Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Valențele conștiinței naționale la jurnaliști și creatorii de artă și contribuția acestora la făurirea statului unitary român

Valențele conștiinței naționale la jurnaliști și creatorii de artă și contribuția acestora la făurirea statului unitary român

 

Dacă secolul al XIX-lea este considerat secolul națiunilor, întrucât a fost marcat de un amplu proces de transformare calitativă a popoarelor, ca forme de comunitate specific feudalismului, în națiuni și state naționale, se poate afirma că perioada de după al doilea război mondial reprezintă perioada formării unui număr impresionant de state naționale pe ruinele colonialismului. În acea perioadă un rol important în acest process l-a avut presa și lucrările de artă și scriitorii care au influențat prin scrierile lor,alături de politicieni, acest process istoric.Niciodată în istoria omenirii nu s-au produs asemenea mutații radicale în structurile și relațiile naționale din cadrul comunității internaționale.

Prin operele lor, scriitorii români, practicând și jurnalismul, inclusive pictorii au contribuit la influențarea opiniei publice și a politicienilor pentru a lupta în formarea statului national. Cea dintâi întrebare, cu care trebuie să se ocupe o expunere a istoriei literaturii române, este: când începe această literatură? Dacă vorbim de literatura poporană, atunci trebuie să începem o dată cu poporul român; dacă vorbim de literatura cultă, trebuie să spunem că începe mult mai târziu.

Literatura poporană formează deci prima diviziune cu care are să se ocupe istoria literaturii românești. Ea este, în mare parte, anterioară producțiilor cărturărești; dar cu greu se poate stabili locul pe care îl ocupă cronologicește dezvoltarea fiecărui gen din această literatură.

În ce privește a doua diviziune, literatura cultă, e nevoie a reaminti oarecare fapte din istoria poporului român.

Născut din coloniștii aduși de Traian în Dacia și din dacii ce vor mai fi rămas în provincie, poporul român nu-și face alcătuiri politice și bisericești decât după o lungă împreună-viețuire a lui cu slavii. Din această pricină, limba statului și a bisericii a fost limba slavonă, iar limba română se întrebuința numai în legăturile dintre particulari. Această împrejurare nu trebuie să ne mire, nici să o socotim ca o atingere a mândriei noastre naționale, căci așa s-a întâmplat și cu popoarele cele mai însemnate din apusul Europei, cu singura deosebire că acolo se întrebuința limba latină, pe când la noi cea slavonă. Deci limba proprie a francezilor, a germanilor, a italienilor se întrebuința și ea numai în legăturile dintre particulari.

Din această pricină și învățătura, câtă se da, se da în limba slavonă, precum în apus se da în limba latină. Din această pricină, când învățații noștri au voit să studieze trecutul poporului român au dat peste acte și cărți scrise în limba slavonă.

Când încep românii să întrebuințeze limba lor în afacerile statului, în biserică, în cărți?

Pentru aceasta nu se poate fixa data nici măcar cu aproximație. Părăsirea limbii slavonești s-a făcut încet, încet.

Prin secolul al XVI-lea stăpânirea limbii slavone începe să slăbească mai ales din două pricini:

  1. a)Slavonismul fiind o formă străină de închinare trebuia susținut și alimentat. Susținerea se făcea de către călugării bulgari care imigrau în principate. Împuținându-se mănăstirile slavonești de peste Dunăre, se împuținează și numărul celor ce aduceau la noi învățătura slavonă. Ca și un râu de munte, care își scade apele când pâraiele care se varsă într-însul seacă și nu mai aduc puhoaie din munți, tot asemenea această înrâurire slavonă și-a scăzut, cu vremea, puterea, fiindcă nu se mai revărsau puhoaiele străinilor de peste Dunăre.
  2. b)Pe măsură ce se împuținează slavonii, care veneau la noi, încep să vie alți străini, grecii. Relațiile culturale cu grecii încep cu mult înainte de domnia lor politică și ele dau prilej grecilor să lupte pentru dărâmarea influenței slavone, iar în această luptă se vedeau silite a se mărgini la ajutorul dat limbii române, așteptând ca, după înfrângerea slavonismului, să impună influența lor.

După căderea Constantinopolului, se întâmplă și în Țările Române imigrațiune de greci, ca și în Occident. Influența lor se exercită în primul rând în politică, înconjurând pe domni; apoi în biserică. Aici însă avură să lupte cu puternicul curent slavon și, ca să-l dărâme, deteră ajutor limbii române.

Această slăbire a curentului slavon făcea, negreșit, din ce în ce mai grea întrebuințarea limbii slavone între români, iar numărul românilor știutori de slavonește se împuțina din ce în ce. A trebuit deci să se nască în lumea preoțească în care era pe atunci închisă toată învățătura vremii, ideea unor traduceri românești ale cărților religioase.

Realizarea acestei idei o vedem în cele mai vechi manuscrise românești, care s-au scris pe la finele secolului al XV-lea și au ajuns la noi în copii ceva mai târzii. D. Iorga, în studiul său asupra literaturii religioase, socotește că vechile manuscrise cunoscute sub numele de Codicele Voronețean și Psaltirea Scheiană se datoresc influenței husiților. Din nenorocire, mișcarea aceasta n-a avut nici o urmare și rămâne numai ca prima licărire a dezvoltării limbii românești ca limbă scrisă.

Al doilea moment este pe la mijlocul secolului al XVI-lea, când apar și primele tipărituri românești. În această vreme (între anii 1508-1588) se vede că s-au produs stăruințe mari din partea slavonilor pentru a-și mai întări influența lor în Țările Române și de aceea vedem că se tipăresc numai cărți slavonești în prima jumătate a secolului XVI. Dar în această vreme reforma religioasă pătrunde în Ardeal, pe de o parte prin sașii luterani, pe de alta prin ungurii calvini. Și unii și alții se silesc să facă prozeliți printre români. În scopul acesta se tipărește la Sibiu în anul 1544 un Catechism, cunoscut sub numele de Catechismul românesc.

Încercarea se vede că nu face să se prevadă nici o izbândă, căci altă carte nu se mai tipărește la Sibiu. Tocmai peste 20 de ani o nouă ieșire în luptă se produce la Brașov, aci însă cu o mare forță și stăruință.

Judele săsesc din Brașov, Ion Benker, stabilește o tipografie, aduce aci pe tipograful Diaconul Coresi de la Târgoviște și tipărește cărți. Prin stăruințele lui apare la Brașov cea mai veche carte tipărită românește, pe care o cunoaștem până acum: este Evanghelia de la 1560-61. La 1563 se tipărește Apostolul; la 1568 se tipărește Psaltirea; la 1570 a doua Psaltire.

În acest timp calvinii încearcă să revină la atac și tot prin Coresi, Forro Micloș tipărește un Tâlc al Evangheliilor la 1564.

Aceste lovituri date limbii slavone nu produseră însă un efect prea mare; suntem departe încă de introducerea limbii române în biserică, pentru că chiar aceia care o loveau nu îndrăzneau să fie prea radicali și tot ei tipăriră în aceași vreme și cărți slavone.

Astfel între anii 1508-1588 se tipăresc în Țările Române 38 de cărți (atâtea se cunosc), dintre care 28 slavone, 2 slavo-române și numai 8 românești pe de-a-ntregul. Oricât de mic să fi fost însă succesul luptei contra slavonismului, mișcarea aceasta are o importanță foarte mare: că toate traducerile și tipăriturile s-au făcut de către Coresi, care venea din Muntenia să trăiască în Transilvania, care făcea cărți destinate a se citi și în Transilvania și în celelalte Țări Române; prin aceasta se întemeiază de la început unitatea de limbă.

A treia epocă de activitate literară se începe tocmai pe la 1633. Este momentul unui nou atac al Calviniștilor; dar acum ei găsesc în față opoziția ortodocșilor și o reîmputernicire a slavonismului. Este epoca lui Matei Basarab (1632-1654) și a lui Vasile Lupu (1634-1653). Nici acum nu se poate vorbi despre introducerea limbii române în biserică. Matei Basarab face apel la lumea slavonă și, prin Petru Movilă, care era mitropolit la Kiev, aduce tipografi, întemeiază tipografii la Câmpulung, la Govora, la mănăstirea Dealului și la Târgoviște; este imitat în activitatea sa de către Vasile Lupu. Și unul și altul tipăresc cărți slavonești, luptă în contra propagandei din Ardeal și sub auspiciile lor se ține sinodul ortodox de la Iași (1542).

Faptele acestea au fost amintite de multe ori de către istoricii literaturii noastre, dar nu destul de accentuate, poate pentru că ele erau menite să distrugă legenda că Matei și Vasile au introdus limba română în biserică. Acela care le-a expus în mod complet și cu toată documentarea necesară a fost d. I. Bianu în discursul de recepțiune la Academie.

În epoca de la 1633 până la 1656 se tipăresc 31 cărți, din care 8 slavone, 3 slavo-române, 19 românești și una grecească. Iată cum grecismul, care ajută ridicarea limbii române, începe să-și facă și el drum.

După vreo 20 de ani de amorțire urmează epoca lui Dosoftei (1671-1686), mitropolitul Moldovei, a cărui acțiune însă a fost cam risipită din pricina evenimentelor politice, care l-au influențat direct și pe el și s-a mărginit mai ales în Moldova.

Când această activitate era aproape să se stingă, se începe în principatul vecin o mișcare și mai puternică. Acum ajungem la momentul culminant al luptei limbii românești pentru a deveni stăpână în Țara Românească. Este epoca lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) și a lui Brâncoveanu (1688-1714), este epoca mitropoliților Teodosie și Antim. Aceștia au avut gloria ca în timpul lor să se desăvârșească introducerea limbii românești ca limbă oficială a bisericii. În timpul lui Șerban se introduce citirea în românește a Evangheliei și a Apostolului, iar la 1713, pentru prima dată, se citește în bisericile Munteniei, Liturghia și Molitvelnicul în limba țării. În vremea aceasta se întemeiază tipografii la Snagov, la Buzău, la Râmnic, la București.

În vremea aceasta, de la 1673-1716 se tipăresc 117 cărți, din care 46 românești, 20 slavo-române și numai 3 slavonești; însă și 2 greco-române iar 41 grecești pe de-a-ntregul.

Acestea au fost fazele prin care a trecut chestiunea introducerii limbii române în biserică.

Ele arată că faptul așa de important pentru dezvoltarea culturii noastre nu s-a întâmplat într-un anumit moment; ci ne aflăm față cu o serie de transformări încete: astfel că de-abia prin al treilea deceniu al sec. XVII evoluția era săvârșită. Detaliile se pot vedea în citata lucrare a d-lui I. Bianu (Discurs de recepțiune, 1904).

Cu biserica, cu cărțile bisericești, se începe dar literatura românească.

Pentru noi cei de azi e greu să ne transportăm cu mintea în vremile acelea și să înțelegem durerea sufletească a românilor care se duceau la biserică și nu pricepeau nici o vorbă din câte spunea preotul, dar ei trebuie să fi suferit adânc, și, când aveau în mână o carte bisericească scrisă românește, mare trebuie să le fi fost bucuria.

Care e valoarea cărților ce ne-au rămas din acele vremuri? Constituiesc ele o literatură?

Cărțile acestea bisericești – psaltiri, evanghelii, cazanii, apostoli, molitvelnice, viețile sfinților ș.a. -, sunt traduceri. Ca traduceri pot ele să intre în istoria literaturii românești?

Negreșit că prima condiție a unei literaturi este originalitatea; nu poate exista o literatură numai din traduceri. Și literatura religioasă a secolelor XVI-XVIII e reprezentată numai prin traduceri și prin prea puține prelucrări. Originale avem numai prefețele și epilogurile. În acestea autorii nemaifiind legați de fraza din originalul străin, vorbesc mai liber, cugetarea este a lor și expresia este tot a lor.

Dar pe de altă parte, pentru existența unei literaturi se cere să existe o limbă literară.

Aci stă însemnătatea literaturii religioase. Ea a stabilit unitatea limbii. Același om traduce și pentru românii din Transilvania și pentru cei din principate. Adeseori același manuscris servă spre a tipări o ediție în Țara Românească și alta în Transilvania. Ieromonahul Silvestru a tradus și Biblia, publicată de mitropolitul Simion Ștefan din Transilvania și Cazania, tipărită la Govora de Matei Basarab.

Pentru ca asemenea comunicări de texte să fie cu putință, se cerea ca limba în care se traduceau acest texte să fie înțeleasă de românii din diferite provincii. Spre acest scop au lucrat traducătorii cărților românești chiar în mod conștient, căci iată ce zice mitropolitul Simion Ștefan în prefața Noului testament din 1648:

„Aceasta încă vă rugăm să luați aminte, că rumânii nu grăiesc în toate țările într-un chip, încă nici într-o țară toți într-un chip. Pentru aceia cu nevoie poate să scrie cineva să înțeleagă toți, grăind un lucru unii într-un chip, alții într-alt chip. Au veșmânt, au vase, au altele multe, nu le numesc într-un chip. Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii; că banii aceia sunt buni care îmblă în toate țările, așa și cuvintele acelea sunt bune care le înțeleg toți.

Noi drept aceia ne am silit de cât am putut să izvodim așa cum să înțeleagă toți; iară să nu vor înțelege toți, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumănii printr-alte țări de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăesc toți într-un chip”.

Acestea sunt considerațiile pe care ne întemeiem ca să începem istoria literaturii culte vechi prin literatura religioasă.

A doua parte a vechii literaturi o formează literatura istorică. Începând prin texte slavone, ea se înfățișează în scrierile cronicarilor din sec. XVII și XVIII cu însușiri care fac uneori din ea un gen literar, dar mai adesea rămâne numai cu valoare de document pentru istorici.

Influența grecească devine din ce în ce mai puternică în secolul XVIII și dă înfățișare particulară vieții românești din principate, dar nu formează literatura noastră. În acest timp se naște o mișcare culturală în Ardeal, care este cunoscută sub numele de școală ardeleană sau latinistă.

Ea formează o epocă de tranzițiune, căci dă oarecare elemente de viață pentru literatură fără însă a putea produce ea însăși o literatură propriu-zisă.

Cu secolul XIX se adaugă, pe lângă influența greacă și pe lângă puterea curentului latinist, influența franceză. Pe la mijlocul acestui secol se descoperă literatura poporană și se adaugă o forță nouă în mișcarea literară. Astfel ajung românii să aibă o literatură care dă la lumină genuri felurite și atrage un număr de cititori din ce în ce mai important.

Literatura modernă are o perioadă de încercări între 1800-1830; după care urmează o epocă eroică între 1830 și 1867. Un spirit nou, critic, se introduce de pe la 1867 și dă îndrumare literaturii până pe la 1890. În acești din urmă 20 de ani se formează o literatură nouă, care se înfățișează cu caractere proprii și este de o mare complexitate față de epocele anterioare.

În acest fel – după aceste diviziuni – vom înfățișa istoria literaturii românești.

Literatura poporană este totalitatea producerilor literare cunoscute în masa poporului, fie că ele sunt ale lui proprii, fie că sunt introduse pe calea scrierii și devenite poporane.

Aceasta este definiția obișnuită a literaturii poporane. Deși se pare a fi destul de precisă, totuși se vede adesea dându-se o întindere prea mare sferei acestei noțiuni și unii cuprind sub rubrica aceasta toate manifestațiunile spiritului poporan, chiar acele care nu formează operă de literatură cum sunt credințele, datinile ș.a. În asemenea caz, termenul de „literatură poporană” se confundă cu cel de „folk-lore”. Acest cuvânt englezesc este nou în limba noastră. Pe cât știu socotesc că Hasdeu l-a întrebuințat pentru prima oară. Odată introdus, s-a răspândit foarte repede și azi oricine a putut transcrie un colind sau o doină auzită într-un sat unde și-a petrecut vacanța se numește „folk-lorist”.

Se poate afirma, cu oarecare dovezi, că în Țările Române, cu mult înainte de a fi făcut cel dintâi act de „folkloristică”, erau cunoscute și prețuite producerile literare ale poporului. Se citează în mai toate părțile de literatură pasagii din cronicari, care spun că la mesele domnitorilor sau cu prilejul primirii vreunui principe străin, lăutarii cântau diferite cântece în românește. Faptul este confirmat și de unii călători în memoriile lor. Nimeni nu s-a gândit să pună pe hârtie asemenea cântece.

Culegerea producțiilor poporane s-a început foarte târziu, cam atunci când în Franța a devenit curentă această îndeletnicire, căci Franța a rămas mult în urmă pe acest teren, deși unii critici consideră pe Montaigne ca precursor al folkloristicei moderne. E interesant să notăm că în Anglia în secolul XVIII, se dau la lumină multe producții poporane care produc impresie în multe cercuri de cititori și că diferiți poeți iau teme din aceste producțiuni. Apoi, trecând preocuparea aceasta în Germania, vedem aci că ea dobândește un caracter științific, întâia oară prin publicațiile fraților Grimm (prima ediție a basmelor 1812-1815), după ce filozoful Herder pe la 1778 arătase valoarea poetică a acestor producțiuni, pe care le numește glasuri ale popoarelor. Tocmai pe la 1840 prin culegerea, azi uitată, a lui La Villemarque, publicul francez cunoaște pentru prima dată comorile geniului poporan francez. Această culegere nu prezintă nici o fidelitate în reproducere dar e făcută numai cu un scop de a atrage atenția și simpatia cititorilor din lumea cultă.

Aceasta e epoca în care se publică pentru prima dată produceri ale poporului nostru. În 1845 apare la Stuttgart colecția de basme adunate în Banat și traduse în limba germană de frații Schott. În 1847 Anton Pann dă la lumină Povestea vorbei, proverbe și anecdote, și de aceea am zis că era „folklorist… sans le savoir”. În 1852 apar în două broșuri baladele culese de Alecsandri. Acesta nu are punctul de vedere al lui Pann, care spunea că scrierile sale sunt „de prin lume adunate și la lume iarăși date”, ci voiește să scoată lucruri de la o lume pentru a le înfățișa altei lumi.

Broșurile lui Alecsandri sunt primite cu multă bunăvoință mulțumită atmosferei ce se crease prin articolele lui Costache Negruzzi, de la care avem o colecție de proverbe grupate într-un mod hazliu (Scrisoarea XII) și mai ales prin articolele lui Alecu Russo. Acesta găsește că numai în poeziile poporane se află „geniul românesc”, pe când celelalte produceri sunt „o amestecătură indigestă, o sumă de idei luate fără nici o sistemă de la străini și fără caracter original”.

Colecția lui Alecsandri s-a publicat întregită în 1866 într-un frumos volum închinat Doamnei Elena, care de curând întemeiase azilul „Elena Doamna”. În frunte reproduce un vechi articol în care, într-un stil poetic, arată însemnătatea poeziei poporane. Este acela care începe cu faimoasele cuvinte „Românul e născut poet”, care au dat naștere la atâtea glume, adesea fără sare, fiindcă Alecsandri se raportase la sensul generic, iar nu la înțelesul individual.

Această colecție a fost salutată printr-o recenziune elogioasă a lui Titu Maiorescu în tânăra pe atunci revistă „Convorbiri literare”, în care se scot la iveală însușirile estetice ale diferitelor bucăți. Mai târziu ea a întâmpinat critice foarte aspre și culegătorul a fost acuzat că a „falsificat” opera poporului. Acuzația era gratuită fiindcă Alecsandri nu putea să aibă înaintea sa decât modelele franceze de culegeri din acel timp, care urmăreau numai punctul de vedere literar. Apoi buna sa credință nu putea fi pusă la îndoială, întrucât însuși o spusese și în titlul cărții și într-o scrisoare în care întrebuințează comparația cu cei ce caută diamantul în nisipul râurilor. Această scrisoare e reprodusă de I. Crăciunescu în studiul său Le peuple roumain d’apres ses chants nationaux.

Multă vreme nici n-a fost la noi altă preocupare la culegători și în același spirit sunt făcute colecțiile, viu criticate, de colinde și de balade ale lui At.M. Marienescu din 1859 și 1867. Dreptul de a schimba și a înlătura unele versuri se socotește stabilit și de alți culegători, care nu și-au atras critici severe, cum e Miron Pompiliu, S.Fl.Marian, T. Burada ș.a. O înfățișare mai științifică dă colecției sale Teodorescu G.Dem., dar nici el nu merge până acolo să reproducă particularitățile de limbă ale provinciei în care a cules fiecare bucată.

De la 1885 colecțiile se înmulțesc, încep a se publica și studii asupra diferitelor ramuri de producții poporane și azi încă se realizează zilnic progrese pe această cale.

Trebuie să citim seria de publicațiuni a Academiei: „Din viața poporului român; culegeri și studii”; apoi „Șezătoarea”, revistă specială de folclor, sub conducerea d-lui Artur Gorovei. Ca studii, afară de volumele relative la câte o ramură a literaturii poporane, despre care se pomenește în locurile cuvenite și afară de cartea d-lui Teodor Speranția trebuie să cităm articolele răzlețe și foarte variate ale lui G. Coșbuc. Între acestea este unul foarte interesant (tipărit în fruntea colecției de poezii poporane din Basarabia făcută de G. Madan) în care se ocupă de două chestii fundamentale: Cum se fac și cum se răspândesc poeziile poporane.

În felul acesta literatura poporului nostru este scoasă la lumină și cercetată. Să vedem acum și în ce chip trebuie studiată. Care va fi clasificațiunea materialului?

Cel dintâi care s-a văzut silit să facă o clasificare a fost Alecsandri. El așază poeziile culese de el în două grupe: balade și doine.

El însă avea un număr redus de specii. Când speciile cunoscute se înmulțesc, problema se complică și această problemă o cercetează Teodorescu G.Dem. în colecția sa. El examinează trei clasificări posibile: după anotimpul în care e obiceiul a se zice poezia, după etatea celui care o zice, după genul literar căruia aparține. Din aceste trei, alege pe cea de a doua și face două clase.

  1. a) opere ale copilăriei, juneței și adolescenței (Moș Ajun, Colinde, Stea și Vicleim, Vasilca, Plugușor, Sorcova, Orații de nuntă, Rugăciuni și jocuri copilărești, Lăzărelul, Paparudele și Caloianul, Ghicitorile, Glumele, Cântecele de lume);
  2. b)opere ale maturității și bătrâneții (Descântece, versuri din basme, Cântece Vechi).

De acest fundamentum divisionis m-am servit eu în manualul de literatură (1894), făcând trei grupe în loc de două: opere ale copilăriei, ale tinereții, ale bătrâneții.

Socotesc însă că nu e fericit. De aceea, în manualul pentru seminarii (1910), am adoptat clasificarea pe genuri literare. E drept că unele specii au caractere care le-ar putea trece când la un gen când la altul, dar multe sunt bine fixate. Am făcut deci patru grupe: a) producții lirice (doinele, horele, colindele, bocetele); b) producții epice (plugușorul, baladele, basmele); c) producții dramatice (orațiile, steaua și vicleimul) d) producții didactice (anecdotele, proverbele, ghicitorile, descântecele).

Toate aceste clasificări pornesc de la studierea naturii diferitelor produceri poporane, iar pentru cercetarea noastră ar trebui aflată și o altă așezare după felul dezvoltării în timp, o așezare cronologică.

O asemenea clasificare s-a încercat, s-a schițat de Aron Densușianu în Istoria literaturii și apoi de V. Oniț, fostul profesor din Brașov.

Desigur că poporul românesc, născut din urmașii coloniștilor aduși de Traian și din ai dacilor supuși, a trebuit să moștenească unele produceri ale spiritului poporan de la aceste popoare. Multe se vor fi pierdut în cursul timpului. Unele însă au rămas și în anumite opere literare ale poporului trebuie să se poată găsi vechile idei, credințe, obiceiuri etc.

Astfel din epoca romană s-au transmis balade și colinde în care se desfășoară mituri ale antichității, cum e mitul soarelui și al lunii. Cele două corpuri cerești sunt personificate într-un frate și o soră. Și la antici soarele (Apolo) era frate cu luna (Diana), ba se poate ca numele însuși al zeiței să se fi transmis în forma Simziana (Sancta + Diana = Sân-Ziana).

Acest mit, care cuprinde și multe cazuri de metamorfoză, se găsește în multe colecții. Sora soarelui se întâlnește și în multe colinde.

Colindul cu plugul (sau plugușorul) pomenește pe un Troian (care e forma sârbească a numelui Traian).

Doina e socotită ca un cuvânt dac și deci înfățișează elementul liric al poeziei poporane transmis de la daci. Tot din această epocă sunt figurile zmeilor, care formează elementul caracteristic al majorității basmelor noastre.

Epoca slavonă, adică de prin sec. VII până la 1300 a dat elementele câtorva balade în care poporul cântă cu un entuziasm deosebit pe câțiva eroi ca: Mihu Copilul, Toma Alimoș, Român Grue Grozovanul, Vulcan ș.a. care sunt niște tipuri de haiduci. Haiducii aceștia luptă contra dușmanilor din afară. Ei sunt cu totul deosebiți de haiducii pe care îi cântă poporul mai ales în sec. XVIII. Aceștia luptă contra dușmanilor dinăuntru, a străinilor și a boierilor apăsători.

Desigur că în punctul de vedere cronologic propus de V. Oniț este o mare parte de adevăr, dar chestiunea nu e destul de studiată. Ar fi trebuit o serie de monografii care să urmărească diferite figuri și să stabilească transformările succesive ce iau în cursul timpului, căci se știe că poeziile acestea, care se transmit oral, schimbă elemente vechi cu altele noi și atribuie unor persoane ce au trăit într-o anumită epocă fapte ce s-au petrecut mai târziu sau mai înainte.

Ca exemplu am putea cita poezia Miorița, una din cele mai vechi și mai frumoase ale literaturii noastre poporane. Pe lângă variantele publicate de Alecsandri și Teodorescu și cea completă publicată în „Luceafărul” în 1905, se mai găsesc în colecția de materialuri folclorice, publicate sub direcția lui Gr.G. Tocilescu, variante în care, pe lângă elementele prozaice, s-au introdus nume de funcțiuni și de stări de lucruri cu totul moderne.

Interesantă este și legenda mănăstirii Argeșului. Este sigur că această legendă ne-a venit din Peninsula Balcanică. O găsim la alte popoare din partea locului și la românii macedoneni. Într-unele poezii e vorba de un pod, în altele de o cetate, la a căror temelie s-au zidit femei, rude ale meșterilor. În balada românească se povestește cum s-a clădit mănăstirea Argeșului. Istoricește știm că biserica episcopală s-a clădit în vremea lui Neagoe. Poporul atribuie clădirea ei unui Negru Vodă, iar meșterul este Manole nu Manea. Al. Odobescu, într-un studiu al său, arată că numele lui Manea s-a introdus în legendă în vremea secolului XVII când în adevăr a existat un meșter Manea, care a făcut multe reparații și a clădit biserica de la Hurez, unde se află și portretul lui.

Din toate aceste pricini, în starea în care se află acum știința folcloristică la noi, este peste putință a stabili cronologia literaturii poporane. De aceea suntem siliți a păstra împărțirea producerilor poporane, după natura lor.

Conștiința națională al neamului românesc are o determinare profund obiectivă, își are rădăcinile implantate  în trecutul istoric al poporului nostru, în luptele și jertfele purtate pentru libertate, începând de la Buerebista, Decebal și până în present. Un rol important ]n implementarea acestui spirit l-au avut conicarii, jurnaliștii, scriitorii și  operele de artă

Al.Florin Țene

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.617 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5