă bună
Unde-i inimă română…”

Dar împăratul de la Viena, nu numai că-i înăbușea cu brutalitate, puseseră ochii și pe Bucovina, pe care și-o dorea ca piesă de valoare la coroana habzburgică… La 5 mai 1775, prin uneltiri străine, dar și prin nepriceperea și slăbiciunea cârmuitorilor, Moldovei i se sfâșie partea ei vestică cu mormântul marelui Ștefan și minunatele mânăstiri. Hăcuiau sistematic, cu răbdare, câte puțin. Și astfel vreme de aproape un veac și jumătate, voinicii flăcăi din obcinile bucovinene, falnici, sprinteni și fără trufie în ochi, au servit sub steagul cel mare al împăratului, păcăliți cu promisiuni deșarte, încât după ce se dezmeticeau, se jeluiau către drăguțe și neveste, blestemându-și zilele:

    ”Vino mândro pân’ la cruce
   Să vezi neamțul cum mă duce,
    Că ne duce ca pe oi
Și ne tunde ca pe boi
Ne-aruncă păru-n gunoi,
Vai sărmanii, vai de noi…”

Și nenorocirea avea să continue. După mai multe încercări nereușite, ”bunul” nostru vecin de la răsărit și-a atins gândul ascuns prin ademeniri cu tot felul de plocoane și la 16 mai 1812 primește în ”dar” de la turci pământul dintre Dunăre, Marea Neagră, Nistru și Prut, pământ stropit de sângele strămoșilor noștri, ținut dens populat și binecuvântat. Toate făgăduințele legate de limbă, biserică și școală sunt încălcate.

    ”Moldova mea, Moldova mea iubită,
    Cât sânge-a curs din coasta ta rănită,
De când sfărâmătorul de tătari
Lăsând pământul să mai hodinească,
S-a-fășurat în haina-i ostășească
Și s-a culcat la Putna în altar…!”

Moldova, fără brațele ei laterale, Bucovina și Basarabia și Valahia fără Oltenia și Dobrogea se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman pe care nu-l interesa nimic altceva decât strângerea, primirea tributului și înăbușirea revoltelor. Nu urmărea nici să deznaționalizeze și nici să perturbe ordinea religioasă. Dar cum de la domnie la domnie dările creșteau, de la an la an traiul devenea tot mai insuportabil și gândul unirii în lupta comună împotriva împilării era tot mai acut. Lupta de redeșteptare începută de Tudor ar fi rămas zadarnică, dacă destinul care ține în mână soarta popoarelor n-ar fi trimis la momentul oportun în viața neamului nostru acel mănunchi de oameni mari – Alecsandri, Kogălniceanu, Negri în Moldova, Rosetti, Brăteanu, frații Golești în Muntenia -, patrioți care s-au făcut ambasadori ai țărilor lor, determinând în marele cancelarii calea neamului românesc și scoaterea la liman a bărcii țării, care era de mult timp împotmolită, jurând să înfăptuiască Unirea. Prilejul s-a ivit în 1859, an în care expirau mandatele celor doi domnitori numiți pe șapte ani, în locul lor fiind rânduiți de Poartă – Caimacani. Partizanii unirii nu s-au lăsat păcăliți de samavolniciile și aranjamentele ce se făceau în tabăra antiunionistă. La 5 ianuarie 1859, la Iași, cei 48 de membri ai adunării elective au ales în unanimitate pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Profitând de disputele de la București, Vasile Boerescu arată necesitatea stringentă a renașterii națiunii noastre, punând o întrebare care avea să încline balanța în favoarea sa: ”De ce să ne mai numim noi și voi? Nu suntem fii ai aceluiași neam? Ambele principate să aibă unul și același Domnitor. Și fiindcă Moldova a ales pe Alexandru Ioan Cuza, Muntenia să-l aleagă și ea!”  Sala s-a ridicat și în aplauze a strigat: ”Trăiască Alexandru Ioan Cuza!”. Trecându-se la vot, adunarea electivă l-a ales în unanimitate de 64 de voturi. Uniți se simțeau mai puternici, cu toate micile dispute partizane, noul stat continuând drumul spre progres și recunoaștere internațională. Se trece treptat la noi forme de organizare politică, economică, culturală. Dar trecerea se face, în primul rând,  pe calea prefacerii sufletești a indivizilor, prin schimbarea ideilor, convingerilor, deprinderilor, obiceiurilor și moravurilor, alcătuirilor economice de diviziune a muncii, de producție și creație, de circulație a bogățiilor. Să nu se uite însă că, Unirea, așa cum s-a făcut în 1859 a fost ca o lovitură, una dintre cele  mai îndrăznețe și crude pentru împărățiile vecine potrivnice nouă și în același timp o surpriză pentru celelalte mari puteri europene. Se știe că aceste puteri, prin Convenția de la Paris, încuviințaseră o unire cu totul schiloadă a țărilor române sub numele ”Principatele-Unite ale Moldovei și Valahiei”, cu doi domni, două guverne și două parlamente deosebite! N-a fost așa. Negociatorii noștri au obținut ce-au dorit: un stat cu numele România și un singur domn – Alexandru Ioan Cuza… Doar 7 ani, după care este înlăturat!

În 1866 este întronat Prințul Carol de Hohentzolern. Acesta va câștiga Independența țării față de Imperiul Otoman în 1877, va ridica țara la rangul de Regat în 1881, va pune bazele unei economii moderne, a principalelor rute de transport feroviar, făcând legături facile între toate orașele mai importante.

La patruzeci de ani de domnie a Regelui Carol I, domnie înțeleaptă în care Mica Românie devenise Regatul România, se constată o dezvoltare spectaculoasă pe multiple planuri…, unul însă din deziderate, cel mai dureros, nu fusese îndeplinit: viitorul și existența însăși a întregii românimi. ”Onoarea noastră și datoria – spunea Majestatea Sa – în discursul Tronului cu această ocazie,  sunt cele pe care le avem față de noi și urmașii noștri ca și față de frații noștri subjugați ce sângerează și care și-au pus toate speranțele de scăpare în noi…” Momentul prielnic nu sosise încă. Puternice frământări zguduie începutul de secol XX. Europa era ca un vulcan gata să erupă. Marele război stătea să înceapă.

O geană de lumină se arătă atunci când, glasul sângelui și chemarea rasei noastre, a rasei amenințate în ființa și esența ei superioară ne-a împins în focul luptei. Începutul este tragic pentru armata noastră, prost înarmată și nepregătită, dar plină de un entuziasm nebunesc și dornică de victorie. Chiar cu două treimi din țară ocupată, cu pierderi considerabile, cu Casa Regală, Guvernul și Instituțiile statului (Senatul și Camera Deputaților) evacuate la Iași, capitala de război, ostașii noștri dau dovada faptelor de vitejie, stârnind admirație și recunoștință din partea aliaților. În aceste cumplite vremuri de răstriște și urgie națională, o minune se produce, un fapt pe cît de firesc, pe atât de neprevăzut și neașteptat. Frații de peste Prut, basarabenii, cer cu ardoare unirea și alipirea la Moldova, la Patria Mamă, care atunci cu toată dragostea și duioșia ei de mamă și-a strâns fericită fiica răpită. Sfatul Țării de la Chișinău a consfințit unirea prin actul de la 27 martie 1918, iar două zile mai târziu Regele Ferdinand la Iași l-a ratificat. Gestul acesta, primul semn al Providenței, a fost urmat la câteva luni de Bucovina la 28 noiembrie același an. Mai lipsea o piatră din cele scumpe la coroana Regatului România, Transilvania cu pruncii ei, Banatul, Crișana și Maramureșul. A venit la 1 decembrie 1918. Visul de o mie de ani al neamului nostru românesc, acum s-a pecetluit prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. ”Unirea tuturor românilor într-un singur stat este, spunea Vasile Goldiș, pe lângă o pretențiune a istoriei și o pretențiune a civilizației omenești. Progresul acestei civilizațiuni pretinde comuniunea națiunilor într-o unitate de ordin social superior, care să asigure libertatea și dreptatea deopotrivă pentru toate națiunile, mari și mici. Cu națiuni etnicește și geograficește unitare, dar politicește rupte în bucăți, această comuniune a națiunilor este o imposibilitate.” În unul din primele discursuri de după Unire, Simion Mehedinți, spunea: ”Mai întâi, Unirea a fost făcută veac de veac de marii ”învățați” de la stână, care mânau oile în strungă, strecurau laptele în găleată, îl fierbeau în căldare, îl făceau caș, urdă, jintiță… și ce mai știau ei să facă. De la un capăt până la altul al munților, acești minunați oameni, au lucrat sute și sute de ani la închegarea limbii și înfiriparea neamului românesc într-o singură unitate etnică. Și tot ei, ca mari bărbați de stat, au fost cheagul unirii naționale… urcau vara, iar toamna plecau și, împreună cu ei, veneau spre munte ori coborau la câmp toți băietanii satelor, îndată ce-și luau zborul de lângă casa părintească. Porneau la ciobănit cu simbrie… A pleca ”la oi”, a căpăta o glugă, chimir cu fluier și teacă cu două cuțite, era pentru tânărul flăcău ce era toga virilă în Lațiu, și astfel, în scurta trecere a unei singure vieți omenești, păstorii au străbătut plaiurile acestea din Carpați până în largul șesurilor dinspre Tisa, Bugeac, Nistru, Bărăgan și Dobrogea… Ei sunt ”descălecătorii de țară” întocmai ca oamenii lui Negru și Dragoș Vodă. Mulți s-au așezat în locurile unde au poposit, și-au găsit soațe, au făcut casă, au crescut copii care au continuat să coboare în fiecare toamnă din plaiurile și munții Ardealului, pentru ca primăvara să urce din nou. Așadar e adevăr curat, nu închipuire, că unificarea s-a făcut demult, iar făuritorii acestui mare act istoric n-au fost niscaiva cărturari sau oameni de partid, ci munca de toate zilele a poporului, marele izvor al tuturor energiilor unei națiuni.”

    ”Iubire de țară, puternic destin
    Magnet de pământ secular,
Prin tine-al meu suflet, etern pelerin,
Pios se îndreaptă spre vechiul altar
Cu sfinte icoane la care mă-nchin
Acum și de-a pururi: Amin!”

În concluzie, Unirea, poporul a făcut-o! Ea a fost pecetluită la 1 Decembrie 1918, prin Marea Adunare de la Alba Iulia, dar gândită și pregătită la Iași, acolo unde se aflau Casa Regală și Parlamentul și unde marii oameni de stat s- au unit într-un gând și au conlucrat la realizarea ei.

Pentru românii basarabeni actul reparator n-a durat decât 22 de ani!…  După 1944, România intră în sfera de influență a Imperiului Sovietic care, ca un camelion, își schimbase numele în Uniunea Sovietică, aplicând comportamentul unei maștere, unei mame vitrege față de țările pe care la ținea sub obroc… 50 de ani! Treziți din urâtul vis, readuși în realitate, românii basarabeni se luptă azi pentru câștigarea identității naționale și recunoașterea apartenenței la poporul român, însă forțe oculte îi împiedică să ia hotărârea decisivă – Unirea cu Patria-mamă România!

Dă Doamne poporului nostru mintea cea de pe urmă și fă ca visul de aur al națiunii române să se mai înfăptuiască odată.

Trăiască 1 Decembrie 1918!
Trăiască Marea Unire!
Trăiască România Dodoloață!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Stefan Silva spune:

    Articol încântător citit cu sufletul la gură.O lectie de istorie adevărată pentru tot românul.Dar naşte o întrebare:mai are poporul român resurse umane şi materiale pentru a menţine România măcar la starea actuală să nu se prăbuşească iremediabil ?

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5