Ciprian Gușă s-a născut în anul 1970, în orașul Hârlău, județul Iași. La data interviului, era căsătorit și avea copii. Din anul 1992, a lucrat în navigația maritimă, ajungând până la rangul de ajutor de comandant. Despre viața pe mare și experiențele pe care le-a trăit în această profesie, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 15 iulie 2000, la Iași.

– Care este numele dumneavoastră?
– Gușă Ciprian.

– Cum ați devenit marinar?
– Pe când aveam șapte ani, apăruse serialul românesc de televiziune Toate pânzele sus!, care m-a fascinat. Urmăream fiecare episod și voiam să-l revăd în permanență, dar nu a mai fost reluat. De atunci, mi-am dorit enorm să navighez.

– Pe ce fel de nave ați lucrat?
– Numai pe tancuri petroliere.

– Românești?
– Nu, nici nu mi-am dorit; condițiile de lucru, echipamentul, siguranța, salariul și alimentația sunt net superioare pe navele străine.

– Dar mentalitățile?
– Din acest punct de vedere, românii sunt peste străini, iar, ca navigatori, mai profesioniști.

– Până unde ați ajuns?
– Am fost, de pildă, în Johannesburg [Africa de Sud], iar civilizația de acolo mi-a plăcut foarte mult. Apoi, comparând acest oraș cu Ghana sau Camerun, am putut vedea diferențele dintre albi și negri; ultimii erau ca niște insecte, iar primii – dumnezeii lor. La un moment dat, chiar am văzut o scenă înfricoșătoare: un negru s-a aruncat în apă de pe puntea navei, cu sacul de orez în brațe; cu o mână înota, iar, cu cealaltă, ținea bagajul deasupra capului. Apoi, a urcat pe chei și a tăiat sacul cu o lamă, iar câțiva copii s-au repezit să culeagă orezul în poală. Polițiștii au început să-i bată cu cravașa și copiii, fără să dea drumul la orez, au alergat, ca să scape, cât au putut de repede înspre oraș.

– Ce e mai greu de suportat pe mare?
– Absența unei familii; e îngrozitor dacă n-o ai. Pot povesti o întâmplare în care un ofițer a înnebunit în urma pierderii familiei. El era grec, căsătorit cu o braziliancă. Odată, soția și copiii lui au venit în Grecia; ea a închiriat o mașină și a avut un accident în urma căruia au murit toți. Ofițerul, care avea 16 ani de navigație, a primit vestea pe navă; n-a avut niciun fel de reacție.

– Cum vă explicați?
– Noi nu reacționăm ca pe uscat, nu ne enervăm și nu gesticulăm; ne izolăm în interiorul nostru sau ne închidem în cabină și începem să ne întrebăm: „Oare familia e bine? Ai mei au tot ce le trebuie?” Cu toate acestea, îmi doresc să mai ajung o dată în Golful Persic, unde sar delfinii din apă, să văd marea, oceanul, răsăritul soarelui și dacă nava e în regulă.

– Dar familia ce părere are?
– Ei niciodată nu vor să audă de mare și mereu îmi spun: „Nu mai pleci!”, iar eu le răspund întotdeauna: „E ultima oară; mă mai duc o dată și gata. Promit!” Dar nu reușesc niciodată. Mi-e dor de navă și simt o atracție teribilă pentru ape; e o boală sau un sindrom care nu știu de unde vine. Am nevoie să văd marea… Odată, am trecut printr-o furtună de gradul șapte, când am crezut că ne vom duce la fund; sistemul de navigație nu mai funcționa și nu mai știam ce se întâmplă – am avut probleme mari de tot. Toți spuneau: „Nu mai vreau să revin niciodată! Gata! Mă duc acasă!” După ce am trecut peste asta, ne-am întâlnit la un pahar și i-am auzit spunând: „Vreau să văd marea și cerul! Atât!”

– Când sunteți pe mare, vă doriți uscatul și invers…
– Nu chiar; pe navă, îmi doresc doar să-mi revăd familia și părinții, să aflu ce mai face lumea, dar nu și viața de pe uscat, pe care n-am s-o pot înțelege niciodată. Aici, oamenii sunt cu totul altfel decât pe mare.

– Ce simțiți și cum vă e pe ape?
– Acolo, sunt la mine acasă; știu unde-mi sunt patul și frigiderul, îmi cunosc datoria și ce am de făcut. Am și câteva versuri despre ceea ce înseamnă acasă pe mare:

• „Cineva se plimba pe malul mării.
• Singur; cu bunul Dumnezeu, atât.
• Îl avea în suflet și în minte.
• La un moment dat, l-a întrebat:
• «De ce, Doamne, sunt atât de singur?»
• Și Dumnezeu i-a răspuns:
• «Fiule, nu ești singur.»
• La care el i-a spus:
• «Atunci, cum de văd, în permanență, doar două urme pe nisip?»
• Iar Dumnezeu i-a zis:
• «Când vedeai doar două urme pe nisip, eu te purtam în brațe.»”

Florin Bălănescu