• Numeroasă familia  BRAUNER. Ajunsă în România, cu programul „Timișoara, capitală europeană”, Vera Micznik, nepoata de soră a pictorului Victor Brauner de expoziția căruia s-a ocupat aflăm detalii, însuflețitori ne sunt reporterii de la revista Formula As cu informațiile lor
• Vera MiczniK
•             Născută în România, la Piatra-Neamț, Vera, plecată din țară, ca toți ai lor, trăiește când la Vancouver și New Work, alături de soțul ei, Micznik, compozitor, ea lucrând ca profesoară la University of British Columbia, are ca pasiune, o preocupare, printre altele, să scrie și să publice articole de muzicologie, lesne pentru Dia Radu (Formula As nr.1563) și Ciprian Rus (Formula As nr.1567) să o abordeze, cu supliment de informații din literatură și librării, din lucrările moșului ei –Victor Brauner – a cărui expoziție se închide pe 18 mai.
• Camille Morando
•              „Victor Brauner e prezentat, în sfârșit, în țara natală. E unul dintre cei mai mari artiști ai suprarealismului cunoscuți la nivel internațonal, dar mai puțin în propria sa țară din păcate” a scris Camille Morando, curatoarea de la Centrul Pompidou din Paris, la auzul veștii că timișorenii în cadrul evenimentului „Timișoara – Capitală Culturală Europeană”, 2023, îl sărbătoresc și pe Victor Brauner printr-o expoziție personală cu lucrările sale, 120 de ani de la naștere, 15 iunie, realizate din perioada românească, până în 1945, cât și din cea pariziană, următorii 25 din exil, românii cerându-i prezentarea lor.
• Harry
•                Cu Harry, alt-moș al Verei, am făcut cunștință într-un număr precedent al Antologiilor  noastre, e vorba de cartea „Șoim peste prăpastie” de Nichifor Crainic, despre colaborarea lui cu Harry Brauner, p,153, în Temnițele Aiudului.Tocmai descria cum vecinul de cameră, cu urechea lângă perete, dornic de vești și libertate, ignorînd prezența milițianului de pe culuar, recepționa nu numai vocea vecinilor, ci, surpriză, printr-o gaură din plasa ferestrei primea vizita unui vrăbioi…
• Famila Verei
•                 O familie, tipic de evrei, cu începutul existenței lor la Piatra-Neamț. Herman Brauner, capul familiei, era inginer silvic, proprietarul unei fabrici de  cherestea, tatăl a șase copii, prezentați publicistei, Dia Radu, în ordinea  nașterii, ca să ne identificăm asupra a ce însemna în acei ani o familie –Rudolf (Rudy), Rovena (Vena),  Victor, Veronica (Ronca), Harry și Theodor (Teddy). Toți foarte apropiați unii de alții, legați între ei, în ce era tinerețea.
•                 Dintre ei, mama ei, Veronica, gimnastă, s-a căsătorit prima, cînd avea 18 ani. Cu Leopold Micznik, un evreu  cu origine basarabean. De copii, proprii copii, părinții i-a avut prin 1935-1938, cam târziu, chiar Vera s-a născut  abia în 1944, când, deja, amenințarea  nazistă a creat probleme nu numai evreilor.
•                M-am născut, precizează Vera, exact când se încheia războiul iar lumea începea să creadă, unii cu tărie, în ideile comuniste. La vremea aceea, în familia mea, majoritatea erau simpatizanți comuniști. Era o familie de evrei care tocmai scăpase – ca atâtea altele – de amenințarea nazistă, de anii în care trăiseră cu cetățenia retrasă, cu drepturi reduse, cu obligația de a face muncă obligatorie, și de a purta steaua evreiască pe mânecă.
•                  Instalarea comuniștilor la putere în România pentru mulți evrei hăituiți de  nemți și legionari – și cozile lor – a fost   o ușurare.
• Distanțarea  de comunism
•             Victor Brauner, însuși, pictorul, născut în 1903,  a cochetat o vreme  cu ideile comuniste. Prin 1935-1936, el s-a apropiat de Partidul Comunist, aflat în clandestinitate. Ca un an mai târziu, revoltat de direcția pe care o impunea Moscova iar ai noștri  executau totul,  neabătut, au început distanțarea de communism. Asta se întâmpla în anii în care Victor plecat la Paris se întorsese în România că nu avea un rost în străinătate.
•                Cum  în 1938 lucrurile  au luat o întorsătură, printr-un decret regal evreii erau obligați să solicite din nou cetățenia română, iar situația devenise apăsătoare, inclusiv în lumea artistică, Victor a plecat și s-a stabilit la Paris de unde, din cauza naziștilor și simpatizanților, a trebuit să fugă, o vreme în Peripignan, în sudul Franței, apoi într-o mică localitate din apropiere, Canet-Plage, chiar cu planuri să ajungă în SUA, cu ajutorul Comitetului de Salvare, alta în Cuba, ambele eșuate.
•              Un timp, Victor Brauner a stat prin Marsilia. La un moment și-a obținut un act de identitate fals și din 1942 a intrat în clandestinătate, împreună cu Jacqueline Abraham, soția sa, au fugit în munții Alpi, unde au stat ascunși trei ani, până prin 1945.
• Din Adevărul, 4 aprilie 1935, despre Victor Brauner
•                „S-a expatriat acum 5 ani dintre noi și a stat la Paris, unde a experimentat formula artei suprarealiste. Primit  în cercurile din capitala Franței și a artei și recunoscându-i-se talentul și virtuțile  multiple a fost integrat grupării conduse de Andre Breton. Acesta i-a scris o extrem de elogioasă prefață la catalogul expoziției pe care Brauner a făcut-o înainte de a se întoarce iarăși în România. Pânzele  lucrate la Paris, în sensul suprarealiștilor, le va vernisa la București. Publicul va putea atunci lua, pentru întâia oară, contact cu acest fel de manifestare și va avea prilejul să admire talentul lui Victor Brauner, cunoscut din  expozițiile și reproducerile în revistele de avangardă, înainte de plecarea sa în Franța”, scria Adevărul din 4 aprilie 1935 despre autor și opera sa.
• Realizator de publicații
•             Victor Brauner a fost pictor, sculptor și poet suprarealist, după propria-i mârturisire, în tinerețe trece prin mai multe faze „dadaiste, abstracționiste,  expresioniste”.
•             În anii 20, îl întâlnește pe poetul  Ilarie Voronca, cu care va înființa revista „75 HP”. În perioada 1928-1931, colaborează la revista „Unu”, revistă de avangardă, în care publică reproduceri după majoritatea tablourilor și desenelor sale, alături de portrete făcute prietenilor săi, poeți și scriitori.
•              La Paris, unde locuiește în mai multe  rânduri, după 1925, e exponent de  bază în cercul suprarealiștilor,
• Prietenul poeților
•            Continuare a ce a scris mai sus, Ciprian Rus, rubrica  de față chiar așa și-o intitulează – Prietenul poeților, vorbind despre același – Victor  Brauner.Și citim: „Deși   a fost apropiatul multor artiști plastici, Victor Brauner a avut, de-a lungul vieții, prietenii foarte strânse, mai  cu seamă cu poeți. A realizat ilustrații pentru Stephan Roll, Gellu Naum, Sașa Pană, Lautreamont, Rene Char, Benjamin  Peret sau Gherasim Luca. Înainte de a pleca la Paris din 30, Victor Brauner se împrietenește cu Geo Bogza, care scrie despre  el: „Era un băiat foarte drăguț, blând, vesel, un camarad formidabil, plin de spirit și inventivitate. Despărțirea de el a fost nespus de dureroasă. A fost un timp când pe el l-am iubit cel mai mult” .
•             De când s-au întâlnit și până ce războiul și comunismul  i-a ținut departe, cei doi au fost mereu împreună. Brauner ilustrează, de altfel, cărțile de poeme „Drumețul incediar” și „Libertatea de a dormi pe o frunte”, ale lui Naum.
• Pictopoezia în artă-inventator – Victor Brauner
•            În 1924, Victor Brauner și poetul Ilarie Voronca au lansat o nouă –poezie vizuală și, odată cu asta, un nou concept – „pictopoezia”!
•             Conceptual a fost prezentat în revista de avangardă „75 HP”, pe care tot ei au inițiat-o: „Poezia pictată nu e poezie. Poezia pictată nu e pictură. Poezia pictată e poezie pictată!”
•            Pictopoezia  nu avea să fie doar un moft de tinerețe pentru Victor Brauner, dovadă stau „poemele vizuale” realizate în anii 40, portretul lui Novalis (1945) și portretul lui Andre Breton (din 1948).
•                        Cei rămași în Țară tot departe le era gândul
•                              Cu partea din familie, rămasă în țară, ce s-a întâmplat, a chestionat-o pe Vera, Dia Radu, reportera de la Formula As…
•                Foarte curând, toți și-au dat seama că regimul communist proaspăt instalat este departe de ce-și imaginaseră ei. Așa că, Vena-Rovena  a plecat în 1948 la Geneva, unde  a lucrat toată viața ca ingineră la fabrica  de ceasuri Mont-blanc, Teddy, mezinul, a fugit primul, chiar la începutul războiului. A plecat din România pe o barcă, împreună cu pictorul Jean David, cu care era bun prieten. Au ajuns în Cipru, apoi în Israel, acasă  A făcut o carieră frumoasă, a practicat arta fotografiei. În unele fotografii de arhivă, și din expoziția de la Timișoara, pe Teddy îl regăsim alături de Victor Brauner, la Paris.
•            Teddy, spune Vera, făcea niște fotografii extraordinare, am cumpărat și eu câteva de la fiica  lui, Marion, care trăiește  la Paris. În  țară au rămas, mama mea și  Harry, Harry Brauner care era un folklorist de renume, Harry și Rudy-Rudolf care  a făcut o carieră frumoasă de doctor. Rudy nu a fost niciodată căsătorit, a avut o parteneră cu care a trăit până la bătrânețe, dar de locuit a locuit mereu cu mama, de care a și avut grijă, până la sfârșitul ei,  în anii 60,
•              Înțeleg, mama dvs a fost  ultima din familie care a părăsit țara, nu?
•                  Exact! Tata a murit devreme, iar mama a rămas singură. Din partea tatălui oricum  nu mai aveam pe nimeni. Rudele lui plecaseră cu mult  înainte  în Rhodesia, unde făceau afaceri cu diamante. Iar noi abia la sfârșitul anilor 60, când, am aflat că putem fi răscumpărați de statul Israel, am depus cerere de plecare. În  1971 ni s-a aprobat și am ajuns la  Tel Aviv, am stat o perioadă la Geneva, iar de aici m-am lăsat purtată de o poveste de dragoste tumultoasă, care m-a dus tocmai pe continentul american, unde trăiesc și azi
•              Dintre toți, pe Rudy îl vedeam mai des, pentru că în fiecare duminică sora mea, Olga, și cu mine ne îmbrăcam frumos și mergeam cu mama în vizită la mama-mare, la bunica Deborah, unde primeam cremă de vanilie.
•            Unde bunicul Herman făcea ședințe de spiritism, o completează reportera.
•            Pe bunicul Herman nu l-am cunoscut, a murit la începutul anilor 40, înainte să mă nasc, dar știu de la mama, care a fost martoră în copilărie la aceste ședințe, în casa de la Piatra-Neamț, unde bunicul cică intra în transă și comunica într-o stare de hipnoză cu spirite din lumea de Dincolo, că uneori li se părea și lor, copiilor, că masa se mișcă, că…
•             În  tot cazul, bunicul Herman Brauner fusese foarte pasionat de ocultism.
• Despre Margit, prima soție a moșului Verei
•           La începutul războiului,Victor a divorțat de prima lui soție, Margit Brauner, care, se pare, a rămas în România, o incită cu întrebarea Dia  Radu.
•            Da, pe ea am cunoscut-o bine, fiindcă ea era dintotdeauna prietena foarte bună a mamei mele. Margit Kosch era tot evreică, româncă, dar cu rădăcini maghiare. De altfel, în familia noastră, multă vreme s-a respectat această veche tradiție, și Brauniștii s-au căsătorit tot cu evreice. Margit  a fost iubirea de tinerețe a lui Victor, o artistă ambițioasă și temperamentală. Făcea artă plastică și textile. Când Victor a plecat la Paris ultima oară, în 1938, hotărît să rămână  definitiv, Margit n-a mai plecat cu el. În 1939 au și divorțat. Dar, deja cu un an înainte, Victor o cunoscuse  prin intermediul unor prieteni pe Jacqueline Abraham, evreică și ea, care i-a devenit apoi soție.
•            O femeie  mai protectoare, mai liniștită, cu care a rămas până la capătul vieții. Cât despe Margit, ea a rămas  la București, unde a trăit până prin anii 60…
•            I-ați putea face  un portret din câteva tușe ?
•            Da, era urâtă, după standardele clasice de frumusețe, dar extrem de frumoasă, când începeai să observi  expresivitatea  feței ei. Era foarte plină de viață. O femeie inteligentă, o inelectuală din cercul artistic pe care Victor și-l crease  la București. Au fost căsătoriți aproape un deceniu. Mergeam  deseori cu mama pe la ea, când mama ieșise deja la pensie, să stăm la taclale. Margit  era prietenă foarte bună și cu pictorița Medi  Wechsler Dinu și cu soțul ei, poetul supra-realist Stephann Roll, pe numele lui adevărat Gheorghe Dinu, care era un tip extrem de spiritual, adoram bancurile și glumele lui.
•            Cam ăsta era grupul în care se mișca mama. Când am plecat în sfârșit în Israel, cu mama și sora mea, am plecat toate trei, îmbrăcate în niște paltoane maxi croite din materialele superbe țesute de mâinile lui Margit.
•           Eram foarte mândre de ținutele noastre de creator.
• Drama de familie care explică prezența lui Harry în temnița de la Aiud
•            Anii  acei, pentru familia Brauner, au fost ani de coșmar, în 1950, fratele mamei, Harry Brauner, a fost acuzat în lotul Pătrășcanu și trimis la închisoare împreună cu partenera lui de atunci – Lena Constante. Cu amintirile de acolo, în 1990, când a reușit să iasă din țară. Lena a scris o carte despre cele 3000 de zile de singurătate absolută petrecute în temnițele comuniste.
•            Lucrețiu Pătrășcanu reprezenta  aripa intelectuală a Partidului Comunist, care începuse să se distanțeze de Stalinism, deci trebuia lichidată. Iar întâmplarea a făcut ca Lena să fie prietena foarte apropiată a soției  lui  Pătrășcanu și Harry bun prieten  cu Lucrețiu, se înțelege cum, în atmosfera creată, nu se prea vorbea  de Victor, mai ales că era plecat din țară. Era dificil, riscant, teamă și a spune că ești evreu. Copilă, Vera a aflat întâmplător. Când avea zece ani, avea o prietenă cu care se juca în parc sau acasă. Și, într-o zi, mama fetei a luat oaspele  deoparte și i-a șoptit: „ știi, tu și cu fata mea sunteți  singurele evreice din cartier” iar altădată, la școală, în clasa lor, a venit  o nouă fată, tot evreică, care a invitat-o la ea acasă, și mama ei a întrebat-o direct pe musafiră: „Tu ești evreică?”, întrebare la care fetița  a răspuns rușinată: „cred că da, dar vă rog să nu-i spuneți lui mama!”, situație povestită apoi în familie, când s-a râs sănătos, în hohote, ca la zâmbiți, vă rog.
• Evadarea tăcută
  Lena Constante, unele din cărțile ei
•              S-a născut pe 18 iunie 1909, la București, l-a cunoscut pe Harry Brauner, împreună au fost închiși, torturați și condamnați, ea la 12 ani, el 15, ea îi va supravețui, el moare în 1988, ea în 2005. La vâsta de 96 ani.
•           „Vreau să vorbesc de starea de detenție, ca atare. Cu perfecta cunoaștere a faptelor. Viata de toate zilele într-o celulă. Cred că am trăit o experiență unică. O femeie, singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuți din ore, din minute, din secunde. Secundele acestea aș vrea să le povestesc, aceste 3600 de secunde dintr-o oră, aceste 86400 de secunde dintr-o zi, care se târșăie încet, de-a lungul trupului, șerpi băloși urcându-ți-se în spirale de la picioare până la gât, fără răgaz, fără milă, de dimineața până seara și în nopțile de insomnie, prea dese, continuând să te înlănțuiască fără odihnă și fără oprire, la nesfârșit. Pentru că vreau să vorbesc și de demnitatea umană. Și de acele femei, mai târziu tovarășele mele de penitenciar, care, împotriva a tot și a tuturor, au rămas ființe profund umane. Și ca să afirm o speranță. Speranța că într-o zi îndepărtată omul va învinge firea. Nu schimbând cursul apelor, deșerturile sau cucerind cosmosul, ci schimbându-se pe sine însuși. Schimbându-și inima și mintea“ – scrie Lena Constante prezentând Evadarea tăcută
• Despre Evadarea imposibilă
•                         În luna aprilie a anului 1990 am depus volumul „Evadarea tăcută” la secretariatul editurii franceze „La Découverte” de la Paris. La 1 septembrie, în acelaşi an, cartea apărea în librării. Este prima mea carte şi nu o socot „literatură”. Nu sunt scriitoare. Este doar mărturia unei femei condamnată la 12 ani de închisoare într-un proces stalinist. O relatare atât de precisă pe cât mi-a îngăduit-o timpul scurs. Când am început să-mi trec amintirile pe hârtie doar în 1973, unele amănunte s-au şters din memoria mea. Dar niciun artificiu nu a înlocuit cele uitate. „Evadarea tăcută” povesteşte primii mei ani de detenţie. Anii petrecuţi singură într-o celulă. Cinci ani de anchetă, procesul, condamnarea şi primii trei ani de penitenciar. Trei mii de zile singură. Nu ştiu din ce cauză, în 1957, am avut, în sfârşit, dreptul de a fi împreună cu alte deţinute politice. Am executat întreaga condamnare şi am ieşit din penitenciar în ziua de 14 iulie 1961.
• Despre tablourile lui Victor
•         Povestește Vera urmare  a întrebărilor pe care le primește, este doar la Timișoara în ospeție și se ocupă de expoziția dedicată moșului ei, Victor Brauner, pe care nici nu l-a cunoscut, când a plecat Victor și-a lăsat tablourile în casa maternă, adică la bunica și la Rudy, fratele lui. Doar că între timp a izbucnit războiul, iar ei,  purtând numele de Brauner, erau mai expuși persecuțiilor naziste. Așa că, Rudy a organizat pe șest mutarea tablourilor din casa bunicii acasă la mama, în pivniță, le-a ascuns în spatele șirurilor de lemne. Primăverile , ai mei trăiau cu spaimă, că pe măsură ce lemnele se consumau, tablourile deveneau vizibile, ținta celor care și-le puteau însuși.
•               În ani 70, mama a găsit de cuviință, înaintea plecării din țară,  să-i returneze lui Rudy tablourile. Între timp, Harry și Lena ieșiseră din închisoare și, la judecarea lotului Pătrășcanu, au fost reabilitați și au primit un apartament în Drumul Taberei. Și  atunci, Rudy le-a dat și lor o parte din tablouri. Mamei i-a rămas doar un portret al ei  făcut de Victor în ulei,un portret mai mic al tatălui și câteva desene, care sunt acum la noi.
• Fizic necunoscut, dar generos nu numai cu ai lui
•          Eu nu l-am cunoscut direct pe unchiul meu Aurel Brauner, doar din familie și lecturi – „ Oana  Doboși, Raluca Selejan și librăria „La  Două Bufnițe”, Catalogul „Victor Brauner Invenții și Magie”, convorbiri cu clienții, vizitatorii Expoziției, din fotografii – după ce Harry a ieșit din închisoare și a fost reabilitat, iar regimul comunist s-a mai relaxat, pe mama au lăsat-o de câteva ori să iasă din țară, să viziteze Parisul, să ajungă la Victor, acesta a fost extrem de drăguț și generos cu ea.
•            Mama care îl văzuse  la Paris în ipostaza lui de pictor foarte cunoscut, ne vorbea cu mare admirație și încântare de calitățile lui intelectuale și de mediile în care se mișca, că era foarte deștept, nu doar talentat, asta era de la sine înțeles.
•             O ducea  deja foarte bine, avea bani și i-a închiriat surorii lui un apartament pe toată perioada șederii la  Paris, ca ea să poată sta liniștită, să aibă intimitatea ei, dar cel mai emoționant pentru VERA a rămas faptul că, știind că-i muziciană – era în liceu și se pregătea  pentru Conservator – Victor i-a trimis nepoatei de soră cinci din Discurile lui de jazz, ai celor mai buni  jazzmani la vremea aceea, pe care nu-i avea nimeni în România.
•           Gestul  lui m-a influențat enorm, datorită lui am descoperit jazzul modern, și pentru asta  îi sunt recunoscătoare pe viață.
• Frate ca fratele, de care era Victor mai atașat?
•               De Teddy în primul rând, dar și de Vena. Cu ea avea relații foarte bune pentru că ea ajungea lesne la Paris de la Geneva,reședința ei. Era mai mult o relație de admirație decît de prietenie. Ea vedea în el mai mult artistul, pictorul, decât fratele și îl trata corespunzător. Victor era un prietenos, un sociabil, dar  atît de obsedat de  munca și lucrările lui, încât nu era văzut cu orele la șuete și alte tovărășii. Nu-i plăcea să piardă timpul.
•                Plecând de la .ce spunea mama despre fratele ei, în anii aceia, am trait și eu, ca și sora mea,  Olga, cu conștiința și mândria,  că avem un unchi foarte  intelligent și talentat, generos. Simt și astăzi că port în sine genele  Braunerilor și de asta apreciez lucrările etalate în expoziție și le iubesc, ca și orașul care le găzduiește, Timișoara.
• Descendenții?
•           Familia este astăzi foarte mică. Doar mama a avut două fete, pe mine și pe Olga. Teddy tot două fete, pe Dana  și Marion. Vena n-a avut copii și nici nu s-a recăsătorit după divorț. Ruddy n-a fost căsătorit , a murit când eu eram deja în  America, n-am fost la înmormântare, nici eu și nici mama nu am fost nici la înmormântarea lui Victor, mort fără urmași în 1966. Mama, rămasă în Israel s-a îmbolnăvit, treptat a paralizat și s-a sfârșit acolo. O vreme a stat cu sora mea, după plecarea ei sora mea a venit la Montreal, mai aproape de mine.
•           Timișoara, cum v-a primit Timișoara?
•           Nu mai venisem  de multă vreme  în România și nici nu aveam motive. Nu  mai am aici nici rude, nici proprietăți de familie. Dar am descoperit acum că  îmi place la nebunie orașul. Am vizitat  de mai multe ori expoziția care i-i dedicată, ultima data singură, să am liniște, să-l cunosc mai bine pe pictor, pe care nu l-am cunoscut personal. Simt că oameni ca Victor n-ar fi fost cunoscut, ei au un anume mister care, rareori, pot fi citiți. Văzîndu-i  lucrările sunt cu Victor Brauner!
• La 120 de ani de la naștere
•              Viața. O reconstituie „în tablouri”, la 120 de ani de la naștere  a lui Victor Brauner, o face Ciprian Rus în revista Formula As nr.1567, cu comentarea lucrărilor lui din expoziția vedetă, cu care a fost deschis programul  „Timișoara-Capitala Culturală Europeană”, prin aceasta realizându-se  un act de mare dreptate, autorul, aproape necunoscut în România, dar cunoscut-recunoscut-cinstit Internațional,este  repus unde îi este locul, alături de un Constantin Brâncuși, Emil Cioran și alte mari nume de creatori români interbelici.
•              Expunerea tablourilor luiVictor Brauner –exponent de prim rang al artei românești interbelice –în țara natală este un act de restituție care merită salutat.
•                Născut în 1903, emigrat în Occident cu familia, întâi la Hamburg, apoi la Viena, reîntors în România, studiază la Brăila, urmează apoi Școala de Arte Frumoase, cu scluptorul Dimitrie Paciurea de unde, din pricina atitudinii anti-academice, este exmatriculat și ajunge, din 1922, să frecventeze „Academia Liberă de Pictură”.
•                 Din acești ani datează primele mărturii despre pictor și lucrul la pânzele lui a unui contemporan al lui –Emil Winner – citate de Ciprian Rus.
•                Cum am amintit de pasiunea tatălui său, mare amator de spiritism și magie, la care, uneori, lua parte și copilul, devine de înțele, prezența lui Victor,  prin Cimitirul „Bellu”, în vecinătatea „templului” ridicat de Bogdan Petriceicu Hașdeu, în memoria fiicei, Iulia, moartă la 19 ani.
•              Scrie Ciprian Rus despre aceasta: „Faimoasele experiențe de spiritism ale lui Hașdeu, în încercarea de a comunica cu fiica sa, îi sunt, cu siguranță, cunoscute lui Victor, din preocupările ciudate ale tatălui său, de a intra în contact cu spiritele. Mai târziu, în anii 40, Victor Brauner își amintește de tinerețea sa bucureșteană și își imaginează un portret al Iuliei Hașdeu, în care „coafura” nefericitei fete, reproduce identic, chiar… mausoleul închinat ei, în Cimitirul „Bellu”.
• De la vis la realitate-obsesia  cu ochiul
•              În 1924, la București, Victor Brauner intră în cercul avangardei românești alături de Ilarie Voronca, Ion Vinea sau Geo Bogza. Publicase  în reviste din Occident, debutase pe coperta revistei avangardiste „unu” a lui Sașa Pană, ilustrase  volumele mai multor poeți români, iar în 1931 se întâlnește  cu foarte tânărul Gellu Naum, avea 18 ani, moment de care lasă o mărturie despre Brauner: despre obsesia pe care  o avea , că are să-și  piardă un ochi, stare care data de prin 1925. Atunci în timpul unei călătorii  la Paris, pictorul desenează un manechin cu o păpușă înfiptă în orbita stângă. În 1927, într-o altă lucrare, apare, la fel, un chip cu o rană sângerândă la ochi. Totul  culminează cu autoportretul din 1931, în care Victor apare cu ochiul stâng scos din orbită. Despre care spune. „într-o zi, în care nu știam ce să fac… am pictat aest autoportret. Pentru a-l anima puțin, pentru a-I face mai extravagant – căci în artă totul e permis – i-am scos un ochi…”, povestea autorul mai târziu.
•             –Ce ați simțit în pictura lui?
•              -I-am simțit nenorocirea, că știi, pentru un pictor ce însemnează ochiul…”,a răspuns Naum.
•               Angoasa cu pierderea ochiului crește an de an, iar tablourile lui Victor Brauner – obsesia ochiului la Victor Brauner – o demonstrează cu minuțiozitate, scrie Ciprian Rus.
• La Paris, în Gazdă la Brâncuși, cu Casă pe altă planetă?
•             Pria expoziție personală la Paris, organizată la „Gallerie Pierre” i-o prezintă Andre Breton cu care se împrietenește, și tot la Paris, Capitala Franței îl va cunoaște pe Constantin Brâncuși – Brâncuși care, în timp, cine ar fi știut atunci, el, adică 12 bărbați și o femeie, Spiru Haret, Elena Văcărescu, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși, George Enescu, Victor Damaica, Nicolae Sanduleak, Constantin Pârvulescu. Hermann Oberh, Eugeniu Grebenikov, Nicolae Donici, Jean Drăgescu și Mirel Bîrlan -vezi Formula As nr.1569, mai 2023, vor cuceri Cerul, pentru activitatea lor științifică excepțională, numele lor este dat unor asteroizi sau locuri de pe ei – la care va sta în gazdă și unde întâmplarea cu ochiul lucrează.
•              Sculptorul este cel care îl va iniția și forma în arta fotografiei. Una din imaginile, pe care Victor le păstra era una dintre acelea pe care  chiar Brâncuși îi ceruse s-o facă: în cadrul surprins de obiectivul camerei, apare o femeie căreia un bărbat îi leagă ochii cu o eșarfă.
•              Ei bine, continuă reporterul descrierea,, exact în casa din fundalul acelei poze, opt ani mai târziu, are loc o întâmplare bizară, care îl are ca „erou” chiar pe pictor, întâmplată în noaptea de 27 spre 28  august 1938 în atelierul pictorului spaniol Oscar  Dominquez, relatată de Victor cu propria-i versiune despre încăierarea dintre gazda Dominquez și unul dintre oaspeți, și el pictor celebru, Frances Esteban, precum: „Am văzut că disputa   ia turnura unei încăierări, dar n-am dat mare atenție, până când am simțit o umbră a morții în paloarea lui Frances Esteban și a lui Dominquez. Nu știu de ce, imediat m-am aruncat la mijloc. Niciodată  nu mai văzusem două personaje așa de îndârjite unul împotriva celuilalt. Dominiquez  s-a desprins de cei care-l țineau și am simțit o lovitură-n cap, urmată de o moleșeală și de un val de căldură. Vedeam totul foarte tulbure în jur. Sângele-mi  curgea abundant pe haină, nu realizam absolut nimic din ce s-a întâmplat. Trecând prin fața unei oglinzi, într-o fracțiune de secundă, mi-am văzut fața, și acea imagine mi-a amintit brusc de autoportretul meu, în care scurgerea ochiului semăna izbitor cu aceea din autoportretul pe care  mi-l făcusem. Asta  s-a fixat în mintea mea, cu toată confuzia gândurilor. De aceea, primul lucru pe care i l-am spus doctorului care era pe cale să-mi opereze ochiul a fost despre acest autoportret, confirmându-i că ochiul era pierdut…”.
• Toate-i merg pe dos, și la spital ochiul îl îngrijorează
•            Tocmai ce părăsise România, în acel an 1938, cu gândul la cele întâmplate cu ochiul, ajuns la spital, era tare frământat de propria-i nenorocire, că toate-i mergeau pe dos. Ca pictor și evreu ce era se simțea strâmtorat. Izolat. Margit Kosch, soția, îl părăsise, plecase cu un prieten bun, iar obsesia lui se împlinise – era condamnat, ca o viață întreagă, să picteze cu un singur ochi!
•                În zilele de pe patul spitalului, timp și de suferință și gânduri răzlețe,  Victor are răgaz să foileteze ce trăise și acum, parcă, le înșira: „Mi-am amintit, pe rând, toate desenele și tablourile în care mereu am pictat subiecte halucinante, cu ochi, cu teribila obsesie a suprimării vederii. Lucrurile  care mi s-au întâmplat și care mi se întâmplă sunt dinainte anunțate în toate desenele, tablourile sau obiectele mele. Nu sunt decât două soluții:  sau vrăjitorie (inconștientă), sau predicție. Nu are mare importanță, căci este iremediabil…”.
•                 Într-una din ele, sulița care străpunge ochiul personajului principal are  în capăt litera D, inițiala lui Dominquez, cel care l-a rănit în încăierarea din Montparnasse!
•             Din cărțile pe care le citește. ”Arta de a vedea: povestea unei  cure miraculoase –un studiu de psihologie vizuală, un mesaj de speranță pentru cineva atins de pierderea văzului ” de Aldous Huxley sau lucrarea lui  Pierre Lemy –„Misterul vederii, legile percepției vizuale”, cu mult înaintea accidentului, Victor Brauner va înțelege  cum obsesia pentru ochi i se adâncește pe măsura trecerii timpului, de care amintește și  Ciprian. „Însemnările și obiectele care au rămas după moartea pictorului certifică faptul că artistul român a suferit enorm în procesul de recuperare de după accidentul la ochi și că a fost nevoit să își modifice stilul de a picta care e unul dintre motivele pentru care își centrează atenția mai malt pe mesaj decât pe forma tablourilor sale”.
•                 Cu timpul, Victor Brauner ajunge la concluzia că accidentul care îl lăsase fără un ochi nu fusese deloc un  accident și că Dumnezeu era doar un instrument al destinului.
• Victor Brauner un vizionar, un ascuns, exilat
•           După cum Vera, nepoata sa, îi povestise juralistei Dia Radu, și Ciprian Rus insistă asupra aspectelor vieții exilatului ascuns și în Pirinei.
•             Unul dintre tablurile din expoziția de la Timișoara cu lucrările sale îl înfățișează  pe Adolf Hitler, realizat în 1934, cu câțiva ani înaintea conflagrației mondiale pe care a anticipat-o și l-a ajutat, și ca evreu, ca momentul acela să-l găsească în Franța cu pașaport românesc!
•                De  ororile războiului și ale nazismului, însă, nu-i ocolit. Părăsit de  Margit, alături de altă prietenă, însă, ca să evite vreun lagăr de exterminare, destinat evreilor,  se refugiază, mai bine-zis stă ascuns în Alpi, unde, timp de trei ani, pictează o serie lungă de tablouri de mici dimensiuni, ca să fie transportate mai lesne, pe ascuns, cum ascunsă era și persoana sa.
•               Aici și în anii de izolare are timp și expermentează picura în ceară și parafinală și, amintindu-și de ce făcea tatăl lui, se inițiază în ezoterism, dar cu regretul firesc, că deși probase că este un exponent al grupului avangardist de la Paris, condus de prietenul său  Andre Breton, n-a reușit să treacă peste  Ocean, cum promovaseră  mulți dinte prietenii lor de idei și fapte.
•                În timp ce lucrări semnate de el sunt expuse în expozițiile lui Peggy Guggenheim și mult appreciate,  el, la Celliers–de-Rousset,  împreună cu Jacqueline Abraham, viitoarea soție, trăiesc într-o izolare meditativă.
•                 Cu gândul la România, unde comunismul de-acasă  îi devenise ostil, mai apoi va ajunge în Elveția pentru că exilul său continua.
• Victor Brauner – cu opera sa- un vrăjitor
•             După ce au fost Pirineii și Elveția, coșmarul lui Victor  Brauner s-a terminat în 1945, revine la Paris, unde, în 1947, participă la Expoziția Internațională a Suprarealismului, unde, printre altele expune cunoscuta și faimoasa  sa masă-lup, care face furori.
•           Dealtfel, este timpul  și după război, Victor Brauner și opera sa devin  obiect  de studiu și promovare. Marii creatori îi trec pragul pentru  a vedea și recepționa cum crează „pictorul cu un singur ochi”, convingându-se că „premonițiile din opera lui uimesc pe toată lumea”, ca un vrăjitor.
•             Devine el însuși, scrie Ciprian Rus, tot mai convins că arta sa e mai mult decât artă: în numeroase interviuri și discuții, mărturisește că nu face picturi sau desene, ci „lucruri” cu funcție magică. Unul dintre cei mai apropiați prieteni de la Paris povestea că Victor Brauner crease și purtase cu el, pe la numeroasele adrese ale atelierelor sale, mai multe picturi – zeități protectoare, botezate cu nume românești, în grafie  franceză: „Bouncumine”, „Careajoute”, „Deferit”, „Eboundetot”, sau „Foartesigur”. În plus, avea mai multe alte lucrări pe care refuza să le vândă, tocmai pentru că le conferise o putere ocultă. Lui Victor Brauner i se duce buhul de  mare vrăjitor, până acolo încât unii prieteni din lumea culturală  vin să-i ceară ajutorul, când se simt depășiți de problemele din viețile lor!
•           Sarane Alexandrian, unul dintre biografii lui, pe care ni-l aduce în atenție Ciprian Rus, povestește că „într-o scrisoare din 1948, Gaston Puel l-a rugat pe  Brauner să o  primească pe soția  lui, care avea fobia șerpilor, astfel încât vederea unei năpârci, care a trecut pe la picioarele lor în timpul unei plimbări, a provocat în ea o criză de nervi, cu paralizie  a membrelor inferioare și tremur, Puel i-a cerut lui Brauner s-o vindece pe soția sa de această fobie, iată textul: „ Cred că persoana dv. care are un farmec special și  care are, apriori, toate  șansele să o încânte pe soția mea, ar trebui să-i ofere o șansă de vindecare. Trebuie  să adaug că soția mea ar vrea mult să vă cunoască, dar îi este oarecum teamă de tablourile dv. în care a văzut deja reprezentarea unui șarpe (reprezentare care o tulbură totdeauna!”.
•                   În paralel cu această celebritate ocultă, Victor Brauner, susține prezentatorul, reporterul de la FORMULA AS, ajunge, în sfârșit, la o binemeritată recunoaștere din partea criticii și a publicului larg. Lucrările  i se vând tot mai bine, în 1961 expune la  Galeria „Bodley” din New York, pentru ca, imediat,  să fie ales ca reprezentant al Franței la Bienala de la Veneția, din 1966. Între timp, în 1963, după 25 de ani de exil !, Franța decide să-i acorde cetățenia!
•           Dar atât succesul artistic, cât și  recunoașterile primite în țara de adopție vin cam târziu. Victor Brauner se stinge din viață  în 1966, fără să-și mai vadă lucrările expuse în salonul special de la Veneția. Nu înainte de a lăsa o ultimă mostră a premonițiilor sale teribile – unul dintre tablourile sale, pictat în 1965, care, se numește „La fin et le debut”, „SFÂRȘITUL  ȘI ÎNCEPUTUL”. Și ne mai lasă și epitaful de pe mormântul din Montmartre, o cheie de lectură  a întregii sale vieți: „PENTRU MINE A PICTA E VIAȚA; ADEVĂRATA VIAȚĂ, VIAȚA MEA!”.

           Cu și din Revista Formula As nr. 1563, 1567 și 1569, in Antologii, „Istorii, comentarii, miscellanea”, coordonator Ion N. Oprea, IAȘI; 18 mai 2023, la închiderea expoziției de pictură Victor Brauner, Timișoara-România.