PETRE ISACHI, CRITIC ȘI ISTORIC LITERAR

• UT PICTURA POESIS
  – SINCRETISM, SINCERITATE, SENSIBILITATE, EXPRESIE A INDICIBILULUI -*
• *MARIA CERNĂTESCU, EU SUNT APA CU TUMULTURI – CREAȚII ÎN CULOARE ȘI VERSURI, EDITURA LETRAS, SNAGOV, 2021
• MOTTO:
  „POEZIA – PICTURĂ OARBĂ, CE SE AUDE, ÎN LOC SĂ SE VADĂ”;
  „PICTURA – POEZIE CE SE VEDE, ÎN LOC SĂ SE SIMTĂ”.
  (LEONARDO DA VINCI)

Se știe, doar în artă poți să fii cu desăvârșire, cu autenticitate, tu însuți artist, adică „cel mai util dintre oameni”( A. Rodin), util cum este apa – simbolul ambivalent, substanța primordială din care iau naștere toate formele și în care ele revin prin regresiune – inclusă cu inteligență și sensibilitate neoromantică în titlul revelator al volumului, prin care pictorița-poetă Maria Cernătescu se autocaracterizează la modul ideal. În integralitatea sa, volumul Eu sunt apa cu tumulturi oferă un admirabil autoportret în palimsest al artistei vrâncene, „ființă neîncetat trează în fața sfâșietoarelor și gingașelor evenimente ale lumii, modelându-se în întregime după imaginea lor”, cum ar fi spus celebrul Pablo Picasso, de la care studenta lui Corneliu Baba, probabil, s-ar fi putut să fie contaminată de agresivitatea estetică a cromaticii, de audiția colorată, și de o sinceritate dezarmantă, specific românească, atât a tablourilor, cât și a poemelor. Alături de lecția concretă de sincretism (pictură-poezie-muzică existențială), de sinceritatea absolut necesară într-o scriitură de acest tip – un artist născut, nu „făcut”, este sincer cu sine, cu celălalt, receptorul, cu Lumea/ Dumnezeu -, de sensibilitatea neoromantică, poeta-pictoriță intuiește baudelairean, principiul corespondențelor: „Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,/ Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund”. Și de aici, probabil, ubicuitatea indicibilului și vocația pentru frumos, grațios, sublim, revolta interioară. Pictorița ce are instinctul imaginilor, simbolurilor sacro-profane și al detaliilor semnificative, cunoaște goethean limbajul culorilor, stăpânește poetica atmosferei etc., nu trăiește tulburări disociative de identitate, atunci când se dedublează în Poetă, încât păstrează intactă capacitatea mirării, „ține cerul pe umeri”, ca să folosesc o expresie blagiană, face din fiecare poem/ pictură o lume pentru sine, devine un onest profesor de speranță, o „doamnă” inconfundabilă în țara viselor, un spirit ce redescoperă un aspect semnificativ în propriu-i destin, este expresionist subiectivă, hieratică, heraclitiană, vede decrepitudinea, ruina sufletească, disoluția existențială etc. Se poate vorbi în cazul Mariei Cernătescu, de o „insațiabilitate romantică”, care-i revelă polifonic vocația artistic-umanistă. Nimic mai dumnezeiesc pentru un pictor-poet ce se distinge printr-o iubire excesivă/ spirituală a omului postmodern, învins de banalitate, derizoriu, urât existențial, resemnare.

Poemele sunt într-un pandant fericit cu picturile – dialog cromatico-muzical între suflet și Lume – și traduc în cuvinte, care mai mult ascund decât revelă, arta de a simți a artistei născută pe lângă Odobeștii lui C. I. Ușurelu, încât are, ca și acesta, vanitatea creației și perpetuează senzația neputinței de a exprima inefabilul, nevăzutul, duhul inanalizabil al omului etern. Iată în acest sens poemul „Te iubesc” ce traduce/ interpretează plecând de la portretul adolescentei de la p. 68, nevoia de celălalt:

„Te iubesc cu toată zarva ce mă bântuie mereu,/ Neavând odihna minții, care-i parte dintr-un leu.// Te iubesc cu suferința împlântată-n trupul slab,/ Neștiind ce e lucirea unui lut anost pribeag.// Te iubesc cu nesfârșire într-un cer creat în zori,/ Pentru tine, pentru mine, o unime în fiori.// Te iubesc cu disperarea unui condamnat la moarte,/ Care n-o să mai cunoască ce e ziuă, ce e noapte.// Te iubesc ca pe-o minune care-apare și dispare,/ Într-un cerc de grele zale, ce se-nchide ca o floare.// Te iubesc ca toamna care mă cuprinde ne-ntrebată,/ Dacă sunt pe calea iernii neînvinse vreodată.// Te iubesc cum nu se poate, aprig  și cu negre patimi,/ Ce mă bântuie în noapte, cu final cumplit din viața-mi.// Te iubesc, nici eu nu știu, cum iubesc cu al meu sânge,/ Pătimind în huma verde dorul nesupus de-a plânge.// Te iubesc pierzând controlul unei minți în veci genune,/ Slobozind dureri de moarte, când nu știu de am vreun nume// Te iubesc cu slăbiciunea care moare încet și sigur,/ Într-un trup plin de o toamnă ce-i închisă într-un mugur.// Te iubesc și nu știu dacă vei pricepe într-o zi/ Ce înseamnă-această toamnă pentru felul meu de-a fi!”(p.69)

„Modelându-se în întregime după imaginea”(P. P.) evenimentelor predestinate, trăite, pe care le evocă/ fictivizează, dar și a toamnei existențiale („toamnă pentru felul meu de-a fi”), tot mai agresive, retrăindu-le cu sinceritatea și orgoliul romanticului, artista transfigurează și intuiește blagian în poezia vârstelor biologic-metafizice – primăvară, vară, toamnă, iarnă -, fără greș, tenebrele psihismului feminin, în general, adâncurile psihismului uman, ale inconștientului, ale eternului principiu feminin, matern, lunar, (im)previzibil, ce se opune, asemenea apei „cu tumulturi”, focului/ principiului masculin și lumii minerale – se știe, „apa trece și pietrele rămân”… Autoportretul în palimpsest al pictoriței-poetă (un Janus Bifrons feminin, lucid, estetic vorbind, dedublată poetic/ poietic) configurează arhetipul feminin al Evei care reprezintă sensibilitatea și vulnerabilitatea ființei umane în elementul său (i)rațional. „Femeia” transfigurată în volum, în fapt, un alter ego al artistei, asemenea „apei cu tumulturi”, se revelă ca liant universal, element care separă și dizolvă, dar, simultan, și ca simbol etern al inconstanței și perisabilității, al scurgerii  neîncetate a timpului – sic transit gloria mundi:

„Strânge-mă tare în brațe, cu visuri,/ Să simt nevederea unui tărâm din altă lume,/ Să amețesc în vraja cuvintelor nespuse/ Și să mă cațăr prin umbrele din munte!/ Strânge-mă tare în brațe cu doruri/ Nemărginite, în verdele copacului din apus,/ Unde viața se  întoarce spre zbateri nescrise/ Și-n undele trecutului fac cercuri de vâltori!/ Strânge-mă tare în brațe cu răsăritul din tine,/ În șoapte pe spatele norilor, din cenușa timpului trecut,/ Amețind negrul somnului din mine!/ Strânge-mă tare în brațe, mă cerne din cerul cel nou/ Și-mi toarnă pe trup de pământ vise aurite/ În pojghiță de blestem îngeresc,/ Să nu știu nimic din ceea ce sunt!/ Strânge-mă cu cercuri de fier/ Și hai să plutim în lumea nelume!/ Urcă-mă până la asfințit, mă înalță,/ Apoi slobozește-mă” (Strânge-mă, p. 237)

Iubirea – primejdia omului celui mai solitar -; timpul – medicul tuturor relelor inevitabile; toamna – simbol al declinului vieții, asociat apusului – sunt temele satelit ale scriiturii, care-i provoacă autoarei melancolii blagiene, adică „disperarea ființei”, cum spunea cândva, chiar autorul Poemelor luminii, a ființei ce se „luptă fără arme”(p. 361) cu-o „mândră crăiasă/ a lumii mireasă”, care nu-și mai simte înrădăcinarea organică în lume, ce ajunge fatal, să nu se mai cunoască pe sine, dar care trăiește poetico-descriptiv, „fericirea de a fi trist” – am folosit limbajul romanticului V. Hugo. Desigur, „timpul” – tiran, bătrân, capricios, cameleonic și rebel – este perceput de pictorița-poetă, ca o cauză benefico-malefică a tuturor lucrurilor, trăirilor, stărilor, încât devine element compozițional/ poietic al poeziei/ picturii. Putem afirma, fără să greșim, că orice obiect al experienței estetice – tablou, poem – din vol. Eu sunt apa cu tumulturi se află în legătură indisolubilă cu temporalitatea. Citez de unde se deschide cartea, timpul fiind explicit sau implicit omniprezent transfigurat în scriitură:

„Vârtej de trăiri răsucit în funii de timp/ E-un trup ce se zbate-n zadar peste nimb,/ Vrea aripi de înger pierdut în Olimp/ Și piere încet, neștiut ca un gând!// Zadarnice lanțuri de timp pentru înger/ Se scaldă în fumuri vrăjite de viață,/ se-agață în van de ramuri de sânger,/ Pecete-i cărarea aleasă de-o hoață!// Vicleană în taine ce-ascund doar tristeți,/ Se-ntoarce cu zâmbet ironic de zeu/ Și toarce poeme din veac de poeți,/ Când zarea se-aprinde în foame de leu!” (Inger căzut, p.309 – în pandant cu tabloul de la p. 308)

Dacă pictorița Maria Cernăteanu este „deschisă” în tablouri, cum este normal, atemporalului – se cunoaște teza: esența artei este inactuală –, deși fiecare lucrare plasică prezentă perpetuează un „timp al artei” doar al său, specific, poeta-pictoriță reconfigurează în toate poemele volumului „timpul trăirii”, desigur, circumstanțial și subiectiv, numit de obicei, „timp poetic”, conjugat însă cu celelate intuiții temporale, ce fac substanța lirismului: timpul social-istoric, timpul biologic/ fiziologic, dar și cu durata bergsoniană. A-temporalitatea, diferită de diacronicitate, nu înseamnă, desigur, „în afara timpului”, ci în afară și dincolo de categoriile temporale concrete: trecut, prezent , viitor. În spiritul lui Baudelaire, pictorița-poetă știe că nu poți uita timpul, decât servindu-te permanent de el:

„Am trecut hotarul nopții,/ Alungând  năluci și spaime,/ Hoinărind  prin ceasul sorții,/ M-am învins în albe taine!// Printre visuri, printre gânduri,/ M-am chemat în nesfârșire,/ M-am întins, cuvânt din rânduri,/ Ca-ntr-o pânză cu uimire!// Căptușită într-o fină/ Țesătură de lumină,/ Mă proclam captivă-n mine,/ Labirint ce nu m-alină!”(Labirint, p.351)

Prima calitate a pictoriței-poetă născută în Țara Vrancei, bucureșteancă prin adopție, – desigur, după opinia noastră – : gândește estetic/ poetic șI poietic ca o ființă vie, reală; gândește, trăiește, pictează și scrie în existență, cum îmi dictează filosoful existențialist din mine, reconfirmând, parcă, convingerea scriitorului sud-american, Fernando Pessoa: E destul să exiști pentru a fi complet. În ceea ce mă privește, eu, biet critic literar, rămân la opinia lui Rodin – un geniu al artelor vizuale, egalat prin aceeași grilă valorică a genialității, doar de Brâncuși – artistul/ poetul rămâne „cel mai util dintre oameni”. Să ne gândim doar la „utilitatea” lui Leonardo Da Vinci… care în motto-ul succintelor însemnări critice definește atemporalitatea Artelor și relația lor intrinsecă/ imanentă cu omul, „vis al neființei”, chip divin, cum ne reiterează, nu întâmplător, Biblia.

Nichita Stănescu, poetul „necuvintelor”, i-ar fi recitat cu siguranță, pictoriței-poete, Maria Cernătescu, în stilu-i caracteristic și inimitabil, poemul Frunză verde de albastru. De ce? Pentru a ne demonstra existența unor alternative poetico-critice geniale și, mai ales, ce înseamnă predestinarea: de la „frunză pân-la umbră”, ne-a „căzut o viață dublă”… „și mă duc mări, mă duc/ ca toamna frunza de nuc,/ ori ca iarna frunza albă/ de la floarea de zăpadă”… Și uite așa se întâlnesc, totuși, poeții, mai rar sau deloc, criticii, cu cititorii lor. Desigur, toți, frați de cruce, blestemați  să scrie și să citească Lumea, iar în context – pe sine!