• 
• Regele Carol al II-lea s-a născut la 15 octombrie 1893, la Sinaia, județul Prahova și a murit la 4 aprilie 1953, la Estoril, districtul Lisabona (Portugalia), fiind depus la Mănăstirea „São Vicente” din Lisabona, după care a fost adus la Mănăstirea Curtea de Argeș, județul Argeș (2003) și înmormântat în noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală (2019). A absolvit Şcoala Militară din Bucureşti și Academia Militară din Potsdam. A fost căsătorit de trei ori: cu Ioana Zizi Lambrino (căsătorie anulată ca fiind morganatică), cu care a avut un fiu – Mircea Grigore Carol (nerecunoscut) –, cu Elena, Principesă a Greciei și a Danemarcei, cu care a avut un alt fiu – viitorul Rege Mihai I (legitim) – (aceștia fiind singurii urmași oficiali) și cu Elena Magda Lupescu, cu care nu a avut copii. După ce a renunțat de trei ori la calitatea de principe moștenitor, a fost Rege al României între 8 iunie 1930, când l-a detronat pe fiul său, și 6 septembrie 1940, când a fost silit să abdice în urma pierderilor teritoriale ale României din vara acelui an. La 10 februarie 1938, a instaurat un regim de dictatură regală, abrogând Constituția din anul 1923, înlocuită cu una nouă, și dizolvând partidele politice, substituite cu Frontul Renașterii Naționale, devenit, ulterior, Partidul Națiunii (1940), unica organizaţie politică în stat. În ierarhia militară, a avansat până la gradul de mareșal (1930). A primit numeroase distincții, între care Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a (1917), Ordinul „Carol I” în grad de Mare Cruce, Ordinul „Ferdinand I” în grad de Colan, Ordinul „Leul Alb” al Cehoslovaciei (1935), Medalia Militară a Franței (1936) și titlurile de membru de onoare (1921) şi de preşedinte de onoare și protector al Academiei Române (1930).
•  
• Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).
• Despre complotul eșuat împotriva Regelui Carol al II-lea, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 16 iulie 2012, la Bacău.
• – Domnule Eugen Șendrea, ați scris într-un volum că tentativa de atentat împotriva Regelui Carol al II-lea a avut legătură cu Bacăul; vă rog să detaliați.
• – Cu câțiva ani în urmă, pe strada Nicolae Bălcescu din Bacău, la numărul 105, locuia Tiberiu Baciu, în vârstă de 80 de ani, om retras, care-și vedea doar de treburile gospodărești. Din când în când, însoțit de soție, mergea la cumpărături. Ochii lui, de un verde intens, exprimau hotărâre și energie. Nimeni nu-și închipuia că acest bătrânel participase la un complot împotriva Regelui Carol al II-lea. Tiberu Baciu era ardelean, născut la Bandul de Câmpie [astăzi, satul Band, comuna cu același nume, județul Mureș]. S-a înrolat în Primul Război Mondial ca stegar în Regimentul 107 Infanterie. Pentru curajul dovedit în lupte, a primit Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 cu barete 1919. Un timp, a funcționat ca sublocotenent, fiind mutat în Regimentul 31 Infanterie, iar, la 28 iulie 1928, a devenit „ofițer cu gazele”. Și, totuși, viața acestui om, ce părea atât de firească, avea să capete un alt curs…
• – Care a fost contextul în care a apărut necesitatea acestui complot?
• – La 6 iunie 1930, un avion de tip Farman F-AIHZ, condus de căpitanul [Nicolae] Opriș, l-a readus de la Paris pe Carol Caraiman [fostul principe Carol] în țară. Scopul lui era unul singur: tronul. La Paris, o întreagă curte de lingușitori îl îndemnase să dea lovitura. Unii politicieni îl susțineau, iar singurul om de care se temea, „ticălosul” de [Ion I.C.] Brătianu, murise. Mai rămăsese un singur impediment: armata. O puternică propagandă începu în rândul ofițerimii române, care află că „prințul studiază (?!) toate problemele militare și că este profund revoltat de nedreptățile săvârșite de Brătianu la unele avansări în armată; el are proiecte mari pentru întinerirea cadrelor, sporirea lefurilor și ridicarea oștirii la rolul înalt ce i se cuvine.” Firește, n-a fost greu să găsească amatori. Maiorul [Victor] Precup a făcut naveta Paris – București. Dacă la aterizare, pe Aeroportul Băneasa, la 6 iunie 1930, ora 21,30 [în realitate, 21,10], Carol încă mai avea temeri, acestea s-au risipit imediat. În loc să fie arestat, el se îmbrățișa cu lacrimi de fericire. Iată-l rege! Primii care au avut parte de recunoștința regală au fost cei care luaseră parte activă la întoarcerea lui: coloneii [Nicolae] Tătăranu, [Paul] Teodorescu și [Dimitrie] Șuțu, care fuseseră puși la index; ba, unul dintre ei, chiar ostracizat. Cât despre reforma în armată, ea s-a rezumat la înființarea unor noi [uniforme și] decorații. La patru ani de când devenise rege, țara era într-un adevărat dezastru, cu sute de mii de șomeri, salarii de mizerie, falimente și corupție.
• – Care au fost preparativele tentativei de asasinat?
• – În lunile martie și aprilie 1934, au fost constituite, în secret, nuclee clandestine ale ofițerilor nemulțumiți din armată; unul dintre ele era condus chiar de fostul maior Precup, acum locotenent-colonel. Din grupul lui, făceau parte maiorul [Vasile] Nicoară, căpitanii [Octavian] Fleșariu [vărul lui Precup] și [Ștefan] Mesaroș, locotenentul [Marian] Gligor, sublocotenenții [Nicolae] Dordea și [Constantin] Năstase și civilii [Teodor] Penciu, [Eugen] Fericean, [Ilie] Mândruțiu, [Iuliu] Orban și [Arsene] Strâmbu, cu complicitatea plutonierului Tanu; desigur, nu lipsea locotenentul Tiberiu Baciu. Totul a fost pus la punct și reușita părea deplină.
• – Cum urma să se desfășoare atentatul?
• – Iată cum descria, la 23 aprilie 1934, ziarul britanic Times acțiunea lor: „Duminica de Paște [în realitate, ziua precedentă] a fost [de fapt, urma să fie] o zi mare pentru uneltirea ofițerilor români. Ei știau că Regele Carol [al II-lea], grăsunul lui fiu Mihai, fratele său Nicolae și Regina Maria mergeau să se roage în bătrâna catedrală de 270 de ani [în realitate, la Biserica Domnița Bălașa]. Cineva urma să arunce o grenadă și, apoi, altele în mijlocul suitei regale. Scăpată complet de această excesivă familie regală, România putea să fie gata pentru o dictatură militară. Cel ce hotărâse planul era [locotenent-]colonelul cu ochi de granit Precup, vechiul prieten al lui Carol și omul care-i aranjase fuga de la Paris la București.” Mai mult de frică sau, poate, din dorința de a avansa, plutonierul Tanu a trădat.
• – Care a fost deznodământul acțiunii?
• – Întregul grup a fost arestat de trupele fidele regelui [în dimineața zilei de sâmbătă, 7 aprilie 1934, când urma să aibă loc atentatul] și deferit justiției. Prin sentința nr. 288 din 22 aprilie 1934 a Consiliului de Război al Corpului 2 de Armată, făptașii au fost condamnați la [câte] zece ani de recluziune și degradare militară. Locul de detenție a fost Închisoarea Doftana. Tiberiu Baciu a efectuat detenția de la 5 mai 1934 până la 11 septembrie 1940. Când a fost eliberat, Carol al II-lea abdicase de doar câteva zile…

Florin Bălănescu