Alexandru Florin ȚENE

Vibrața policromă a unor volume de poezii semnate de Dorin V. Moldovan

Nu de mult am primit  patru cărți de poezie ale poetului brașovean Dorin V. Moldovan, membru al Ligii Scriitorilor, publicate, începând cu anul 2014 și ultimul văzând lumina tiparului în 2020, intitulate : “Din tolba sufletului“,  “Sinfonia dorului și a iubirii“ , “Odisee în versuri “și “Pe cărarea gândului “, toate apărute la editura gălățeană”Olimpias “.Volume ce ne relevă un poet al cărui eu vibreazî la trăirile poetului, în căutarea sinelui și înțelegerea mediului prin senzorialitatea ochiului.Trăirile sunt simțite ca o manifestare numenală, înglobând spațiul și timpul: “Se zvonește că-ntr-o țară,/Mai departe de a mea,/ Toată lumea, de-i zi, seară,/ Stă la braț cu dragostea “ (Povestea dragostei ).Ușurința versificării, transformă poemul într-o curgătoare poveste senzorială ce alunecă pe canalul natural într-un chip inefabil.

Un aer angelic și de lirică pură plutește peste versurile primului volum amintit, aducând visul la nivelul dorinței: “Ducând și visul și iubirea,/Ca un cocon ce ne-a fost dat/ Păstra-vom însă amintirea/ A nopților de neuitat.“(farmecul nopților de iarnă ).

Citind cele patru volume de versuri,mă simt obligat să explic câțiva termini des folosiți de poet. În primul volum, de care facem vorbire, are în titlu cuvântul gând.Acest proces de gândire tangențiind cu meditația produce idei și cugete prin care poetu își croiește o cărare cu ajutorul căreia descoperă amintiri, unele triste, altele cu dor, insecte, tradiții, inclusiv despre frumusețea vieții : “Să fii și bun și iertător,

Să stăruiești în chibzuință,

Să fii de mama iubitor,

Să ai în suflet o credință  “(pag.54 ).

Poeziile din “ Pe cărarea gândului“, care pun erminia peste litografii de viață fiind tot atât de optimiste pe cât era și pictura unui Parmiggiano, nu lasă să se întrevadă devoționismul din volumul  “ Odisee în versuri“, unde descoperimi o poezie încărcată de iubire în alternanță cu durerea, prin care se concluzionează: “De săpăm piatra c-o daltă

Și-ncrestăm iubirea-n ea,

Poți s-o ștergi chiar dintr-o data,

De dorești a spulbera. “(Rugăminte )

Aici îl găsim pe Dorin V. Moldovan într-un desăvârșit exercițiu isihast, înțeles de poet în ceea ce are organic și autohton.Fiindcă poetul ridică la rangul de religie iubirea față de femeie, junătatea mitologică a bărbatului.”Când n-oi mai fi, gândesc acum,

La dimineți pline de soare,

Zâmbesc, privesc, căci totdeauna

Erai în brațe-mi, în prinsoare! “(Când…)

Concepția poetului despre istorie și patriotism este izbitoare: poetul vede pretutindeni un spirit activ și tragic de erou a căui oră istorică încă nu a sunat, tineretul este chemat să recunoască originea lor de daci. Totuși dacii poeziei lui Dorin V.Moldovan nu sunt daci atestați documentar, ci, mai mult decât atât, sunt un număr de propagatori culturali, un șir uriași de româmi, de oameni liberi și anonimi truditori ai cauzei naționale:” Ci să fim precum oștirea

Mândră, bravă-n camp du maci,

Ce n-acceptă umilirea,

Fiindcă suntem, neam de daci.“(Țara mea).

Descoperim în versuri eclatante  o istorie interpretată ca tezaur  pentru o geografie văzută mitic. Odiseele în versuri ale poetului sunt o amplă expresie din absorbția  mediului fizic în mari oglinzi sufletești.

Un ton elegiac descoperim în volumul “Simfonia dorului și a iubirii “, apărut în anul 2015, unde descoperim misterul unui suflet senin, elegiac fără dezasperare. E peste tot o melodie de camera ca de flaut și vechi instrumente de coarde, răsunând clar și distinct în rezonanța cutiei sufletului. Poetul evocă “Un vis neterminat “, un  “Gând de vară “ sau pur și simplu  “O zi”pentru a asculta subtil sinfonia vibrației sufletului. Acel acord și  aranjament armonic, ce combină acea   concordanță într-o  convenție de  echilibru și  înțelegere proporțională dintre dorință și faptă: “Doar flori de bucurie,

Căci sufletul jertfit-am

Pentru a noastră țară,

ce-i spunem ROMÂNIE!“ (Așa să scrii )

Este un poem testament, cuvânt ce vine de la latinescul testari care înseamnă mărturir, a desemna, în care poetul pornit la luptă, desigur cu talentul și condeiul, pentru apărarea Patriei Limbii Române, îi scrie iubitei ultima dorință scrisă cu, (nu cu gura de aur ), ci cu penița de aur a sufletului.

Natura poetului e vie, germinativă și vitală și, chiar, și atunci, când, pe largile tablouri lirice nu mișcă nimic (Pe cărarea gândului, cu o prefață de Cezarina Adamescu )  el nu face în acest fel decât să exprime tăcerea credinței în creștinism și “Frumusețea vieții”: “ Să mergi zâmbind fără emoții

Pe al tău drum numit destin,

Fără să ai în gând intenții,

Ci doar să ai un scop: crezul sublim!“

Cele patru volume, apărute în ani diferiți, par a fi un arpegiu, urcând pe scara notelor dintr-un solfegiu ce poate fi seismograful trăirilor eului poetului.Dacă, în primul volum, apărut în 1914,  autorul vibrează la tot ce-l înconjoară, părinți, familie, suflet, sinceritate, gând, alinare, ogradă, practic fiind vorba de materialitatea înconjurătoare, treptat, începând cu al doilea volum, având o prefață de Olimpia Sava, directoarea editurii “Olimpias “, Dorin V. Moldovan prin poeziile incluse în carte ne relevă o preocupare spre spiritualitate și mai ales trăind acel sentiment specific numai omului: iubirea, pe care o solicită iubitei: “Fă-mi loc, dar să nu ai regretful

Că viața-ți putea fi altfel,

Căci luna în noapte, poetul,

Văd viața din zi într-un fe! “

Autorul, cu sinceritate, condiționează, ca o concluzie, cerința sa, printr-un avertisment.Fiindcă, și în acest caz, se dovedește că poeții și atunci când greșesc sunt iertați datorită sincerității lor.

În căutarea sa de a înțelege lumea, autorul călătorind pe potecile mai multor  neuroni ce se aprind împreună aceștia formează  gândul poetului. Modul în care creierul acoperă decalajul dintre aceste două niveluri ale activității neuronale rămâne un mare mister, pe care încearcă să-l ilumineze.Acest teritoriu îl caută prin abstrageri continue  este înfățișarea românității, din care nu lipsește Eminescu, “vatră sacră”, considerat, metaforic „Răsărit fără apus „ relevând speța și nu individul.

Poezia aceasta are un aspect purificat, o ușurință a versificări presărată cu metafore surprinzătoare, lumea poetului nu se află într-u spațiu de cristal, patria se arcuiește personificată, susținută de coloanele iubirii de neam, egiptiace.

Omul e patetic în poezia lui Dorin V. Moldovan, experimentează toate coardele lirei, meditează ca Fr. Ponge la veracitatea lumii imaginilor, făcânt o lirică a epistemologiei, care provine de la cuvântul elin ἐπιστήμη, și  se pronunță [e-pi-ste-me]), însemnând  teoria cunoașterii științifice. Fiind o ramură a filozofiei care se ocupă cu originile, natura și scopurile, metodele și mijloacele cunoașterii, precum o face poetul comentat.

Poetul exprimă progresiv, luminând pas cu pas, terenurile șovăitoare, așezându-se în adâncul oglinzii pentur ași descoperii iubirea pe care o caută.Ieșind dintr-un univers unde “Durerea e la ea acasă “, el vede ca într-un panoptic propriul chip,  “Cărarea Gândului”

Dorin V. Moldovan este un poet  al sentimentelor pure, al certitudinii, al materiei așezată în felurite retorte de alchimist. pentru a da  un efect spectaculos.

Cele patru volume de poezie focoasă, ritmică, atinsă de frenezia marilor sentimente, crescând fără șir la bătaia unui cord planetar, se învârte însă ca un sistem astral foarte arborescent în jurul unui soare imutabil: rațiunea.Poetul este exusperant, dar nu un extatic, având în minte întotdeauna idea echilibrului immanent, a proporțiilor arteriale, a secțiunii de platină. El ilustrează o conțtiință contemplativă care a echilibrat cu gândirea marilor încercări ale prezentului.

Al.Florin Țene