Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Vasile Popovici – „Solstiţiu hiperborean”

Vasile Popovici – „Solstiţiu hiperborean”

 Vasiliu, MariaAutor, prof. Maria VASILIU

Mă regăsesc din nou în faţa operei poetului Vasile Popovici,  căruia i-a fost dat să fie „contemporan cu Dumnezeu.”  Măsurând veacurile cu pasul, artistul devine atâta de înţelept, încât…” eu nu-mi mai doresc absolutul.”
„Eu, Milostivule,/ ce te-aş putea ruga?/ Lasă-mi anul acesta Nou – dacă se poate – , mai Nou, mai bun, mai Lung/ şi să mă bucur/ de lacrimile Tale,/ care curg dumnezeieşte/ peste plânsul meu.”  Propoziţia incidentă semnifică umilinţa pământeanului trecător prin lume faţă de Prea Înaltul.
Pare că se cunosc demult şi, totuşi, nu cere pur şi simplu. Doar dacă se poate!
În opera lui, existenţa umană îşi desfăşoară devenirea ondulatoriu, când pe deal, când pe vale, când tumultuos, când liniştit, când dureros, când calm.
O speranţă, un vis frumos mai mângâie sufletul trecătorului  „Un colţişor mereu tot verde/ Există-n fiecare dintre noi.”
Iubirea rămâne o modalitate de comunicare cu Universul şi cu Marele Timp.
„Mi-e dor de tine, fată/ zvăpăiată,/ de demult,/ zglobie şi codană, nemorgană.”…şi mi-ai adus în hârb stelar,…/ atâta linişte şi pace/ cât a-ncăput în ciob.”
„Te ştiu şi după vorbă, mers, ispită, glas duios/….eşti un vis în vis frumos…(Te ştiu) Ca să dăinuie visul: „Îmi pun sub cap/ o pernă de-amintiri trăsnite… Un aşternut din gânduri calde, limpezi şi albastre.” Şi…
„Hai să fugim departe, draga mea,/ ne-o pierde urma lumea asta rea,/ şi ne-am ascunde în câmpii de inişti,/ să cadă peste noi noroc şi linişti.” (Hai să fugim, iubito)         Dorinţă năvalnică, nepretenţioasă şi… imposibilă. Noroc şi linişti…linişti. Se întrezăreşte regretul dulce-amărui al risipirii sentimentului frumos. „Din dorul meu rebel/ nimic n-a mai rămas.” (O clipă)
„Lasă… lasă să mă doară şi/ să nu mă vindec/ vreodată/ de acest durut/ de drag şi dor de tine.”(Lasă) Suportă cu stoicism durutul, îl invocă chiar, îl aşteaptă, îl primeşte cu supunere.
Lirismul subiectiv este subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod direct prin folosirea pronumelui personal la persoana I singular (eu), adjectivul posesiv de persoana I (meu, mea), verbele la persoana I singular (te-aş ruga, să mă bucur,  să mă doară etc.).
Câtă expresivitate artistică creează epitetele: dâră luminătoare, mugur îmbobocit, sori luminători, fată zvăpăiată/de demult/zglobie/codană, hârb stelar, gânduri albastre…!

Timpul sacru, cosmic, rotund, reversibil, ciclic, echivalent cu clipa şi cu eternitatea…timpul poate fi stăpânit…!?
„Trec vadul/ înspre ţărmul celălalt” (Apa care vine, care pleacă)
 „Am încrustat pe o şindrilă anii/  Atâţia câţi mi-au fost drămuiţi cu avarism/… Câţi ani au fost ai mei şi câţi ani pentru alţii?”  Cum poetul e un generos, ne-a dăruit nepreţuite bucurii, sufletul şi anii săi. Să pricepem a preţui, zic.
„Nu prea m-am înţeles/ în timpul meu,/ cu Timpul – Timpul Cosmic./ Mereu împins prin anotimp,/ mereu pe harţă puşi,/ mereu în contratimp./ De duşmănit, nu prea,/ dar nici iubit, nu prea;/ ne-am suportat!” (Contratimp)

A făcut pace cu timpul. S-au tolerat. Cu”bobul acela de minte în plus şi cu un neuron stelar” nici nu putea fi altfel. Au trecut unul pe lângă altul fără reproşuri aspre, doar ridicatul din sprânceană a sugerat acel  când, cum şi de ce,  Doamne?   „Bătrâne, ce viaţă ai avut?… De împrumut!” Misterioasă-i viaţa!!

Profan sau ireversibil or măsurat cu ceasul linear,  „Dar timpul, implacabil, mi-e cel dintâi duşman.” (Dar timpul) Timpul este uşa divină care ne este deschisă, este adevăratul creator şi marele distrugător, deopotrivă.

„Deschid/ computerul universal/ şi frunzăresc codul divin/ dau pe destin,/ iar fila mea/ îngălbenită/ şi ruptă/ pe la colţuri,/ este albă, albă…”(Destin)

Dacă-i şi ruptă fila, cineva a răsfoit-o şi a rămas albă, pentru că, probabil, nici divinitatea nu ştia ce să scrie. A lăsat-o aşa să completeze alţii. Acum, sigur nu mai e nescrisă.  Măcar nişte rime ceva, nişte însemnări ca în cărţile de onoare, cineva tot o fi făcut. De-ar sta în puterea mea, câte aş mâzgăli…

Ce-o fi fost predestinat, nu ştiu.  Ştiu multe despre urmele meteorice lăsate, despre curcubeiele operei sale, despre delicateţea iubirii, despre cărăruşa îngustă din luncă, pe unde-a fost zărit „strângând în muşuroaie colb stelar/ – cum aduna(m) odată/ colbul de pe drum.” (Extaziere)

Lumina este sete de viaţă ce se aprinde în simţirea poetului, e o sursă de revitalizare a fiinţei lui, sub semnul dragostei. Cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală.

Dorul de lumină/cunoaştere a săpat făgaşe adânci în existenţa artistului.
„Am învăţat de la luceferi/ şi de la stele căzătoare,/ să las cum las` un meteor pe cer, dâră luminătoare.”
„Am învăţat de la-ntuneric,/ de la lumină-am învăţat/ că viaţa asta trecătoare/ e-o regulă de postulat.”(Regulă de postulat)
Lumina – recrearea lumii prin dragoste ; lumina metaforă, des întâlnită la poetul Vasile Popovici.  Lumina – liant al sufletului uman cu începuturile, cu fiorul adânc al trăirii. „Se stinge-ncet lumina/ pe pământ,/ se face tot mai noapte;/ atâta întuneric se aşterne,/ cât nu mai poţi vedea/ pe cer,/ nici lună şi nici stele,/ nici căi lactee şi nici sori/ luminători.”(Fiat nocte!)
Cine are credinţa şi taina aceea de a vedea lumina adevărată?… Autorul acestor versuri, cu certitudine!
„În liniştea deplină aşternută,/ aud cum primăvara odrăsleşte,/ cum mugurul îmbobocit plesneşte,/îmbrăţişând lumina absolută.” (Un nou început)
Pentru a reda impresia liniştii, a luminii, el, cel dintâi a auzit zgomotul mugurului plesnind. Superbe imagini auditive!
„Prea tare-ntunericu/ nopţii m-apasă;/ lumina de zi/ mă-mpresoară,/orbeşte;/ misterul din mine,/ din tot universul, sporeşte;/ un soare desprins/ din zenit/ se lasă,/ `n apus se opreşte/ şi nu mai vrea/ să răsară.” (Mister)
Poetul încearcă să dezlege misterul, mister care nu este decât taină. A încerca să dezlegi o taină,  înseamnă a da naştere unui nou mister. Omul se dovedeşte neputincios în a dezlega mistere. Mai rău le amestecă, le complică, le încâlceşte. Creatorul operei nu are pretenţia să cunoască în mod raţional tainele lumii. El transformă misterele în poezie prin intermediul cuvântului.

Poetul Vasile Popovici a sondat adâncurile sufletului  omenesc şi a întruchipat realitatea sub formă de plăsmuiri. Ca o lumină care străbate toate cerurile. Şi pe cele senine ca şi pe cele întunecate.

Poezii din vol. „Solstiţiu hiperborean”:

Copacul nins

 Mai scutură copacul nins
zăpada de pe dânsul,
dar ninge iară iarna
iarnă grea,
de se aşază în grămezi
nămeţii,
ca roua-n iarba luncii, – vara – ,
în faptul dimineţii;
 
şi-acoperă ninsoarea-n
lung şi-n lat,
cât ţine necuprinsul,
de parcă cerul îşi trimite
ninsul
pentru cea din urmă oară.
 
 
Ne mai sporim speranţe
 
Ne mai sporim speranţe, ne bântuie mânia;
ne pierdem echilibrul prin nisipuri mişcătoare;
pe cruce cristică, bătută-n cuie-i România;
i-s rănile adânci şi sângerânde şi ne doare
durutul ei, să vezi cum mugurul nu dă în floare!
 
Durutul ţării-i strigătul de corlă din pustie;
l-au exilat chiar şi pe Dumnezeu, de-o vreme;
cu an ce trece fiecare casă-i mai pustie,
apocalipsa s-a lăsat pe ţară prea devreme,
până şi doina de jelire n-are plâns, doar geme.
 
Ne ridicăm privirile, dar nu trimitem rugă,
nu are  cine s-o primească, jelirea să ne-asculte,
păcatul e al nostru, noi pe noi ne-am făcut slugă,
dar ne vom ridica din hău, s-au adunat prea multe –
batjocură şi ură, imprecaţii şi insulte…
 
Zoreşte noaptea-n zi, un ceas ne mai desparte;
iubirea de moşie şi speranţa nu au moarte!
 
Ninge iarnă peste îngeri
 
Ninge iarnă peste îngerii din dedesubt, –
mici mormânturi, parcă muşunoaie-acoperind;
crucile par nişte mâini firave ce se prind
ca-ntr-un joc ce dintr-o pricină s-a întrerupt.
 
Plâns în incote  sporeşte-ntreg misterul,
cum în vaduri clipoceşte apa peste prund;
mă întreb imperativ, dar nu pot să-mi răspund:
ce rost  cu pământul?! cui foloseşte cerul?
 
Ninge iarnă aspră peste fraţii mei, doar prunci;
norii-şi varsă din preaplinul ugerelor iarnă,
peste uliţa pustie, linişte să cearnă;
ce golită-i casa! şi cum era pe-atunci!
 
Dac-avem vreun rost, vreun sens, atunce
spune-mi, fă-mă, Doamne, să-ţi pricep Făcutul!
ne împarţi în două: pe pământ laşi lutul,
iar în ceruri, sufletul îţi trebuie la ce?
 
 
Desprinşi dintr-o secvenţă cosmogonică
 
Deasupra cerurilor unde se sfârşeşte lumea,
acolo unde nu mai sunt suişurile spre mai sus,
acolo-aş vrea, incognito, să ne oprim, iubita mea,
acolo unde răsăriturile nu curg în apus,
acolo unde toate se opresc în punctul Terminus.
 
Desprinşi parcă dintr-o secvenţă cosmogonică,
e poate o străfulgerare suprarealistă –
marasmul inefabil într-o prezenţă gnomică.
 
Vei zice că-i sindromul patologic suprarealist;
sperarea-mi că acolo, mea crucis nu va fi de Crist!
 
În mine creşte-un bătrân
 
Simt cum în mine creşte-un bătrân
ce-mi zice
că el va fi monstrul care
mă va ucide.
 
Mă uit în oglindă, iar dincolo,
în loc de mine-mi apare
o arătare.
 
Mă pipăi, mă-nţep cu ceva
şi-mi dau cu părerea, îmi fac o idee
dacă
nu cumva
sunt o părere ori lucru
personificat: prosopopee.
 
Voi cei din viitor
 
Voi cei care veniţi din viitor,
veniţi mai grabnic cât e cu putinţă,
treziţi-ne
din somnul entităţilor de dincolo
şi-nlocuiţi-ne!
 
Exilul nostru pe pământ, – proscris – ,
a fost prescris.
 
Am fost, – cred că am fost un vis
al unor entităţi de dincolo,
atât cât a ţinut acolo, somnul lor.
 
Şi mai luaţi cu voi, din viitor,
atât cât pot să-ncapă într-un hârb,
altfel de demnităţi, mai demne,
şi altfel de speranţe, mai speranţe
decât acelea-aduse de Pandora!
 
Demnitate
 
Mi-e ţara-n cumpănă,
pe muchie de cuţit;
s-a îndoit ca trestia,
dar nu s-a rupt.
 
Nu duhul sfânt e
panaceul
care să se-ntrupe
’n pieptul ei
– ca o salvare – ,
ci demnitatea care
nu se vinde, nu se cumpără.
 
Care ne ţine drepţi
–  ca trestia neîndoită –
pe verticală.
 
Altair
 
Apropiata Altair*
îşi lasă strălucirea-n curgere
pe un fuior de raze,
pornită de atâţia ani-lumină,
s-ajungă în exilul meu,
de pe acest pământ,
cât firul de nisip şi efemer
în univers.
 
Rătăcitor
în Marea Risipire
– cum toate rătăcesc –
pe căi luminice
printre tenebre, nebuloase, galaxii.
 
Şi-mi vindecă-ntunericul
cu strălucirea care curge
pe un fuior de raze
în nopţile târzii.

 *Altair – cea mai strălucitoare stea din constelaţia Aquila (Vulturul), de tip A, la distanţă de 16,7 ani-lumină (5.13 parseci) de Pământ, una dintre cele mai apropiate stele vizibile cu ochiul liber.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5