Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Violenţa în artă

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare:08 Aug. 2018
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN, redactor șef adj. Rev. Luceafărul
Publicat: 09 Aug. 2018
Editor: Ion ISTRATE
©Cosmina Marcela Oltean,  ©Rev. Luceafărul

 

 

 

 

 

Violenţa în artă

 

Azi, la fel ca în toate perioadele din istorie, omenirea s-a confruntat cu diferite forme de violenţă: de la violenţa fizică la cea psihologică. În artă, pentru că totul ia forma reprezentării bidimensionale sau tridimensionale, putem vorbi despre o violenţă vizuală şi implicit psihologică. Suntem bombardaţi zilnic cu imagini de cele mai multe ori cu impact negativ, pe care de multe ori le receptăm şi fără voia nostră pentru că ne sunt frunizate constant. Putem considera violentă orice tip de lucrare care propune un răspuns mai puţin diplomat cu privire la o situaţie din societate. De asemenea, violenţa poate însemna şi promovarea unor sentimente negative sau insigarea la fapte care afectează integritatea fizică sau morală a individului.

În cazul artelor vizuale, violenţa se manifestă prin imagini care pot afecta vizual publicul prin scene violente sau prin mesaje cu impact emoţional puternic. Să nu uităm că printre primele reprezentări de acest gen se numără scena Judecăţii de Apoi din arta bizantină care prin imaginea înspăimântătoare a iadului şi a pedepsei, prezentă în toate bisericile ortodoxe, încearcă să educe creştinii să nu se abată de la calea dreaptă.

Mulţi artişti din istoria artei au încercat să atragă atenţia asupra unui subiect sau aspect social ori moral recurgând la imagini cu impact negativ. Pictorul şi gravor spaniol,  la un secol după Velázquez și cu un secol înainte de Picasso, Francisco Goya este punctul de referință pentru două veacuri de pictură spaniolă. Ani de-a rândul a fost artistul curții regale şi ar fi rămas probabil adept al unei picturi liniștite, echilibrate, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit. Dar surzenia îl izolează de lume și îl determină să se elibereaze de convenția picturii oficiale. La aproape cincizeci de ani, Goya pornește într-o incursiune în străfundurile misterioase și zbuciumate ale sufletului omenesc. Ochiul lui sarcastic şi  demascator nu iartă pe nimeni. Un exemplu de operă violenţă şi cu puternic impact asupra privitorului este Saturn devorându-şi fiul (1821-1823). Artistul trăiește izolat de lume, stilul său devine tot mai grav, satira din tabloul Bătrânele (sau Hasta la Muerte, 1808-1810) capătă trăsături macabre într-un ciclu de paisprezece scene înfiorătoare: Doi bătrâni mâncând supăSaturn devorându-și copiii şi altele, care produc o impresie extrem de deprimantă, adeseori de-a dreptul insuportabilă. În creația lui, drumurile artei și ale frumuseții s-au separat, temele pictate necesitau alte categorii estetice, 

incluzând și urâtul.

Privirea artistului transformă oroarea realității în opere pline de dramatism și cruzime. În Los Caprichos (Capriciile, 1797-1799), într-un număr de optzeci de gravuri, artistul prezintă fantasme care prind viață atunci când rațiunea adoarme și voința omului este guvernată de prostie, mârșăvie, durere sau dorințe neînfrânate. În anii 1810-1815 urmează un al doilea ciclu, Los desastres de la guerra (Ororile războiului), în perioada războiului cu Franța napoleoniană și a înăbușirii sângeroase a revoltei populației din Madrid. Represiunea răsculaților va face obiectul a două tablouri celebre: 2 mai 1808 – Masacrul de la Madrid, (1814) și 3 mai 1808 – Împușcarea revoltaților madrileni, (1814). De la el ne-a rămas și cunoscuta frază Somnul rațiunii naște monștri.

Un alt exemplu îl regăsim în alegoria Grădina Plăcerilor Pământești a lui  Hieronymus Bosch, datată între 1490 – 1510, în care compoziţa este dominată de creaturi din infern. Bosch este ca un predicator al moralităţii în unele dintre compoziţiile sale. El redă păcate ale omenirii, atrăgând atenţia asupra consecinţelor. Observator ironic al naturii umane, James Ensor vrea să scoată în evidenţă prin arta sa snobismul, ridicolul, absurdul din comportamentul uman, pictând cu predilecţie măşti şi schelete trimiţând la falsitate, urâţenie şi sumbru. Prin climatul său moral, Ensor se apropie de abordarea lui Bosch şi Bruegel. Edvard Munch, a cărui cromatică este mai puţin bogată şi mai puţin densă, aduce o atmosferă diferită, mai grea, mai încărcată.
Pe parcursul întregii creaţii, Edvard Munch va aborda tema destinului uman. Cu Strigătul intră în lumea fricii şi a singurătăţii, iar culorile folosite simbolizează starea psihică. Prin arta mea intenţionez să mă înţeleg pe mine însumi, să-mi explic viaţa şi sensul ei, afirma artistul. Mereu neliniştit, morbid şi anxios trăieşte singurătatea atât în mijlocul mulţimilor din marile oraşe, dar şi în faţa imensităţii naturii. Amărăciunea, regretul, conflictul şi toate sentimentele apăsătoare redate le comunică prin linii alungite şi încovoiate melancolic, folosindu-se de culori nostalgice.

În arta contemporană, violenţa vizuală şi psihologică este însă dusă mult mai departe, chiar prea departe în unele cazuri. Asta te face să te gândeşti pentru ce exista arta în trecut şi în ce punct ajunge azi prin unele manifestări. Cine ar vrea să intre într-o galerie pentru a pleca acasă încărcat de emoţii negative? Violenţa este exploatată în arta contemporană de artişti precum Hermann Nitsch, artist austriac care lucrează experimental și multimedia, unul dintre membrii curentului artistic de avangardă numit Acționism vienez. Acesta este cunoscut pentru performance-urile macabre în care sacrifică animale şi umple încăperea de sânge. Atmosfera pe care o creează este receptată, pe bună dreptate, drept blasfemică, șocantă, dar acţiunile propuse de acesta sunt considerate de critici ca fiind ritualistice și existențialiste. Arta sa e o critică a fixării culturii noastre pe violență, ce poate fi văzută în filme, la televizor și jocuri video.

Joseph Beuys este alt artist ale cărui performance-uri sunt controversate, folosind materialele de origine animală: grăsime, lână, piele, sânge ori animale moarte. Beuys, unul dintre cei mai importanţi artişti germani ai secolului XX, a desenat, a pictat, a realizat instalaţii,  performance-uri, experimentând mai multe forme de exprimare. O perioadă a fost asociat şi cu mişcarea Fluxus, alături de Nam June Paik, dar s-a dezis de apropierea acesteia de filosofia dadaistă. Beuys credea într-o artă extinsă, în implicarea socială şi politică a artistului care ia atitudine faţă de problemele lumii contemporane. De asemenea, el credea în libertatea artei şi în conexiunile sale cu alte domenii. 

Cele enumerate sunt doar câteva exemple, dar cred că ilustrează esenţa problemei. Este adevărat că ceea ce fac adesea artştii sunt proteste la diferite întâmplări din societate, dar dacă oricum le întâlnim atât de des în viaţa cotidiană şi adesea ne copleşesc, mai trebuie să ni le arate şi arta? Tocmai pentru că suntem înconjuraţi de violenţă în toate formele sale şi de diferite conflicte sociale şi politice, poate că în artă ar trebui uneori să găsim un refugiu, nu haosul din lume. În final, acesta e scopul ei. Prin artă ar trebui să ne mai şi destindem, să ne bucurăm de frumos, nu neapărat să aprofundăm problemele lumii şi să ne încărcăm şi mai mult cu emoţii negative.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5