Ioana Tudor s-a născut la 7 aprilie 1971, la Sinaia, județul Prahova. Este căsătorită și are un fiu. A absolvit Facultatea de Geografie a Universității Spiru Haret din București și lucrează în funcția de conservator în cadrul Muzeului Rezervaţiei Naturale Bucegi din Sinaia. Detalii despre instituția muzeală mi-a oferit într-un interviu realizat la 30 iulie 2013, la sediul acesteia.

– Doamnă Ioana Tudor, vă rog să faceți o prezentare generală a muzeului.
– A fost înființat în anul 1973 și este amplasat în Parcul Grigore Ghica din Sinaia, fiind o secție a Muzeului Județean de Științele Naturii Prahova din Ploiești, care mai deține alte șase secții – Muzeul Flori de mină din Cheia, Muzeul Natura Văii Teleajenului din Vălenii de Munte, Muzeul Sării din Slănic Prahova, Muzeul Omului, Muzeul Petrolului și Acvariul – ultimele trei din Ploiești. Acest muzeu este alcătuit din două părți – la parter, se află o sală destinată expozițiilor temporare, iar demisolul adăpostește expoziția permanentă, care ilustrează flora și fauna Masivului Bucegi.

– Ce conține muzeul propriu-zis?
– La intrare, se trece printr-o galerie din Peștera Ialomiței, singura vizitabilă din Masivul Bucegi, unde sunt prezentate, sub formă de diorame, diverse specii de floră și faună din regiune. Sălile sunt organizate pe zone altitudinale. Prima dintre ele ilustrează arealele submontane și montane, ca și pe cel cuprins între 1.000 și 1.600 de metri. Sunt expuse exemplare faunistice deosebite, precum buha, o specie noctuidă, cea mai mare din sud-estul Europei, șorecarul, o specie răpitoare din nordul țării, care migrează invers față de sistemul migratoriu, și anume vine toamna-iarna și pleacă primăvara-vara; dintre speciile cele mai rare, datorită faptului că braconierii au mai renunțat la pasiunea lor, caprele negre au început să se înmulțească, în ultima vreme, mai ales pe Valea Cerbului și în zona jepilor mari, unde se găsesc în cete destul de numeroase. Din păcate, din cauza schimbărilor climatice și a afluenței sporite de turiști, cocoșul și găinușa de munte sunt în număr extrem de redus, mai regăsindu-se doar în Munții Colții lui Barbeș. Mugurarul predomină, în general, în zonele împădurite, datorită mugurilor foarte deși de la foioase; este o specie aparte, pentru că sunt extrem de fideli ca parteneri – niciodată nu se despart –, ca și pițigoii sau porumbeii. Mai sunt prezentați ursul brun carpatin – „gunoierul orașelor” –, ariciul și căpriorul, ultimul din aceeași familie cu cerbul. Urmează zona de altitudine, și anume cea subalpină superioară, cuprinsă între 1.800 și 2.500 de metri, diorama ilustrând partea din aval către amonte a Văii Ialomiței. Una dintre speciile extrem de rare, jderul, este întâlnită sporadic în această regiune și datorită faptului că, având o blană foarte mătăsoasă, braconierii îl vânează asiduu. Deși este o specie de altitudine mai joasă, bursucul se descurcă în orice zonă în care există hrană. Vulpea este expusă în contradictoriu cu bursucul, pentru că acesta din urmă e cel mai curat animal sălbatic, în timp ce prima este cel mai murdar dintre mamifere. De remarcat este și porcul mistreț, extrem de periculos, fiindcă adultul are un ascuțit simț teritorial și nu suportă prezența niciunui străin. Alte menționări pentru capra neagră, care iarna are blana deschisă la culoare, și pentru corb, ce trăiește aproximativ 250 de ani și se hrănește, ca și lupul, cu leșuri – de aceea, sunt numiți și „sanitari ai pădurii”. Simbolul montan este floarea-de-colț, cea mai deosebită din zonele înalte; din acest motiv, este denumită și floarea-reginei, fiind cotată regina tuturor florilor. Din punct de vedere vegetativ, e de amintit și jneapănul, un arbust care întreține solul și zona stâncoasă ale tuturor înălțimilor. Ienupărul este tot o specie deosebită, pentru că e singurul arbust rășinos care, în loc de conuri, face niște fructe ca bobul de măceș, cu rășină în interior. Speciile predominante ale zonelor montane sunt bradul și molidul, dar este demn de menționat și zâmbrul, o specie de pin de pe Valea Ialomiței, care, din păcate, se află într-o stare avansată de degradare datorită alunecărilor de teren. Aceeași vale prezintă o serie de forme deosebite din punct de vedere aluvionar, aici găsindu-se Peștera Ialomiței, în care, chiar la intrare, este amenajat un schit de unde se deschide o panoramă aparte.

– Dintre toate speciile pe care le-ați prezentat, există și unele pe cale de dispariție?
– Sunt mai multe, datorită factorului antropic, care are influența cea mai mare, dar și a cauzelor naturale (ploi acide, degradarea solului sau alunecările de teren); ca exemple, sângele-voinicului, crinul-de-pădure, floarea-de-colț, rododendronul, ochiul-șarpelui, argințica și ghințura galbenă. Cu toate că se încearcă protejarea lor, pământul nu mai suportă.

– Cum apreciați influența factorului uman asupra florei și faunei?
– În ultima vreme, atât localnicii, cât și turiștii – mai ales noile generații –, au reacții pozitive, numai că întotdeauna există și genul de „uscături”, care acoperă mult prea mult partea calitativă a oamenilor.

Florin Bălănescu