Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Vânătoarea truditorilor din Educaţie

Vânătoarea truditorilor din Educaţie

                                                                                         Gruia Cojocaru

            Amuzaţi, oripilaţi ori dezgustaţi de urzeala balcanică, plămădită astăzi de ,,afinii” andreescieni ori de pulpanele mătuşilor de tip Tamara, ce-şi resuscitează ambalajul în fratricide execuţii senatoriale – discret orchestrate din terasele ,,Cireşicăi” –, ne-am trezit cu procopseala torentelor noilor disponibilizări de personal din aparatul de stat.

imagMarea vânătoare, începută în mai toate departamentele statului, încă din 2009, soldată deja cu ,,decapitarea” câtorva sute de mii de bugetari, e magnifică în întreaga arhitectură, însă cu adevărat seducătoare nu se manifestă decât în sistemul de învăţământ. S-ar gândi cineva că încerc o bucurie secretă, cinică, odată cu suprimarea câtorva mii de lăcaşuri educaţionale, fenomen care a însângerat destinul atâtor localităţi, cu precădere din mediul rural? Fireşte că nu, ci mă frapează doar modul în care decidenţii din şcolile şi inspectoratele şcolare, vin astăzi în întâmpinarea direcţiilor croite de iubitul conducător. Se vede acest fapt în vizitele de lucru în care diriguitorii din domeniul educaţiei monitorizează activitatea din şcoala românească, supraveghere care are drept scop nu identificarea resursei umane cu o anume carenţă profesională, pentru a o ameliora într-o formă oarecare, ci descoperirea vulnerabilităţilor celor care, într-un mod sau altul, refuză clasica ,,înregimentare” prin asumarea sclaviei moderne, pentru a-i executa apoi, după rigorile anilor ’50 din defunctul secol XX. Şi cum uniformizarea a devenit, din 2000 încoace mai ales, o condiţie obligatorie şi pentru personalul din învăţământ – obligat să-şi inoculeze ideea că ,,şeful are întotdeauna dreptate” – nu e de mirare că primii care trebuie să părăsească sistemul sunt cei care dezvăluie faţa diformă a educaţiei româneşti. Odată ce decidenţii te-au ,,reperat”, dar nu te-au putut convinge prin mijloacele consacrate – atenţionări ori mici favoruri, şicane sau invitaţii insidioase de a urma o cale a obedienţei – probabilitatea de a fi proiectat în malaxorul sistemului urcă spre 100%.

Greu de crezut că-ţi mai vine să glumeşti ori să zâmbeşti, când decidenţii au pus tunurile pe tine într-o verificare minuţioasă a activităţii didactice! Ştim cu toţii că, ba îţi lipseşte un document – inutil, fără îndoială –, ba vreo doi-trei elevi se poticnesc la pavarea drumului întru cunoaştere, din pricina unor ,,borduri” furate din vara trecută, ba tu ai păşit o verigă din traiectoria unei lecţii, cert e că, oricâtă competenţă te-ar ,,însoţi”, nu poţi garanta izbânda când hienele au simţit gustul sângelui şi le simţi în ceafă răsuflarea. Aşa se face că, atunci când ieşi fără răni fatale dintr-o astfel de încleştare, începi să constaţi că prudenţa şi măgulirea amorului propriu al unui decident îţi poate aduce beneficii pe care, altfel, nu le poţi obţine… Şi totuşi, dacă toţi am gândi în acest registru, speranţa şi demnitatea umană, obosite de zbucium, ar mai primi o lovitură!

Fiecare îşi rostuieşte existenţa după o reţetă în care codul genetic, dimensiunea socială, timpul istoric şi şansa îi conturează, unic, destinul. În ceea ce mă priveşte, m-au atras în permanenţă prefacerile pe care le încearcă fiinţa umană, atunci când obţine sau pierde un rang. Ştiu, pe de altă parte că, dacă în politică cinismul îşi sporeşte ,,caratele” în funcţie de snobismul, decolteul ori lungimea unor tocuri, în învăţământ, cinismul – fără garnitură de sarcasm şi vomă (mascată) la adresa subordonaţilor – nu-l înnobilează pe ,,dirijor”; de aceea e fascinant să descoperi un personaj din selectul club al dirijorilor sistemului de învăţământ românesc, după ce şi-a pierdut însemnele puterii, dar nu pentru a te bucura de umilinţa rostită de limbajul corpului său, nici pentru delectarea cu subita sa umanizare, ci pentru a te avertiza pe tine însuţi că, în situaţii similare, poţi aborda jocul valsând pe aceleaşi erori.

Dar până la dezlipirea de pe soclu, mulţi dintre decidenţii învăţământului (şi nu numai) îşi trăiesc cu infatuare gloria, pigmentând-o cu gesturi revanşarde, stilizate prin mecanisme de comunicare, menite să te convingă că penalizările pe care ţi-le servesc – oricât ar fi de nejustificate sau absurde – vin spre propriu-ţi bine. Observând zâmbetul dezarmant al vătafilor din sistemul de învăţământ românesc al ultimilor decenii – ca să nu se gândească cineva că înfierez doar prezentul, şi, din nevoia de protecţie, mă agăţ de vreo ,,culoare”,uitând de matrapazlâcuri mai vechi! –, atunci când suprimă mai multe şcoli decât li se impune de la ,,centru”, ori când terorizează cu temeinicie, planificat personalul didactic de la talpa catedrei, încep, la altă scară, să reconfigurez imaginea pe care mi-am creat-o despre personaje precum Iosif Vissarionovici Stalin. Ingeniozitatea armelor de represiune din domeniul invocat, l-ar face să pălească pe însuşi ,,tătucul popoarelor”!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5