Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Volumele enciclopedice semnate de scriitorul Ion N. Oprea au ajuns la numărul 37

    Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.8 (152), August 2021
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE


    Volumele enciclopedice semnate de scriitorul Ion N. Oprea au ajuns la numărul 37

    Primit pentru publicare: 21 Aug. 2021
    Autor: Alexandru Florin ȚENE, președinte al Ligii Scriitorilor Români, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
    Publicat: 21 Aug. 2021
    ©  Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE


     

    Volumele enciclopedice semnate de scriitorul Ion N.Opreea au ajuns la numărul 37

     

    Periodic, de la o vreme, primesc de la scriitorul Ion N.Oprea, din orașul Copoului încărcat de istorie literară, volumele “Istorii, comentarii, miscelanea “, care au ajuns la volumul 37. Editate în condiții grafice deosebite de renumta editura “Armonii culturale “, condusă cu profesionalism de scriitorul George N Stroia, volumele cuprind sub coordonarea lui Ion N.Oprea membru al Ligii Scriitorilor Români și al UZPR-ului, lucrări ale numeroșilor scriitori, critici de artă, poeți, economiști, oameni de știință, devenind, pentru istoria culturii române o adevărată enciclopedie policromă.

    Pe coperta acestor volume se găsește în stânga paginii Columna lui Traian, “cronică “ și simpol al istoriei Romei și al Daciei. Puțini oameni își dau seama că această columnă e suficient de mare pentru a putea fi vizitată și la interior, printr-o scară spiralată, care urca până în balconul din vârf. Ferestre minuscule sunt perforate pentru lumină și ventilație, cu atâta măiestrie încât e aproape imposibil să le observi privind coloana de afară. Imaginile sculptate la exterior sunt probabil unul din principalele scopuri ale acestui monument propagandistic. Dat fiind că dacii nu se îndeletniceau cu scrisul, iar mențiunile despre ei sunt sporadice, monumentul ne oferă date esențiale despre acest popor, pe care Mircea Eliade îi considera printre marii anonimi ai istoriei.

    Pentru a cuceri Dacia, Imperiul Roman a purtat doua campanii. Prima, desfășurată în 101-102 e.n., a adus legiunile romane peste Dunăre, dar cetățile fortificate din munți ale dacilor le-au rămas încă inaccesibile. Romanii nu s-au precipitat în încercarea de a-și extinde imperiul. Au construit drumuri de bună calitate, care rezistă și astăzi, fortificații (castre). Cea mai importantă garnizoană de acest tip e la Sarmizegetusa Regia. Dacii, care adunaseră și alte popoare împotriva romanilor, au fost nevoiți să încheie un tratat de pace dezavantajos. În pregătirea celei de-a doua campanii în Dacia, împăratul Traian, fiul adoptiv al predecesorului său la tron, Nerva, i-a cerut lui Apolodor din Damasc să construiască peste Dunăre cel mai mare pod al antichității. Podul de la Severin a fost terminat în doi ani, ca o realizare inginerească de excepție. Trei secole mai târziu, romanii înșiși aveau să i-l demanteleze, ca urmare a retragerii din timpul lui Aurelian, de teamă ca barbarii să nu îl folosească pentru a se revărsa în imperiu.

    Armata folosită pentru a invada Dacia a fost una dintre cele mai mari adunate vreodată de imperiu. O treime din întreaga armată romană (10 legiuni din 30), întărită de mercenari din națiunile aliate, a format o forță militară de peste o sută de mii de luptători. Decebal, viteazul rege al Daciei, a pierdut bătălia și s-a sinucis pentru a nu fi capturat de romani. Pe columnă, Decebal e prezentat în momentul în care se pregătește să își taie gâtul cu un pumnal.

    La nivel instituțional, romanii au stat în Dacia puțin peste un secol și jumătate, dar teritoriul a fost puternic colonizat. Coloniștii nu erau neapărat din Peninsula Italică, fiind descriși de cronicarii vremii ca venind din toate colțurile imperiului. Formula latină ex toto orbe romano poate însemna la fel de bine și din Peninsula Arabică, sau Nordul Africii, dar coloniștii erau cu siguranță purtători ai civilizației și limbii latine. Un fenomen de tipul goanei după aur din America ar putea explica acest aflux de populație la Nord de Dunăre în vechea Dacie, dublat și de o politică deliberată de colonizare. Oricare ar fi fost metodele, consecințele au fost de lungă durată: din combinarea localnicilor daci și a coloniștilor romani a rezultat un nou popor, a cărui limbă, în ciuda numeroaselor influențe din partea migratorilor, slavilor, turcilor, maghiarilor și altora, e și acum uimitor de apropiată de latină. Spre comparație, legiunile romane au staționat în Britania mai bine de trei secole, totuși englezii nu vorbesc o limbă latină. Moștenirea romană pe teritoriul fostei Dacii a continuat să se dezvolte și după retragerea aureliană din 271, prin aderarea la lumea creștină. După ce Diocletian a divizat imperiul și Constantin a mutat capitala la Contantinopol (Istanbul), fosta Dacie a rămas în sfera de influență a civilizației greco-latine, cu sofisticata spiritualitate a Imperiului Bizantin. O coincidență foarte interesantă: numele de Bizanț a apărut abia în Secolul Luminilor, pentru a desemna răsăritul roman, pe care latinii înșiși îl numeau la acea dată Romania!

    După retragerea instituțiilor romane, teritoriul Daciei, de la Dunăre la Marea Neagră și Carpați, a fost latinizat în suficientă măsură ca această limbă sa fie înțeleasă și folosită de localnici. Când teologii întruniți în Sinodul Ecumenic de la Nicea au elaborat Crezul, populația din aceste ținuturi a preluat direct versiunea latină a textului. În mod uimitor, textul, care cuprinde fundamentele credinței creștine, nu a fost niciodată tradus în limba română, ci a evoluat natural împreună cu limba vorbită de valahi, devenind un text românesc prin reluarea neîntreruptă la fiecare slujbă. Românilor le place să se considere fuziunea dintre daci și romani, deci columna lui Traian e foarte importantă pentru ei, întrucât redă în marmură această întâlnire. De aceea au și copiat conținutul basoreliefurilor în anii 1930, când valul de naționalism și fascism cuprindea Europa. După izbucnirea celui de-al doilea război mondial și ocuparea țării de către Uniunea Sovietică, replica a rămas la Roma. Dar a fost adusă la București în 1967, după venirea la putere a lui Nicolae Ceausescu, un dictator comunist care tocmai își descoperea vocația naționalistă și găsea în istorie un revers al unui prezent mai puțin măgulitor. Copia coloanei a fost adusă și expusă la Muzeul Național de Istorie a României, unde românii o pot admira chiar mai bine decât la Roma, mulțumită unui balcon circular și a scenelor expuse separat, cu explicațiile de rigoare. Dar românii nu au fost singurii interesați de acest monument: copii similare se găsesc în muzee din Londra, Roma și în apropiere de Paris.

    În timp ce sculptura romană e considerată, în general o reluare a celei grecești, columna e o capodoperă a artei romane originale. Dacă banda cu imagini în relief ar fi desfășurată ar acoperi circa 200 m in lungime. Legile perspectivei, cunoscute de romani de la greci, au fost respectate, scenele de la nivelul superior fiind mai mari decât cele de jos, pentru a părea egale când sunt privite. Coloana de marmură propriu-zisă are 40 m înălțime, 3 m lățime și avea în epoca imperială o statuie a lui Traian în vârf. Scopul inițial, asa cum o arată inscripția, a fost unul banal: de a măsura înălțimea dealului ce a fost dislocat pentru a face loc forului, dar a devenit și un monument de propagandă.

    Ca multe sculpturi antice, basorelieful era pictat in culori vii. Probabil că uniformele legionarilor romani și roșul folosit la hainele împăratului permiteau urmărirea cu rapiditate a desfășurării scenelor, într-o curgere aproape cinematografică. Ambele războaie dacice sunt figurate pe columna făcuta de Apolodor din Damasc, același care a făcut și podul peste Dunăre. Basoreliefurile sunt probabil opera altor artiști și meșteri. Împăratul Traian apare în peste 50 de scene din totalul de 150, vorbindu-le soldaților, săvârșind acte sacrificiale (în calitate de mare preot) și primind solii daci, care anunță capitularea. Decebal apare în doar trei scene, inclusiv un portret. Figura distinctivă cu barbă și căciula de tarabostes (nobil dac) poate fi văzută și într-un bust ce se află în muzeul Vatican, reprezentând un dac tipic. Deși romanii sunt glorificați pentru cucerirea lor în acest material de propagandă, dacii sunt înfățișați într-o manieră respectuoasă.

    Scara în formă de spirală a fost folosită în premieră în interiorul columnei, de aici fiind preluată în arhitectură în nenumarate ocazii, în vreme ce sculpturile decorative au fost studiate de mulți artiști, mai ales în vremea Renașterii. O statuie a lui Traian era așezată în vârf și chiar și cenușa împăratului a fost depusă aici într-un lăcaș special. Nu se știe când a fost dărâmată statuia, dar în Evul Mediu Papa a așezat în loc o statuie care îl înfățișează pe Sfântul Petru, ținând cheile Împărăției Cerurilor, statuie ce poate fi văzută și azi.

    Am făcut această digresiune despre Coloana lui Traian pentru că ea simbolizează universalismul istoriei celor două popoare rude, fapt ce-l face și Ion N.Oprea prin lucrările sale De aceea autorul a introdus acest simbol pe coperta evantaiului de cărți enciclopedice.

    Citind volumele primite în timp, am început să meditez asupra întreprinderii inimosului Ion N.Oprea. În fața marilor capodopere ale genului uman, nu simțământul de depedență servilă este cel care ne frapează, ci sentimental libertății, iar la ziariști exponentul adevărului și al lipsei a oricărei constrângeri în realizarea dorințelor proprii, asociat cun puternic simțământ al naturii și al măreției omului în fața acesteia. Marilio Ficino considera omul ca un artist universal, un Dumnezeu pe pământ –Deus in Terris-, care fixează în operele sale ceva din perfecțiunea universului și numai în chip antropomorfici se atribuie “operei divinității “ caracterele unei opera de artă.

    Conceptul de creație nu s-a desprins din doctrina religioasă creaționistă, cum doresc materialiștii. A recunoaște că valoarea implică necesarmente raportarea la uman înseamnă o împletire a creaționalismului teologic cu creația umană. Există o concepție a oamenilor care spun că talentul este un dar dat Dumnezeu, din celula primordială aflată în creierul uman, ajunsă prin milenii din ciorba oceanului unde a apărut prima celulă vie..

    Despre anacronismul persoanelor religioase în contextul modernității s-au spus multe lucruri, dar componenta retrogradă a ființei lor (repet, strict în contextul modernității și pe cale de consecință, al post-modernității) poate fi înțeleasă pe baza unei distincții esențiale de ordin binomial. Mircea Eliade spunea că există o diferență insurmontabilă în conceptualizarea timpului în societățile primitive și în societățile occidentale categoric desacralizate.

    Efortul de a da un fundament laic-științific conceptului de creație trebuie să aibă ca punct de plecare teza după care creația nu înseamnă producerea din nimic  a ceva absolut nou, care n-a preexistat în nici un fel și sub nici o formă (ceea ce ar echivala cu o discontinuitate totală în istoria culturii ), ci descoperirea unor posibilități pe care realitatea le conține într-o formă latent și realizarea lor la scară umană.

    Dacă, pentru omul modern, occidental, timpul se prezintă omogen, „unitar”, pentru omul societăților tradiționale, el este eterogen, este porționat, există „timp sacru și timp profan”, „timp comprimat și timp diluat”, „timp fast si timp nefast” etc. Diferența majoră se poate înscrie în binomul problematic „timp sacru – durată profană”. Pentru un exponent al unei societăți primitive, transformarea duratei profane în timp sacru este mai ușor de îndeplinit având în vedere „deschiderea” pe care un primitiv o are, comparativ cu un modern. Deschiderea aceasta se referă la timpul religios. Timpul religios este deosebit calitativ de timpul duratei obișnuite, astfel încât participanții la ritual să poată primi confirmarea unei contemporaneități cu „începuturile”.

    Este, prin urmare, vorba de o metamorfozare a datelor realității pe temeiul legilor acesteia, dar și a intereselor societății sau clasei respective, în conformitate cu cerințele sociale mai generale, precum și cu aspirațiile și particularitățile subiective ale creatorului.

    Repetiția este caracteristica principală a timpului ritualic. Prezentul etern face posibilă eliminarea prin suspendare a timpului istoric prin faptul că este „locul” viziunii beatifice a începuturilor. Timpul originilor este, cu alte cuvinte, timpul cosmogoniei, când toate au fost aduse la existență. Acest timp cosmogonic slujește drept model tuturor timpurilor sacre.

     Timpul sacru nu este altceva decât eternitatea. El este mereu recuperabil si mereu actual prin caracterul lui repetitiv. Ritualurile și sărbătorile care reclamă un timp anumit pentru săvârșire sunt parte a dorinței de prezent etern. Relativ la această dorință a lui Homo religiosus, mentalitatea primitivă face ca reducția timpului profan la o istoricitatate, lipsită de importanța unor evenimente majore, să fie deosebit de pregnantă.

    Există în creația umană inconștientul eului activ. După Kant, rațiunea este creatoare și ea se exprimă în această calitate atât în legile morale, care conduc viața omului care este scriitor, ziarist, artist plastic, cât și în legile fenomenelor. Rațiunea este universală și unică. Rațiunea artistului-creator își găsește principiile în ea însăși și își construiește prin ea însăși concepția despre univers.

    În cunoaștere, proces necesar jurnalistului, există, într-adevăr, un subiect cunoscător și un obiect care este de cunoscut, dar această relație între doi termini apare în planul conștiinței ziaristului; același lucru, luat în sine și detașat de condițiile psihologice ale cunoașterii, este însă unic (nu dublu ).

    În acest context, există inconștientul spiritului universal. Schelling susține că nu există decât o singură soluție: să se admită că același spirit animă lumea și conștiința, și atunci contradicția dintre ele dispare. Acest spirit se manifestă în natură în mod inconștient și în noi în mod conștient. Activitatea originară este, așadar, simultan conștientăm și inconștientă sau, în alți termini și în alt plan, ea are o finalitate și un mecanism. Inconștientul etern este fundamental armoniei dintre subiectiv și obiectiv, care nu se realizează niciodată în întregime, ci etern. Acest Inconștient absolut este tocmai rațiunea absolută.

    Inconștientul se manifestă fundamental în două activități care sunt natura și conștiința. La scriitor, la jurnalistul de reportaje literare, la aristul plastic inconștientul  este chiar activitatea  spirituală care se desfășoară după legile ei interne  și care are ca manifestări  de bază voința și reprezentarea. Incoștientul spiritual stă la originea descoperirilor genial care, așa cum spune Hertman, sunt rezultatul unei :”iluminații inconștiente “ sau al unei “digestii surde  a ideilor. “

    Inconștientul corporal și inconștientul spiritual formează împreună “sufletul individual “, definit în consecință ca totalitate inconștientă.

      Varietatea talentelor umane pe care le descoperim la ziariști, scriitori, ariști plastici etc, este mai curând o consecință a diviziunii muncii decât o cauză a ei.

    Ce este în definitiv talentul, se întreabă  J. Second în Le problem du genie, 1930, p.49-58 dacă nu o medie mobile între înălțimea inaccesibilă a geniului și puterea care se ascunde în oricare din noi, dar care este prea slabă pentru o creație adevărată.

    Citind majoritatea  volumelor domnului Ion N.Oprea, subiectele adunate cu acribie de coordonatorul amintit mai înainte i-au sugerat un subiect despre viitorul civilizației umane în “satul “ numit Terra. La conferinţa Winston din anul 1990 ce s-a ţinut la Institutul Manhattan, din New York şi publicată în Revieew of Booky la 30 0ctombrie 1990, la pagina 20, domnul V.S.Naipaul susţinea că ne îndreptăm spre o “civilizaţie universală“. Însemnând, practic, o unificare culturală a umanităţii şi promovarea pe toate meridianele lumii valorile tradiţiilor, credinţe, orientări comune, practici şi înţelesuri comune, instituţii comune. Acesta ar fi fenomenul de globalizare.

    Pentru a înţelege mai bine acest fenomen vom explica acest lucru pornind de la existenţa a două sate din zona Harghitei. Un sat era locuit, în secolul XVI de români, celălalt de maghiari. Unui sătean român de la marginea satului  pentru ajunge în centrul comunei locuită de maghiari, mergând pe jos, îi trebuia o jumătate de zi. Exact cât face un avion de pasageri din New York până la Calcuta în India.

    Țăranul nostru, de care facem vorbire, întorcându-se acasă seara, când constelația Carul Mare este sus pe cer. Același timp ar fi necesar, dar cu mai puțină oboseală, dacă ar fi mers cu carul cu boi. Același lucru se întâmpla și cu țăranul maghiar.

    Atât locuitorii din satul cu populație românească, cât și cel cu locuitori maghiari împărtășesc niște valori de bază, cum ar fi că omorul este un păcat, și că familia este celula societății.

    Țăranul român s-a întors acasă și cu un bagaj de cuvinte, precum: -fecior, hiba, pahar, talpă, dar și cel maghiar  când s-a întors în satul lui s-a încărcat cu un bagaj de cuvinte românești, precum: ardej, balmos, bacs care înseamnă baci, și multe altele.

    Acest fenomen s-a petrecut în toate zonele Terrei unde au fost localități apropiate cu etnii diferite, care vorbesc limbi și dialecte diferite.

    Începând cu secolul, cel al clasicismului, și  secolul al XVIII-lea, epoca Luminilor, sunt perioadele când limba franceză modernă începe să se vorbească în diferite zone de pe pământ,. În secolul al XVII-lea, limba literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea, și lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină idiomurile locale. În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea francezei ca politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii, momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu. De atunci, extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de către toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale. În această perioadă bonjuriști întorși de studii din Paris introduc în saloanele bucureștene limba franceză.

    În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se limiteze, pe cât posibil, influența englezei asupra ei, și să se mențină în răspândirea pe care o mai are în lume.

    În această situație se poate vorbi de conceptul de civilizație universală, aceasta este profundă și, totodată, foarte importantă, dar nu ne surprinde fiindcă nu este nou, nici relevant. Faptul că locuitorii Terrei au avut câteva valori și instituții în comun, de-alungul istoriei lor, poate explica anumite constante ale comportamentului uman, dar nu poate clarifica sau explica istoria, care constă în schimbări ale comportamentului uman.

    Așa cum se cunoaște omenirea este împărțită în subgrupuri- triburi, entități culturale și națiuni, toate putem să le numim civilizații. Vaclav Havel susținea că”trăim  acum într-o unică civilizație globală “ care “nu este decât un strat subțire care acoperă sau ascunde imensa varietate de culture, popoare, lumi religioase, tradțții istorice și atitudini formate de-alungul istoriei, care într-un sens se află –sub- ea.  “

    Restrângând sensul cuvântului “civilizație” la nivelul global și numindu-l “culturi” sau “subcivilizații” entitățile culturale cele mai mari, numite întotdeauna civilizații, de-alungul istoriei, nu producem decât confuzii semantice.

    Pentru a înțelege mai bine, voi enumera câteva civilizații cunosute în istoria omenirii: Civilizatia celtică: Celții aveau o reputatie ca vânători de capete și erau faimoși pentru obiceiul lor de a  pune craniile victimelor in pari, in fața caselor lor. Mulți celți luptau complet goi și erau vestiți pentru săbiile lor lungi din fier.Ei tăiau capetele dușmanilor uciși în luptă și uneori le atârnau chiar de gâtul cailor. Imbălsămau în ulei de cedru capetele căpeteniilor capturate și le păstrau cu grijă într-un scrin, lăudându-se cu acestea strainilor și refuzând să le vânda nici dacă li se dădea echivalentul, ca si greutate, în aur.
    Civilizația maori: Locuitorii Maori au fost primii coloniști din Noua Zeelandă, care au sosit cu câteva secole înaintea europenilor. Cultura lor datează din era modernă timpurie. Ei practicau canibalismul în timpul războaielor.In 1809, o navă europeană a fost atacată de un grup de războinici maori, ca răzbunare pentru lipsa de respect arătata fiului unuia dintre șefii locali. I-au ucis pe majoritatea celor de la bordul vasului. Cațiva supraviețuitori norocosi au povestit infricoșati despre ceea ce au văzut.
    Imperiul Mongol: Mongolii erau considerați barbari si sălbatici. Ei au dominat Europa și Asia și erau faimoși pentru faptul că puteau să călărească fără șa, fiind conduși de către unul dintre cei mai mari conducători militari din istorie, Ginghis Han.
    Erau foarte disciplinați și iscusiți in folosirea arcului și a săgeților în timp ce călăreau. Erau maestri ai razboiului psihologic si ai intimidarii adversarilor si au creat al doilea cel mai mare imperiu din istorie.
    Din Vietnam până in Ungaria, Imperiul mongol a fost unul dintre cele mai intinse din istoria omenirii.
    Triburile apașe:Apașii erau un fel de ninja ai Americii. Foloseau arme primitive, facute in special din lemn si os. Apașii aveau cele mai mari cutite de luptatori vazute vreodata in lume si erau iscusiti in manuirea topoarelor tomahawk.
    Au terorizat sud-vestul Statelor Unite, avand obiceiul de a-si scalpa victimele.
    Vikingii:Au ingrozit Europa cu invaziile si cu jafurile lor. Erau extrem de bataioși și foloseau arme pe masura staturii lor impunatoare.
    Chiar și religia lor era bazată pe cultul războiului și credeau că, atunci când cineva murea in luptă, acela va lupta la nesfarșit. In luptă, vikingii distrugeau totul în calea lor.
    Imperiul Roman: Deși Imperiul Roman este posibil să fie cel mai mare imperiu care a existat, nu putem ignora faptul că romanii au săvârșit multe cruzimi: omoruri, sclavi și prizonieri care erau forțați să lupte până la moarte în luptele dintre gladiatori.
    Printre cei mai cruzi împărați romani se numără Caligula sau Nero. La inceput romanii au fost conduși de regi, apoi de instituția denumita republica romană. Odată cu extinderea puterii Romei s-a creat Imperiul Roman.

    Cu o organizare militară și administrativă foarte bună, Imperiul Roman a devenit imperiul care a rezistat cea mai mare perioada din istorie. Din epoca Romei antice și până la căderea Imperiului bizantin au trecut 2214 ani.
    Imperiul Aztec:Aztecii și-au creat structura teocratica dupa anul 1300 și au adus sacrificii umane. Aproape 20.000 de oameni au fost uciși anual pentru a aduce ofrande zeilor – in special zeului Soarelui.
    O scriere spune ca la incoronarea regelui Ahuitzotl 80.000 de prizonieri au fost măcelăriți pentru a face pe placul zeilor.
    Germania nazista:Desi a fost „in glorie” o perioadă scurtă, Germania nazistă a fost o superputere și războiul provocat de ea a afectat întreaga lume. Cel putin 4 milioane de oameni au fost uciși în perioada Holocaustului (6 milioane, conform Enciclopediei britanice – n.n.) și Germania nazistă a declasat cel mai dezastruos razboi din istoria omenirii, Al Doilea Razboi Mondial.

    Zvastica nazistă este probabil cel mai urat simbol din lume. Germania nazista a ocupat o suprafata de aproximativ 696.267 de kilometri patrati. Hitler a fost unul dintre cei mai influenți oameni care au existat și imperiul său a fost unul dintre cele mai infricoșătoare din istorie.
    Uniunea Sovietica: Comunismul este responsabil pentru milioane de morți, mai mult decât a provocat Germania nazistă, și asta doar în Uniunea Sovietică. In vremea lui Stalin au fost uciși intre 10 și 60 de milioane de oameni.
    Uniunea Sovietică a fost probabil unul dintre cei mai mari dușmani ai Statelor Unite. Marea majoritate a celor care au trăit în perioada stalinistă au cunoscut o stare continuă de frică și, de aceea, Uniunea Sovietică a fost mai înfricoșătoare decât Germania nazistă, în care germanii simțeau un anumit nivel de siguranță, atât timp cât sprijineau conceptul nazist.

    Sintagma “civilizație universală” poate fi folosită pentru desemnarea ceea ce au în comun societățile civilizate, cum ar fi orașele și cultura scrisă, lucruri care se disting de societățile primitive și de barbari.

    În situația fenomenului de globalizare există pericolul ca literatura scrisă în limbile popoarelor mici să dispară. Vor rămâne operele scrise în limbile de circulație. Cum ar fi franceza, engleza și cele câteva din limbile vorbite în Asia de Est, regiune geografică a cărei delimitare este controversată. Varianta teritoriului mai mic consideră Asia de Est numai regiunea care se află sub influența musonului. Această variantă consideră deci teritoriul de azi al ChineiMongolia Centrală și Tibetul împreună cu Hong KongMacaoTaiwanCoreea de NordCoreea de Sud și Japonia. Unul din susținătorii variantei mai mari este geograful german Karl Ritter care consideră în plus ca teritorii aparținătoare, toată Mongolia și coasta rusă de la Oceanul Pacific până la AmurVietnamul ca și Asia de Sud Est.

    Asia de Est mai este numită regiunea de dominație rusă, între anii 1903 și 1905 s-a format Comadamentul Amur și al Manciuriei Dalni Wostok și Kwantung.

    Sintagma “civilizație universală “se poate referi la principiile, valorile și doctrinele la care aderă astăzi mulți occidental, precum și la unii membri ai altor civilizații, dar și la faptul răspândirii tiparelor de consum și a culturii populare occidentale în lume creează o civilizație universală. Însă, aceste importuri occidentale nu influențează atitudinile nonoccidentale față de Occident. }n zone obscure din Orientul Mijlociu, sunt tineri care poartă jeanși, bea Coca-Cola, ascultă rap și, între două rugăciuni, influențați de unii imami, construiesc bombe pentru a organiza atentate înpotriva civilizației occidentale de care se bucură și ei.

    În continuare am să scriu despre istoria imamului, care (în limbile arabă: إمام imam plural ائمة a’immahpersană: امام|امام) este un lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu e membru al clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să se știe diferența fundamental între șiism și sunnism. Profetul Muhammad a avut trei roluri importante, și anume: el a fost cel cel prin intermediul căruia Dumnezeu a revelat Coranu . Totodată, el a fost cel care a pus în aplicare shari’a. Al treilea rol important al lui Muhammad a fost iluminat, putând să interpreteze și să transmită revelația omenirii. Conform sunnismului, imamul trebuie să îndeplinească doar unul dintre acele roluri, și anume să aplice shari’a, legea islamică. După cum se știe, după Muhammad nu mai poate fi nici un alt profet, deoarece el a fost ultimul și conform musulmanilor, iluminarea și înțelegerea sunt daruri divine cu care profeții sunt înzestrați. De aceea, succesorii săi, imamii, nu se vor bucura de aceste daruri în totalitate. Însă acest lucru nu împiedica imamii de la aplicarea legii islamice. Conform sunniților, Profetul nu a numit nici un successor al său, iar această decizie va rămâne în mâinile lor. Pe de altă parte, șiiții mergeau pe idea ca imamul, ca successor al profetului trebuie să îndeplinească cele două roluri menționate mai sus, să aplica shari’a și să îi conducă pe oameni la rugăciune, ca un călăuzitor spiritual. Spre deosebire de sunniți, care susțin faptul că succesorul Profetului trebuie ales de Dumnezeu, șiiții vin cu un argument care a stârnit un conflict între cele două ramuri islamice. Conform șiiților, Alia fost numit calif de către Profet și de asemenea, imamii erau singurii succesori ai Profetului. Așadar, Ali a fost numit calif de către Profet și ulterior fiecare imam numit de către predecesorul său.

    În islamul șiit, imamii sunt venerați ca niște sfinți. Mormintele lor, ale rudelor apropiate și descendenților lor, sunt obiect de pelerinaj și centre ale vieții religioase: mormântul lui Ali, la Nejef. Cel al lui Husein, la Karbala. Al imamului Rihda, la Mashhad; cel al Sayyidei Zeinab și al fiicei sale Ruqiyya, la Damasc și altele. Într-o viziune populară, împărtășită de un număr apreciabil de șiiți, mai ales în Iran, imamul are o funcție asemănătoare cele a lui Iisus Hristos pentru creștini: numai prin el se poate obține adevărul și mântuirea. Pornind de la o asemenea înțelegere, care nu a fost acceptată niciodată de teologi, oamenii cred în minunile pe care imamii le-ar putea săvârși.

    Însă, imamii și tinerii aceia nu cunosc un adevăr: “Dumnezeu, Alah,  ShangDi  nu îi alege pe cei desăvârșiți, ci îi desăvârșește pe cei aleși.“ Iar cei bogați care sprijină acele atentate, plătind familiilor sume considerabile nu cunosc că a avea mult înseamnă adesea a stăpânii puțin. Adevăr susținut și de poetul nostru Tudor Arghezi. Acei conducători religioși le spun: Îndrăznește… calcă înainte! Iar dacă pământul spre care înaintezi nu există încă, Alah îl va crea special pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.

    Elementele fundamentale ale oricărei culturi sau civilizații sunt limba și religia. Unii specialiști care combat fenomenul globalizării, spunând că dacă o civilizație universal este pe cale de a se naște, ar trebui să existe tendințe de adoptare a unei limbi și a unei religii universal. Însă acceptă că engleza este modul international de comunicare interculturală, la fel cum calendarul creștin este modul international de împărțire a timpului, cum cifrele arabe sunt modul international de a reprezenta numerele și cum sistemul metric este, în cea mai mare parte a lumii, modul internațional de măsurare. Totuși, engleza e folosită ca mod de comunicare interculturală, ceea ce presupune existența unor culturi distincte. O ligua franca este un mod de a depăși diferențele lingvistice și culturale, nu de a le elimina.

    Cunoscutul lingvist Joshua Fishman remarcă că o limbă are șanse mai mari să fie acceptată ca lingua franca dacă nu este identificată cu o anumită etnie, religie sau ideologie. Probabil că de aceea nu a “prins” limba rusă la noi în timpul ocupației sovietice când în școli se preda obligatoriu această limbă slavă, iar în secolele 13, și următoarele, în Biserici se slujea Sfânta Liturghie în limba slavonă.

    În trecut, engleza avea multe dintre aceste caracteristici, dar, în ultima perioadă ea a fost “dezetnicizată “, așa cum a fost  akkadiana, aramaica, graca și latina. Se pare că există un Dumnezeu al limbilor. Cu cât este mai multă bunătate într-o limbă, cu cât se împarte mai mult din ea, cu atât mai mult se va revărsa asupra omenirii. Succesul relative al limbi engleză ca limbă secundară se explică prin faptul că nici una din sursele sale britanică și americană nu a fost privită, în sens larg sau profund, într-un context etnic sau ideologic în ultimul secol. Oamenii aleg engleza pentru comunicare interculturală, contribuind astfel la consolidarea identității culturale distincte ale popoarelor. Fapt ce confirmă ce scriam într-un eseu că mulsumanii care au invadat Europa nu vor fi asimilați, cum nu au fost asimilați țiganii de șase sute de secole.

    Pe parcursul istoriei, distribuția mondială a limbilor a reflectat distribuția puterii. Limbile cele mai răspândite- chineza mandarină, engleza, spaniola, franceza, araba și rusă(în timpul imperului sovietic communist-criminal )- sun t sau au fost limbile unor state imperial, care au promovat active folosirea limbii lor de alte popoare. Așa cum Rusia a imperiului comunist a impus poporului român limba rusă. Dar, o soartă mai acută a avut Moldova de peste Prut a cărei populație a fost supusă rusificării și a dizlocării unei mase mari de români în Siberia, și aducerea de ruși în locul acestora.

    Schimbările în distribuția de putere produc schimbări în folosirea limbilor. Cu toate că peste două secole de colonialism țări asiatice, sud americane și africane le-au fost impuse limbile: franciză, engleză, spaniolă, portugheză, ca, apoi, după căpătarea independenței aceste țări să revină la limba lor. Același lucru s-a petrecut cu țările din componența imperiului sovietic, care a impus limba rusă ca limbă oficială, interzicând limbile popoarelor. După căderea imperiului rus-sovietic acele țări au revenit la limba lor națională. Astfel,  limbi ca: estona, letona, lituaniana, ucrainiana, georgiana și armeana, în prezent se vorbesc în țările lor. În republicele musulmane care au intrat în componența URSS, după eliberare au renunțat la alfabetul chirilic impus de ruși, în favoarea alfabetului occidental folosit de rudele lor-turcii, iar tadjicii, vorbitori de persană, au adoptat scrierea araba.

    Un fenomen mai aparte s-a întâmplat la sârbi care își numesc limba sârbă, în loc să o numească sârbo-croată, trecând de la alfabetul latin al dușmanilor lor catolici la alfabetul chirilic al rudelor lor slave. Croații își numesc limba croată și se încearcă să o purifice de cuvintele de origine turcă impuse de Imperiul Otoman timp de 450 de ani, și de alte cuvinte provenite din alte limbi.

    Fenomenul de realiniere și reconstrucție a limbilor pentru a corespunde identității și conturului civilizațiilor ne duce cu gândul la Turnul Babel. După cum se observă acest fenomen se extinde. 

    Revenind la ce scriam la început că Pământul fiind un sat ceva mai mare este adevărat, însă vorba din popor la fiecare zidire o altă vorbire.

    După cum se vede apariția unei limbi universală este imposibilă. S-a încercat cu experando (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof, care a trait între anii1859 – 1917, după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcție de sursă, se menționează între o jumătate de milion și câteva milioane.

    Primul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889

    Este menționată în „Cartea recordurilor” ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă.

    Codul ISO 639 pentru Esperanto este eo sau epo În țara noastră Heinrich Fischer-Galați, ce a trait între anii1879-1960, un traducător, redactor și industriaș evreu, a învățat esperanto în 1902. În 1904 Heinrich Fischer-Galați a inițiat la Galați primele cursuri de esperanto și înființează primul grup esperantist din România. Printre cursanți s-a aflat și viitorul politician Grigore Trancu-Iași.Heinrich Fischer-Galați a fost și fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate esperantistă din România), al Federației Societăților Esperantiste din România și al Centrului Esperantist Român. În 1910 a fost decorat cu ordinul „Steaua României„.

    Un alt promotor al limbii esperanto în România a fost Andreo Cseh (1905-1979) din Luduș. Acesta a înființat la Cluj și București societăți esperantiste. Între colaboratorii săi s-a numărat filologul Tiberiu Morariu.

     Apariția unei limbi universale nu se arată la orizont după analiza pe care am prezentat-o mai sus.

    Probabilitatea apariției unei religii universale este puțin mai crescută decât cea unei limbi universale.

    La începutul secolului nostru are loc o renaștere mondială a religiilor. Această renaștere a implicat o intensificare a conștiinței religioasei și apariția unor mișcări fundamentalist, adâncind diferențele dintre religii. În ultimele decenii atât islamul, cât și creștinismul au câștigat mai mulți adepți în Africa și în Coreea de Sud. Și Biserica Ortodoxă Română a început o expansiune în Europa, înființându-se mai multe Biserici în comunitățile de români. Se pare, pe termen lung, Mahomed va câștiga. Creștinismul se răspândește prin convertire, islamul prin convertire și reproducere naturală a populației. Islamismul este o religie în care Allah le cere oamenilor să-şi trimită fii să moară pentru el, creştinismul este o religie în 
    care Dumnezeu şi-a trimis fiul să-şi dea viaţa pentru oameni. Creștinii transmit o speranță, pentru ei o înfrângere este mijlocul pe care ni-l dă Dumnezeu ca să vedem ce ne lipsește pentru a învinge.

    Procentul creștinilor în lume a atins nivelul de 30%, rămânând constant, cu perspectiva de a scădea la circa 25%, până în anul 2015. În schimbul proporția musulmană va crește continuu, ajungând în present la 20% din populația mondială. Cu perspectiva de a ajunge la 30& până în anul 2025.

    Există o teză că o civilizație universal este pe cale de a se naște. Această afirmație se sprijină pe trei argumente. Primul argument ar fi că după prăbușirea comunismului sovietic-rus a însemnat sfârșitul istoriei și victoria universală a democrației liberale pe întreg mapamondul. În lumea de azi există multe forme de autoritarism, nationalism, corporatism și communism, precum în China și Cuba. Semnificativ este faptul că există alternative religioase care se găsesc în afara lumii ideologiilor laice. În lumea de astăzi, modern, religia este una din forțele cele mai importante, s-ar putea să fie chiar principala forță, care motivează și îi mobilizează pe oameni.

    Dacă până la căderea URSS-ului lumea era împărțită în două, cea comunistă și lumea liberă, acum lumea este tot divizată, în etnii, religie și civilizație. Diviziuni mult mai profunde care generează noi conflicte. Există concepția potrivit cărei intensificarea interacțiunilor între state și popoare- prin comerț, investiții, turism, presă, prin comunicare electronica, în general- generează o cultură mondială comună. De aici “povestea” cu Pământul este un sat mai mare. Întradevăr circulația, viteza, schimburile comerciale, turismul, împrumuturile lingvistice și influențele tradițiilor, apropie oamenii dintr-un colț al “satului” în alt colț al lui. Însă există îndoieli în acest context. În sociologie, teoria globalizării duce la concluzia că o lume din ce în ce mai globalizată- caracterizată prin grade, din punct de vedere istoric, de interdependență civilizațională, societală și de altă natură și de o largă conștientizare a acestui fenomen- are loc o exacerbare a conștiinței de sine  civilizaționale, societale și entice. Renașterea religioasă globală, întoarcerea la sacru, fenomen ce îl găsim și în expansiunea Bisericii Ortodoxe pe mapamond, este o reacție la percepția asupra lumii ca un loc unic.

    În secolul XXI “tamponările” dintre civiliazții, mai ales dintre crești și musulmani există o ameninațare pentru pacea mondială, spun specialiștii în globalizare. Eu îi contrazic. Va fi o ocupație, aproape pașnică, a musulmanilor al spațiului creștin, prin invazia care a început, și impunerea religiei lor folosindu-se de drepturile omului. Așa se explică construcția de moschei în inima Europei.

    Se impune o ordine internațională bazată pe civilizații care e cea mai sigură pavăză împotriva unui război mondial.

    În volumul primit acum două zile, nr.37, structurat în două capitol, inclusive “De același  utor“ lucrări”În colaborare “, ” Referințe critice” și “Prefețe și postfețe “ sunt cuprinși Norica Ion, Menuț Maximinian, Valentin Marica, Al.Florin Țene, Sanda Tulics, Teodor Palade, Eugen Munteanu, Ben Todică, Martha Eșanu, Maria Banuș, Ilarie Voronca,  Corneliu Văleanu, Paula Romanescu,  Constantin Nițu, Virgil Răzeșu,  Elena Petriman-Țarălungă, Marinela Belu-Capșa, Vasile Filip, Ion N.Oprea, Persida Rugu,  Viorica Ispir, Mihai Ghiur, Burtea Angela,  Teona Scopos, Ioan Grămadă,  Traian, Nistiriuc-Ivanciu, Aurora Sârbu, oameni de cultură din țară și din “satul” numit Pământ

    Pot să aproximez că în cele37 de volume au fost cuprinși mii de oameni de cultură, știință, economiști, istorici, scriitori, poeți, critici de artă etc, constituindu-se într-o adevărată istorie a culturii românești. Vasile Ghica spunea că „Oamenii de artă nu sunt scăldați în lapte, ci în sublim”. Ce mult l-i se potrivesc aceste cuvinte celor cuprinși în cele 37 de volume. Iar scriitorului Ion N.Oprea îi atribui cuvintele lui Andre Malraux:”  Arta s-a născut odată cu noi, din mulțimea civilizațiilor pe care le-am descoperit”. 

     

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5