Principesa Ileana a României s-a născut la 5 ianuarie 1909, la București și a murit la 21 ianuarie 1991, la Youngstown, statul Ohio (Statele Unite), fiind înmormântată la Ellwood City, statul Pennsylvania (Statele Unite). A fost fiica Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria și sora Regelui Carol al II-lea. A absolvit Colegiul „Heathfield School” din Ascot (Marea Britanie) și a urmat cursuri la Școala de Educație Fizică din București și la Școala de Navigație din Constanța, de unde a obținut brevetul de timonier. A studiat sculptura cu Ion Jalea și pictura cu Jean Alexandru Steriadi. A fost căsătorită cu Arhiducele Anton de Austria, Principe de Toscana, cu care a avut doi fii și patru fiice, și cu medicul Ștefan Nicolae Isărescu, cu care nu a avut copii. În urma primei căsătorii, a primit titlurile de Arhiducesă a Austriei și Principesă de Habsburg-Toscana. A fost președinta Asociației Creștine a Femeilor Române. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a activat ca soră medicală pe teritoriul german, apoi pe cel românesc. După ce a lucrat la Spitalul Crucii Roșii din Brașov, a înființat, în anul 1944, și a condus Spitalul „Inima Reginei Maria” din Bran, care a funcționat până în anul 1948. În urma abdicării forțate a Regelui Mihai I, a fost silită să părăsească țara împreună cu familia la 7 ianuarie 1948, ulterior fiindu-i confiscate toate proprietățile. În anul 1961, a ales calea monahismului și a intrat la Mănăstirea Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului” din Bussy-en-Othe⁠ (Franța), iar în anul 1967 a devenit călugăriță și a primit numele „Maica Alexandra”. În anul 1968, a fondat Mănăstirea Ortodoxă „Schimbarea la Față” din Ellwood City (Statele Unite), a cărei stareță a fost între anii 1969 și 1981. A scris mai multe volume, între care cel de eseuri „Sfinții îngeri” (2002, reeditat în 2012 și 2021) și cele de memorii „Trăiesc din nou” (1999, reeditat în 2005, 2006, 2008 și 2010) și „Spitalul «Inima Reginei»” (2018). A revenit în România o singură dată, în septembrie 1990.

Eugenia Maghețiu s-a născut în anul 1933, la Cernăuți, iar destinul său s-a intersectat cu cele ale Principesei Ileana și a doi dintre copiii acesteia. Acest interviu a fost realizat la 22 august 2012, la domiciliul său din Iași, unde mi-a oferit detalii și impresii ale acestor întâlniri.

– Cum vă numiți?
– Maghețiu Eugenia.

– Când și cum ați ajuns de la Cernăuți în țară?
– În 1940, ca refugiat.

– Unde?
– Prima dată în Moldova și, pe urmă, în Ardeal.

– Iar școlile, unde le-ați făcut?
– La Sighișoara, după care am plecat la Bran, unde am cunoscut-o pe Principesa Alexandra, fiind colege de clasă; ea stătea în prima bancă, iar eu în spatele ei.

– Să spunem că Principesa Alexandra este fiica Principesei Ileana și nepoata Reginei Maria.
– …Da, iar Principesa Ileana era mătușa Regelui Mihai I.

– Erați colege în aceeași clasă sau în același an?
– La Bran, era o școală foarte mică, unde învățau câte doi ani la un loc: clasele întâi și a doua într-o sală, iar a treia și a patra în alta; eu eram în clasa a treia, iar principesa într-a patra.

– Ce vârstă aveați atunci?
– Nouă ani.

– Din Familia Regală, ea era singura cu care erați colegă?
– Nu; mai era fratele ei, Principele Dominic, în clasa a doua.

– Ce impresie v-au făcut?
– O impresie excelentă; i-am simpatizat foarte mult, erau copii foarte buni. Îmi amintesc că, odată, unul dintre băieți l-a bătut pe principe; și, ceea ce am admirat la sora lui, nu l-a pârât directorului pe elev, în timp ce un altul a făcut-o: „Domnule director, un băiat l-a bătut pe Principele Dominic!” Directorul a întrebat: „Principesă Alexandra, este adevărat?” Ea s-a ridicat politicos și a spus: „Da, domnule învățător.” Și atunci, el ne-a lăsat și a plecat la clasa a doua să facă dreptate.

– Cum se purtau cu dumneavoastră? Erau relații distante?
– Nu, deloc; dacă le adresam câte o întrebare, ne răspundeau foarte frumos. Mi-am dat seama că ei s-au iubit foarte mult, pentru că în recreații se căutau unul pe celălalt; atunci când a fost bătut, l-am văzut pe Principele Dominic cum plângea, iar Principesa Alexandra l-a strâns cu atâta dragoste la piept, i-a luat căpșorul, i l-a sărutat și îl tot mângâia ca să nu mai plângă.

– Ce fel de educație credeți că au primit?
– Au primit o educație aleasă: să fie oameni, să-și iubească semenii, să nu fie mândri, ci blânzi și îngăduitori. În clasa noastră, erau și băieți de la țară, care își aduceau de mâncare mămăligă cu brânză; niciodată, Principesa Alexandra nu i-a sfidat, ci i-a privit cu multă prietenie pe toți.

– Ați întâlnit-o și pe mama lor, Principesa Ileana?
– Da; în multe duminici, avea o anumită oră când stătea pe terasa castelului, îmbrăcată în costum național țărănesc, iar toți care treceam îi făceam cu mâna și ea ne răspundea la fiecare. Am mai întâlnit-o la biserica de vizavi de castel, unde, într-o duminică după-amiază, a făcut o pomenire pentru morți, când a adus un cozonac foarte mare și, după ce toți am sărutat icoana, apoi mâna ei, am primit câte o bucățică de cozonac de la ea. Era o femeie blondă, cu ochi albaștri, îmbrăcată cu un pardesiu bleumarin foarte frumos, iar pe cap avea un turban dintr-un fular gri-bleu, care se asorta cu pardesiul.

– Ce activități desfășura la Bran?
– A lucrat la spitalul de lângă castel, pe care ea l-a înființat, unde venea în fiecare zi și avea grijă de bolnavi. Iar, când afla că în apropierea Branului era vreun bolnav, mergea la el, îi dădea medicamente și un săculeț de pânză în care se aflau un prosop și un săpun; acești săculeți erau confecționați în atelierul de croitorie al castelului, sub îndrumarea ei.

– În ce an era?
– În 1944, în plin război.

– Care era părerea localnicilor despre ea?
– Localnicii a iubit-o foarte mult; am avut o rudă angajată în atelierul ei, care mi-a spus că, înainte de a pleca din țară, la abdicarea regelui, a mers la fiecare muncitor al său, indiferent unde a lucrat, le-a spus că pleacă și i-a întrebat dacă vor să o însoțească; ei au rămas, dar s-au despărțit cu multe lacrimi – și cei care au lucrat acolo, și principesa de oamenii săi.

– Ce motivație putea să aibă această atitudine?
– Omenia. A fost iubită pentru bunătatea ei și pentru spiritul de sacrificiu; n-a refuzat pe nimeni nici în orele de după-amiază, când s-ar fi putut odihni, nici în cele de vizită; când auzea că cineva e bolnav, pleca la el și-l îngrijea.

– În exil, Principesa Ileana s-a călugărit cu numele „Maica Alexandra”; de ce credeți că a ales acest nume?
– Cred că în amintirea fetiței ei, care mai trăiește și astăzi.

Florin Bălănescu