Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

VASILE POPOVICI – Solstiţiu hiperborean

VASILE POPOVICI – Solstiţiu hiperborean

Dorian, GelluAutor, Gellu Dorian

Al doisprezecelea volum de „poezii alese” semnat de Vasile Popovici, profesor pensionar din comuna Corni, Judeţul Botoşani, conceput ca un jurnal versificat, pus sub titlul Solstiţiu hiperborean, vine să justifice o preocupare constantă a acestui creator care şi-a impus, într-un timp relativ scurt, din 2007, cînd publică primul volum – Paradoxuri, Princeps – şi pînă în prezent, să recupereze o pasiune pe care şi-o argumentează concret cu publicarea unui număr impresionant de cărţi. Şi aici, ca în majoritatea cărţilor, îşi datează poeziile. Perioada în această nouă carte este cuprinsă între 1 august 2011 şi 23 septembrie 2012.

Solstitiu, PopoviciVasile Popovici a luat parcă de bună zicerea lui Plinius, care, vorbind în Historia naturalis (35-36) de pictorul Apelles, cel mai mare artist plastic al antichităţii, spune că acesta nu lăsa nicio zi fără a trage o linie („Nulla dies sine linea!”).

Luînd în calcul că expresia „linie” sugerează şi pe cea a cuvîntului „rînd”, adică de „scris”, această deviză a lui Apelles s-a aplicat ulterior şi scriitorilor, care, zilnic, cu perseverenţă, au aşternut pe hîrtie operele lor.

Pentru mulţi, această rîvnă a fost o amendă adusă de cei care vedeau în aceasta o formă de „grafomanie”, un soi de pasiune devenită boală, care, de regulă, la grafomanii veleitari, dă la iveală opuri lipsite de valoare. Însă nu acelaşi lucru îl putem spune despre scriitori ca Sadoveanu sau Arghezi, ca să dăm doar două exemple de la noi, care şi-au făcut, cu talent incontestabil, din strădania lor zilnică opere nemuritoare.

Ce ar fi fost literatura rusă fără romanele lui Tolstoi sau Dostoievski, ori cea franceză fără romanele lui Hugo, Balzac sau Zola? Prin urmare, păstrînd evident proporţiile, autorul pe care-l avem aici în vedere, Vasile Popovici, şi-a adunat, după cum am văzut, într-un timp relativ scurt, de nici şase ani, scrierile poetice în douăsprezece volume, însumînd prin urmare, sute şi sute de pagini.

O altă expresie latină, atribuită ca deviză retorului roman Marcus Fabius Quintilianus, spune „Non multa, sed multum”, adică „Nu multe, ci bune”. Despre „bunătatea” cărţilor lui Vasile Popovici, ca să mă apropii de înţelesul expresiei citate mai sus, s-au exprimat unii cunoscători în domeniu, sugerînd că alegerea unui astfel de modus vivendi justifică dorinţa poetului de-a se mărturisi şi ieşi în lume.

Privită din acest punct de vedere, creaţia lui Vasile Popovici, cunoscător al fondului literar de valoare, să-i spun aşa, ca profesor de literatură, se înscrie într-un tradiţionalism sui generis, fără a ridica, aşa cum am mai spus şi cu altă ocazie, pretenţii de rupere a tiparelor sau de aşezare pe piedestalul menit să-i poarte chipul şi numele spre nemurire.

Pasiunea lui pentru scrierea versurilor, de la cele în prozodie clasică la cele în vers alb, de la cele de meditaţie la cele de notaţie, de la elegie la satiră, fabulă sau poezie de formă fixă, sonet sau rondel, domină o formă de talent pus în valoare relativ tîrziu.

Stăpînind bine tehnicile scrierii poeziei, plecînd de la fondul trăirilor personale, atent la lumea din jur, dar şi la ceea ce a adus aceasta din trecut pînă în prezent, scrutînd, în unele cărţi, universul, trecînd prin mintea şi trăirile sale pasionale viziuni şi imagini remarcabile, Vasile Popovici este, ca reper de geografie literară, să extind remarca în domeniul istoriei literare, un „poet al locului”.

Un loc însă retras, uitat de lume, dar nu de neluat în seamă, cînd în el locuiesc oameni ce au pasiuni alese, aşa cum este cea a profesorului Vasile Popovici, care a ales scrierea poeziei în locul tablelor de pe marginea şanţului cu alde piede-vară ori pierderea timpului în cîrciumă. Locuind o viaţă pe Valea Siretului, o zonă suficient de austeră, nespectaculoasă, dar plină de un topos specific, pe care poetul a ştiut să-l exploateze cu mijloacele proprii de exprimare, Vasile Popovici se încăpăţînează să se facă auzit din acel spaţiu ca o voce, nu neapărat aparte, ci mai curînd personală.

De data aceasta, Vasile Popovici, în aceată nouă carte pe care doreşte să o ofere cititorilor săi, a ales spaţiul hiperborean şi nu oricum, ci într-o perioadă specială a trecerii timpului, în solstiţiu, şi nu cel de primăvară, ci cel de iarnă.

Plecînd din luna august, aşa cum reise din datarea poeziilor, poetul, redescoperindu-se sentimental şi nostalgic, prin versurile sale vrea să „sperie” dilatarea nesfîrşită a nopţii ce pare a se apropia.

Că asta vrea să sugereze „solstiţiu hiperborean”. Dacă e să luăm în calcul şi sugestia adusă de aducerea în titlu a cuvîntului „hiperborean”, care vine de la Hiperborea, „Ţinutul din Nord”, unde bate vîntul Boreas, rece, în lumina continuă a soarelui („cu dinţi”), înţelegem spaimele degajate ale poetului nostru, în folosul contemplării acestui îndepărtat ţinut, prezent totuşi sub ochii poetului prin iernile care se văd adunate într-una singură, nesfărşită: ”Mai ninge iarna fulgi ce-i spulberă hiperboree,/ mai bate orologiul nesincopat în nopţi prelungi,/ mai stăruie în amintiri secvenţe de nedeie/ ca nişte cîntece pornite din ev de nibelungi”.

Ca în acelaşi moto al cărţii, să redevină teluric: „Tot verdele de sub azut se ofileşte,/ dar timpul nu tînjeşte, timpul doar trăieşte:/ iar printre veşnicii impare, necaduce,/ acelaşi joc perpetuum: sub glie şi pe cruce!”.

Trebuia, fireşte, sintetizată în cîteva versuri puse pe o pagină de gardă şi „spaima” de veşnicie:
”La ceas bezmetic,/ orice logică s-a rupt;/ încet, dar sigur,/ veşnicia/ vine pe furiş/ cu cît urcuşu-n timp/ e mai pieptiş,/ cu-atît/ mi-e coborîşul/ mai abrupt.” Prezenţa consoanei „ş” în cinci expresii în doar cîteva versuri, ca o aliteraţie interioară, sugerează un foşnet al trecerii timpului, ca un şuierat strident în urechile celui ce trăieşte acest sentiment.

Am citat aceste versuri ce sunt puse ca moto la începutul cărţii, însoţite şi de imagini de iarnă, reci, pentru a remarca, într-o oarecare măsură, fondul tematic al acestei cărţi. El nu este însă unul constant.

Poetul trece de la stări de exuberanţă nostalgică, aşa ca în poezia „Hai să fugim, iubito!”( „Hai să fugim departe, draga mea,/ ne-o pierde urma lumea asta rea/ şi ne-om ascunde în cîmpii de inişti,/ să cadă peste noi noroc şi linişti.// prin lanuri înspicate de prin şesuri,/ să alergăm prin iarba de şopîrle,/ ne-o fi fortună ştima de prin gîrle.// Să ne-ostoim neastîmpărul din noi,/ ne ude norul încărcat de ploi,/ că dragostea-i ca trăsnetul din fulger,/ ca norul ce-şi sloboade ploi din uger”.), la texte satirice, ironice, de sugestie socială de moment, ca în falsa fabulă „Un măgar dintre aceia…”: „Parc-adus din fund de tartar,/ uns cu alifii „niveia”, a fost pus în fruntea turmei/ un măgar dintre aceia.// Cum privind şpanchios în jur, puse ochiul pe măgar;/ mintenaş, în fruntea ţării,/ îl numi drept cancelar.// Şi-apoi cum dracu să meargă/ treaba-n ţară ca pe roate,/ cînd îi dai măgarului/ pretext de celebritate?!?”

Am citat integral aceste două texte poetice pentru a sugera limitele între care se plimbă Vasile Popovici în această nouă carte, de la poezia sentimental-nostalgică la cea de atitudine socială, sarcastică, ironică, de amendă. Evident că meditaţia asupra trecerii timpului este peste tot prezentă. „Jurnalul” poetului mai sare uneori peste unele zile ale perioadei în care acesta scrie.

Nici măcar perioadele nu sunt ilustrate în texte, ci datarea este doar una ce menţionează ziua în care poezia a fost scrisă.

Profesor fiind, vagul didacticism, ilustrat în carte prin trimiterile de subsol, unul ce doreşte (nu să epateze!) să explice fie înţelesul unor expresii, fie contextul sau subtextul unor motive, divulgă o conştientizare a tot ceea ce-i iese de sub peniţă.

Nimic nu trebuie lăsat în coadă de peşte, nimic nu trebuie să fie ambiguu, acribie ce este specifică acelor creatori ce au ca formaţie de bază o profesie ce lasă astfel de urme.

Uneori aceste lucruri pot diminua din valoarea estetică a textelor. Însă cum aceasta este una asumată în limitele unei creaţii consacrate mai mult intimităţii lecturii decît extinderii ei, scrierii în sine şi mai puţin literalităţii, nu afectează prea mult construcţiei şi concepţiei cărţii.

Vasile Popovici este autorul care, şi prin această carte, se menţine în linia proprie de creaţie, atent expunerii şi mai puţin evoluţiei textului, convins că aceasta este formula care-l reprezintă cel mai bine.

Şi aşa şi este, între aceşti parametrii ai tradiţionalismului curat, cu mizele deja cunoscute, fără a friza vreo altă cale de evoluţie a poeziei, mode şi modele la zi, poezia lui Vasile Popovici îşi poartă propria pecete, a tradiţionalismului sui generis.

D’ aia n-are ursul coadă

 D’ aia n-are ursul coadă:
schilodim limba română,
nu avem ce pune-n gură,
dar ne-mprumutăm cu englezisme,
de-asta n-are ursul coadă!
 
Scoatem ţara la mezat
prin târguri,
punem ruguri semnelor heraldice
din burguri;
doinele-au pierit de mult,
am ajuns slugă la neamţ, la turc.
 
Faţa României –
nimeni nu mai are ochi s-o vadă,
d’ aia şi de asta n-are ursul coadă!
 
  
Proiecţii
 
Un punct e universul,
suspendat în holospaţiu,
scăpat din amorţeala haosului,
spre-a se-ntoarce-n el,
ca după o plimbare a
stereotipiilor.
 
Iar noi? Nişte proiecţii,
reflecţii emergente,
precum zenitul în nadir,
iar infinitul plus, –  în minus.
Acesta e suportul veşniciei.
 
 Nuferi albi
 
Povestea noastră
nici n-a fost poveste
şi-am fi putut să îndreptăm
greşala
păcatului până la capăt dus
– c-aşa ne-a fost să fie învoiala –
 
Nu ştiu ce a pricinuit,
c-atât de apostată şi vrăjmaşă,
în marea-ţi risipire te-ai grăbit,
neapucând măcar să îţi închei
toţi bumbii la cămaşă.
 
Atât te rog
când eu voi fi sub cruce:
aruncă-mi nuferi albi
pe ţărna-mbătrânită;
îmi voi păstra credinţa-n veşnicie,
c-ai fost şi încă mai eşti tăul
din care ies pe luciul apei
nuferi…nuferi albi.
 
Mesaj
 
„Prea-meştere
zidar Manole, –
caligrafiat cu-aldine – ,
acum, –
vecină cu-Altair,
te iert,
ba chiar şi te admir
că m-ai zidit
în tine!”
 
Veşnicia mă cutremură
 
Aceeaşi fată-aduce apă de izvor,
pe umărul ei stâng şi gol, ducând ulciorul,
acelaşi gânditor, – pe stradă trecătorul;
în joaca anotimpurilor prinde-se-vor
aceleaşi holograme de moşnegi, – copii
de-odinioară printre stereotipii.
 
Acelaşi hărăzit de sibiline-iele,
aceleaşi ape vor ieşi din matcă-n grind,
aceleaşi stele căzătoare se aprind
şi ard pân’ la cenuşă, câte dintre ele?
Deasupra casei, stele-aceleaşi tremură;
nu moartea, ci veşnicia vieţii după moarte
mă cutremură!
 
 
Glasul eternităţii
 
Mai are toamna brume ce se-aştern neducăuşe
şi rod mai face mărul răsădit la drum de tata;
lipsesc dintr-un motiv poveşti la gura sobei spuse
şi fata care nu se lăsa prinsă, zvăpăiata!
 
Mai ninge iarna fulgi ce-i spulberă hiperboree,
mai bate orologiul nesincopat în nopţi prelungi,
mai stăruie în amintiri secvenţe de nedeie,
ca nişte cântece pornite din ev de nibelungi.
 
Din mii de puncte cardinale pace mă-mpresoară
şi liniştea s-aşterne în nezbucium peste mine;
veştmântul rece-al Marelui Nimic mă înfăşoară
în temniţe sihastre-n nestrăfulger de ,,lumine”.
 
Vorba ta blajină…
 
Vorba ta blajină şi domoală
e ca un descânt
în ceaşca roşie cu doi tăciuni,
– care te face,
chiar te face bine, –
dacă baba Rada n-a uitat
descântul
cu doi tăciuni în ceaşca roşie,
– cu apă limpede şi primenită
din trei fântâni – ,
în care-au sfârâit bucăţi
de jar,
de s-au făcut tăciuni.
 
Mai spune vorba ’ceea,
draga mea,
de câte ori mă vezi bolnav
de tine
şi tămăduie pre robul tău
şi fă-l să-i fie bine!
 
(Din vol. „Solstiţiu hiperborean” – în curs de apariţie la Edit. PIM, Iaşi)


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. vasile popovici spune:

    Volumul a apărut de câteva zile.
    Mea culpa!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5