Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024
Vasile POPOVICI: Balada sihastrului
Balada sihastrului
Călcând desculţ pe stei parcă de ametist
Sihastrul îşi croieşte-anevoiasă cale,
Privind spre zări străine, abătut şi trist,
Pân’ la departele de dincolo de vale.
Privirea lui se prelungea senină,
Iar mâna lui ducând sperare şi noroc
În căldăruşa de la sihăstrie, plină
Cu apă limpede din şipot şi cu busuioc.
Era din cale-afar’ anevoioasă calea,
Picioarele-l lăsau şi-ncet îi sângerau;
Era departe, prea departe valea.
Plângeau în neogoi… şi pietrele plângeau.
Era un plâns din piept de stâncă, aspru,
Un plâns de care nu te-apucă plânsul,
Un plâns pe care îl ştia numai sihastru’
Şi îl purta la bine şi la rău cu dânsul,
Să-i dea putere multă, să nu plângă
La căpătâiul fetei care-l aştepta,
Dar până-n vale’-adâncă să ajungă,
Era o cale-ntinsă de-o poştă şi ceva.
Primise veste sus, la sihăstrie,
Că fata e bolnavă şi pe moarte,
Şi îl ruga cu lacrimi ca să vie,
Să-i facă dezlegare de păcate.
Păcate? În viaţa ei doar un păcat
avuse: iubirea ei păcătuise.
Să-i fie-atât de greu păcatul, de neiertat?
Atât păcat avuse: că neîngăduit iubise.
De dorul celui dus se-mbolnăvise,
Iar leac la boala asta, cine poate da?
Sihastrul, auzind vestirea, şi pornise.
Sfinţise apa şi puse busuioc în ea.
Părea sihastrul gârbov şi îmbătrânit.
Nesigur mersul îi era pe calea aspră
Şi nimeni nu şi-ar fi închipuit
C-ar fi avut şi-o viaţă nesihastră.
Ajunse greu în fapt de seară, în amurg.
Intră-n odaia tristă, neîcăpătoare.
Din ochi-i pustiiţi lacrimi sărate curg,
Cu care poţi să umpli şi o mare mare.
Se adunase-n bătătură multă lume.
Odaia nu prea mare era plină.
Şi nimeni pân’ acum nu poate spune
De unde raza ’ceea de lumină.
Îi puse tremurând mâna pe-obraji.
Pe frunte o sărută părinteşte.
Erau umerii fetei goi, dar calzi.
Deschide cartea, dar nu o spovedeşte.
Simţi copila cum puteri îi cresc,
Venind din mâna care-i cuprinsese sânul
Şi din sărutul de pe frunte, părintesc.
Simţi miros de flori sălbatice din fânul
De-abia cosit în brazdă groasă, între lunci.
Îşi aminti poeme scrise într-un vers
Şi că, în ziua singulară de atunci,
S-a scurs prin fibra ei întregul univers.
Copila nu avea puteri să plângă,
Dar i-apăruse zâmbet inocent pe faţă.
Îi prinse mâna dreaptă-n mâna stângă
Şi i-o sărută. Sihastrul se schimbă la faţă.
Luă copila-n braţe strâns şi o sărută.
Ca un miracol, fata începu a plânge.
Gregara gloată rămăsese mută.
Sihastru’-n flăcările gheenei va ajunge.
Stropi acel instinct gregar cu-agheasmă;
Sărută fata care se făcuse bine.
Făcu o cruce ca pentru catapeteasmă,
Îşi scoase anteriul şi-l zvârli-n mulţime.
Erau ca-n ziua ’ceea de atunci,
Când fânu-abia cosit i-au dus în vis,
Când păsările adunate-n lunci
Nu i-au trezit, ci au tăcut. Precis.
La ceas oprit de demoni ori de îngeri,
Pământul se acoperi cu plângeri.
Mormânt în piatră la poale de stâncă
Săpat-au oamenii veniţi din sat.
Şi l-au udat, cu lacrimi l-au udat.
Cu flori din fânu-abia cosit din luncă,
Mormântul l-au împresurat.
S-opreau drumeţi porniţi să urce-n sihăstrie,
Spre-acolo unde vúlturul pleşuv mai cată
Spre culmile încărunţite din pustie,
Să se deschidă cerului o largă poartă.
Cu gând pios îngenunchind, s-opreau drumeţi.
Plângeau nestăpânit, se adunau tristeţi.
Puneau tăcuţi lumină-n lutul de-nvelire,
Ce l-a luat în stânjen întru ocrotire.
S-aşterne peste timp tăcere şi uitare;
Spre creste-ncărunţite şoimul nu mai cată.
Păienjeniş s-aşterne peste vechi altare,
Cărările de stei, – nu-i nimeni să le bată.
*
*
Sihastru-şi doarme veşnicia-n lutul lui.
Doar umbra-i de lemur mai rătăceşte încă,
Fără gând, fără cuvinte Dumnezeului,
Prin fânul înflorit şi necosit din luncă.
*
*
Mi-a spus povestea, ce i-am zis baladă,
O babă, descântând în ceaşcă doi tăciuni,
Găsită printre abţibilduri, într-o ladă,
Pe o copert’-a unei cărţi de rugăciuni.
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania