Primit pentru publicare: 20 nov. 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 21 nov. 2016
Editor: Ion ISTRATE

Zbucium, de Elena Alina Andruhovici, aprecierea liberă a cititorilor

O carte cu două prefețe, Zbucium, Editura Accent Print Suceava, 2016, autor Elena Alina Andruhovici, sora cea mare a lui Vasile Andru, recent decedat. Dedicate soțului ei Filon și el cu activitate de scriitor. În prefața semnată de Ion Filipciuc acesta prezintă autoarea în datele identitare, reamintește că i-a cunoscut fratele și pe tatăl lor, Vasile Andru, bărbat care la peste 90 de ani ducea coasă pe umeri, ca să-i fugă cumătra, iar în ce privește cartea, dacă e bună, lasă pe noi cititorii să-i facem aprecierile, prefațatorul, politicos, urându-ne “bun venit” la ea.

Pagini despre zbuciumul vieții, mult mai detaliat, scrie în prefață Paraschiva Abutnăriței, care după ce prezintă autoarea, ca persoană fizică și autoare de texte, îi prezintă întreg zbuciumul vieții, în satul natal, în refugiu, oprindu-se și pe la Tatiana Vlad Guga din Vatra Dornei care, ca și în cazul Filon, am scris și noi despre ei. Povestirea Zbucium, p. 89,  care dă și titlul volumului, cu un moto care aparține lui Dan Puric, ne duce la ceea ce am scris și noi despre Adriana Andreiaș Micu, în cele trei volume ale noastre, viața unor oameni la Schitul Darvari, în cazul nostru.

Zbucium este copilăria autoarei, refugiul, deportarea unora din familie tocmai în Siberia, calvarul mătuții sale Victoria care s-a întors acasă pe jos tocmai de acolo, viața la colectivă, întâlnirea cu regele Mihai, p. 51,  mărturisiri după vizitele făcute la locurile sfinte, în Țara Sfântă, la Ierusalim, Hozeva, Tabor, p. 115…

Impresionant pentru mine, citind eseul „Evacuarea și puțin după…”, p. 13, este prezentarea momentului măcelului de la Fântîna Albă din aprilie 1941 care a constituit pentru mine motivul reeditării în 2008 a volumelor „Bucovina în presa vremii, Cernăuți”, 552 de pagini, „Bucuvina pământ românesc, presa din Rădăuți”, 257 p., în care am scris la fiecare dinte ele: „Închin această lucrare românilor din Cernăuți, Herța, din Lunca, Fântâna Albă, Mahala, Ciudei la împlinirea a 90 de ani, când la 28 noiembrie 1918, Consiliul Național al Bucovinei hotăra revenirea la România furată la 1774, după cum avea să se întâmple cu Basarabia în 1918”.

Este meritul cărți și al autoarei, doamna Elena Alina Andruhovici, că reia și redă întocmai ceea ce s-a întâmplat fie și numai la Fântâna Albă, fragment pe care îl preluăm și redămn, semn și răspuns pentru Ion Filipciuc, volumul are merite:  …”În aprilie 1941 a fost măcelul de la Fântâna Albă, unde au fost secerați de gloanțele grănicerilor sovietici mii de români din județele Răduți și Storojineț. Nici azi nu se cunoaște numărul victimelor. Cum s-a întîmplat? Sovietica putere, ca să vadă cum primea populația noul regim al „fericirii”, adus de la Moscova, a lansat zvonul că cine vrea să plece legal în România să facă o cerere, către organele locale, plătită cu cinci ruble. Așa s-a format un convoi de peste două mii de oameni  în frunte cu preoți, cu cruci și drapele. La doi kilometri de hotarul instalat de mâna „veneticului” aceștia au fost înconjurați din trei părți de soldați. “Rafalele focului ucigător al mitralierelor se contopeau cu vaietele muribunzilor, cu vocile  pline de durere ale răniților, cu bocetele femeilor și strigătele sfâșitoare ale copiilor, cu răcnetele infernale ale satrapilor staliniști și cu sângele martirilor care curgea din belșug, acoperind glia strămoșească”, spunea într-o evocare Petru Grior, directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți. Martirii sunt aruncați în gropi comune și numai fagii seculari le freamătă la creștet.

Cei puțini care s-au salvat, au fost hăituiți, prinși, uciși, ori întemnițați ca trădători ai patriei socialiste.

Nu trebuie să lăsăm uitarea să se aștearnă, căci martirii
„Uniți alături unul lângă altul,
târându-și oasele împreunate,
continuă pe sub pământ asaltul
spre țara mamă și spre libertate”,
cum spunea poetul Traian Rei – în poezia Glasul martirilor de la Fântâna Albă.

Fiindcă veni vorba de Fântâna Albă, mulți știu că acolo e o mânăstire declarată monument istoric, împrejmuită de un  zid gros. Turla edificiului era suflată cu aur. În timpul comuniștilor era  ca sarcină de partid să distrugă sau să dea altă folosință bisericilor. Așa, cele două lăcașuri alături de mânăstire au servit: una pentru depozitarea cerealelor și alta  pentru unelte agricole. Tinerii din organizația comsomolistă trebuiau să se laude cu fapte demne de educația ce o primeau în duhul răului. Într-o zi, s-au gândit să dispoaie de  la mânăstire turla aurită. Doi s-au urcat și au început să desprindă acoperișul. Oamenii din sat, înfricoșați, i-au admonestat, spunând că e mare păcat, Dumnezeu vede și-i va pedepsi. Așa s-a și întămplat. Au căzut și morți au fost. Din ziua aceea tinerii nu s-au mai apropiat de lăcaș, acesta fiind lăsat în paragină. O bucată de zid a gardului s-a prăbușit și în curtea mare intrau animale de pășteau iarba.

Unele din aceste întâmplări au fost păstrate în memoria mea din copilărie, dar mai multe mi-au fost depănate de părinți, neamuri, cunoștințe, vorba poetului:

Bucovinenii când se strâng
Și la vorbă se avântă
La un cap de masă plâng
Și la altul cântă”…

Ca și prefațatoarea, găsim înțeleaptă alegerea autoarei, felul cum își încheie cartea, cu un poem semnat de Constantin Hrebor, despre „Părinți, cât sunt…”, despre dăruirea părinților, în fapt despre viață și moarte – ca o viață veșnică, p.157:, închinat lui Vasile Andru:

„Când Ei sunt între vii, și-s buni, și-s blânzi,
și-s îngăduitori, și nu
pot fi așa fără străluminarea harului, care
mocnește și urzește cuminți nimburi
lumea e un iconostas strălucitor, trec îngerii
pe lângă ureche precum fluturii albi prin
pomii de lămâie, apele sunt întremătoare
mai mult cecât vinul, pâinea e biserică
vindecătoare de pribegii și pustietate, toate-s
străbătute de duhul Raiului frumos ca fața
fecioarei, întâia aleasă, Prințesă a
colindelor!

Când ei sunt aici focul e cuminte în sacra,
preistorica sa…
veghere, aerul e lin de mirodenii, apa –
leagăn primordial, nu îneacă, ci botează,
purifică, se logodește cu visul și face somnii
împărătești.

Când ei sunt în pereche, uniunea adamică
surâde și
curcubeul iese din toate încheieturile lumii.
Grâul se oglindește în untdelemn și
untdelemnul în vinul ofrandei mari.
Dumnezeu însuși coboară molatec din tron
și-și  piaptănă barba de crini chicotitori și
mai dă lumii sale o grație de-o 1000
de ani.

Când ei au leagăne în toiul odăii, la căpătâiul
lor stau cum
sacerdoții la marginea movilelor de lut curs.
din clepsidrele plânsului la gura  Veșniciei

Când ei sunt șubrezi, icoana lor se mută în noi
și-i strigăt
de tresvie.

Când ceara lor e bântuită de focul sfârșitului, e
de umblat
la sacristia cu lacrimi și la chivotul cu
amintiri; ciuturile  se vor mutate de pe un
umăr pe altul – de pe o generație pe alta. Că
altfel Istoria ar sări din aria ei, ca o oală
neterminată de pe roata olarului. Și moartea
e prefață a vieții, după cum și invers tot atât
e!