Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … CONSTANTIN ADAM

prof.Georgica-Manole ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … CONSTANTIN ADAM
Autor, Georgică MANOLE

„ Cred că în literatura română nu sunt cu adevărat decât câţiva scriitori, restul sunt răspânditori de idei şi ficţiuni mai mult sau mai puţin reuşite”

Georgică Manole: Într-un interviu pe care, cu amabilitatea-i cunoscută, mi l-a acordat Nicolae Turtureanu, acesta spunea: „… m-am oprit, pentru câteva ore, în Botoşani. Am stat pe o terasă, la un pahar de vorbă, cu Costică Adam…”. Bănuiesc faptul că au fost multe aceste întâlniri şi o curiozitate mă tot înghionteşte să aflu ce discutaţi…

Constantin Adam: Într-adevăr, întâlnirile cu poetul Nicolae Turtureanu Costica-Avram,Botosani [800x600]au fost multe, dintotdeauna şi în diferite împrejurări. Primele, ocazionate de faptul că aparţinem aceluiaşi loc – satul Iacobeni – deci în calitate de consăteni. Altele în virtutea faptului că suntem rude – avem nepoţi comuni. Ne-am găsit şi la întrevederea cu elevii Şcolii Iacobeni, întâlnire dominată de fiorul nostalgiei. Palpitante au fost şi cele de la lansările de carte ale Domniei Sale în ipostaza de „autor şi cititor”. Mai încoace, a fost şi cea de atunci când poetul Nicolae Turtureanu a semnat prefaţa la volumul meu „Recapitulare”. Despre ce discutăm? Despre multe şi de toate. Despre poezie şi nu numai, despre cărţi, despre oameni, despre vreme… şi despre vremuri… Ultima dată, pe terasa despre care aminteşti, am conversat despre sat, despre cunoştinţe comune, despre revista „Cronica” şi despre Jijia, râul care ne ademenea cu unduioasele lui valuri şi în care ne aruncam pentru a ne răcori în zilele toride de vară. De data aceasta întâlnirea noastră a căpătat şi o altă dimensiune – aceea de îndrumător şi supervizor al colaborării mele la elaborarea unei lucrări despre Valea Jijiei.

G. M.: Să vorbim despre bibliofilul Constantin Adam…

C. A.: Bibliofilia este un hobby nobil, ales şi costisitor. Cartea… sfetnic de taină, sincer şi sigur, prieten de nepreţuit. Puteam să nu iubesc şi să nu ocrotesc cărţile când m-am născut înconjurat de ele? Mama era o pasionată cititoare, noi având în casă o mică bibliotecă. Pare ciudat poate pentru unii, ca într-o casă de ţărani să fie carte beletristică, şi totuşi noi aveam. Părinţii mei erau oameni cu ceva şcoală. Într-un asemenea ambient nu se putea să nu vreau să am şi cărţile mele. Primele au fost volumele primite la sfârşitul anilor şcolari, pe care le am şi acum. Altele erau cele primite la diferite evenimente: Moş Crăciun, aniversări etc. Mai târziu mi-am cumpărat din librării pe cele recomandate de şcoală şi din anticariate pe cele care îmi trezeau interes, erau rare sau răspundeau unui anumit scop. Soarta a făcut să am posibilitatea să răscolesc aproape toate anticariatele din ţară. Ce comori am văzut în aceste sanctuare ale spiritului! Şi Doamne, cum le-aş fi cumpărat pe toate, dar n-aveam bani, cărţi interzise, cărţi renumite, cărţi deosebite, unele foarte scumpe. De exemplu, pentru „Istoria Literaturii Române” de G. Călinescu ediţia princeps, am plătit în 1981 salariul meu pe două luni! Şi ce fericit eram! Câţi ar fi făcut-o? Prin 1983, la întoarcerea dintr-un turneu lung, obositor şi greu, fiind în ultimele zile, deci fără prea mulţi bani, descopăr la anticariatul din Bacău „Dicţionarul Enciclopedic Cartea Românească” – 1931, pe care mi-l doream foarte mult. Costa cam jumătate din salariul meu. Ce să fac? Puteam să ratez ocazia de a-l avea? M-am împrumutat de la colegi, am renunţat la masă, am făcut suma necesară şi l-am cumpărat. Ultimele două zile am mâncat doar un măr, restul a fost hrană spirituală. N-am simţit câtuşi de puţin foamea… Azi am peste 4000 de titluri, din care aproape 1000 apărute până în 1940. Unele sunt rare, altele importante, iar cele mai multe necesare. Nu cred că mă voi despărţi de unele din ele vreodată. Ele fac parte din viaţa mea, au povestea lor, poveste care nu de puţine ori se împleteşte cu a mea. Aşa am descoperit peste 70 de scriitori botoşăneni sau editaţi la Botoşani până la al Doilea Război Mondial, unii autori aproape necunoscuţi chiar de către cei implicaţi în cercetarea istoriei oraşului. Valoarea unei cărţi nu poate fi măsurată în bani…

G. M.: … şi despre omul de teatru Constantin Adam.

C. A.: Am devenit om de teatru după ce mai întâi am fost om al şcolii. Intrarea mea în lumea teatrului s-a produs în urma unui concurs în ianuarie 1979. De la început m-am bucurat de un anume succes şi am rămas. Am avut ocazia să cunosc şi să lucrez cu mari personalităţi ale teatrului şi culturii româneşti: Dan Alecsandrescu, Silviu Stănculescu, Mihai Mereuţă, David Ohanezian, Ion Caramitru, Anca Ovanez, Adrian Pintea, Dan Puric şi alţii. În 1989 am coordonat spectacolul „Grigore Vieru şi învitaţii săi” cu Doina şi Ion Aldea – Teodorovici, Iurie Sadovnic, Silvia şi Anatol Chiriac, Ştefan Petrache etc. Am participat de-a lungul anilor la sute de turnee atât în ţară cât şi în străinătate. Am dat viaţă la peste 30 de personaje. Am fost actor, am fost sufleor, iar de 25 de ani sunt regizor de scenă. Am jucat rolul principal în unul din cele mai longevive spectacole ale teatrului botoşănean „Făt Frumos şi balaurul” cu peste 500 de reprezentaţii în multe din oraşele ţării. În 1993, pentru modul cum am rezolvat tehnic realizarea spectacolului „Ciocanul”, regizorul şi scriitorul Gil Pidoux mi-a dedicat o poezie pe care a publicat-o într-o revistă din Laussane, Elveţia. Ca o încununare a activităţii mele, în anul 2008 mi s-a decernat Medalia de argint şi Diploma „ 50 de ani de la înfiinţarea Teatrului „Mihai Eminescu”, iar în 2011 am devenit laureat al Premiilor Galei UNITER, fiind primul botoşănean care a primit un asemenea premiu. De-a lungul timpului am publicat zeci de articole inspirate din viaţa teatrului, căruia mi-am dedicat peste jumătate din existenţa mea…

G. M.: Într-un original transfer semantic ai luat memoriile şi le-ai pus sub semnul mai rigid al „recapitulărilor”. Ce „transferuri” urmează ?

C. A.: Viaţa este o reluare bine determinată a unor etape şi acumulări fixate de Creator şi transmise nouă. „Recapitulările” au surprins frânturi ale devenirii mele întru aceste repere. Aşa cum am mai declarat şi cu alte ocazii, eu nu mă consider scriitor şi cred că în literatura română nu sunt cu adevărat decât câţiva scriitori, restul sunt răspânditori de idei şi ficţiuni mai mult sau mai puţin reuşite. Faptul că din când în când mai semnez câte un articol nu înseamnă că sunt scriitor. Eu nu scriu decât ocazional şi nu neapărat literatură. Dacă voi constata că cele publicate au ajuns la sufletul cititorilor, că interesează, poate că voi mai scoate o „Recapitulare”.

G. M.: Îţi pun o întrebare pe care i-am pus-o şi actorului Florin Aioniţoaiei. Zilele trecute, citind nişte versuri, am reţinut: „… am ieşit dintr-o bibliotecă / unde-au rămas cărţile / să respire şi să se balanseze / pe braţele unor femei de sticlă…”. Cum ar trebui să fie când ieşi de la un spectacol de teatru?

C. A.: Spre deosebire de alte arte, teatrul este arta cea mai complexă, îmbinând în angrenajul ei toate celelalte arte – literatură, muzică, coregrafie, plastică etc. Teatrul a fost şi este o tribună, un fel de templu în care se lansează, se aşează şi se metamorfozează idei şi atitudini, se satirizează şi se evidenţiază fapte, se înnobilează sentimente. După un spectacol de teatru ar trebui să ieşi curăţat, satisfăcut, încântat, transformat, îmbogăţit estetic şi spiritual, cu un orizont mai clar, cu o viziune mai largă şi cu dorinţa de a reveni în sala de spectacol.

G. M.: De unde vine zâmbetul acela permanent, cald şi subtil al lui Constantin Adam?

C. A.: Timpul şi vremurile mă determină să fiu visător, zâmbitor, să uit nemulţumirile şi angoasele care mă frământă. Structura mea este una romantică, „aeriană”. Izbucnesc destul de rar. Iert prea des pe cei care îmi fac rău, găsind mereu scuze pentru atitudinea lor, zicându-mi că ei nu pot fi altfel. Când solul din care îţi tragi seva e sănătos, darnic, poţi fi generos cu cei din jurul tău. Eu aşa sunt. Mă simt legat cu un fir puternic, invizibil de trecut, de obârşie, de baştină. Timpu-şi deapănă – al său caier, intangibil, nevăzut… Viaţa şi aşa e scurtă, să o fac şi insuportabilă? „Carpe diem…”.

G. M.: Crezi că mai contează încă să te fi născut într-un sat?

C. A.: Contează şi nu contează. „Veşnicia s-a născut la sat” a spus Blaga. E drept că satul de azi nu mai e idilica obşte de altădată, s-a metamorfozat şi transformat nu întotdeauna în bine, renunţând la tradiţii şi obiceiuri de veacuri, dar comunitatea cu farmecul ei, cu specificul ei, cu angrenajul ei interuman rămâne un model de convieţuire, un spaţiu mirific, sfânt, curat, un paradis. Datorită faptului că se cunosc între ei, în interiorul comunităţii se creează o armonie, un fel de concurenţă firească, loială, favorabilă, bunul simţ, buna educaţie se înfăptuiesc mai lesne, penalizările au pe plan social o consistenţă mai benefică. Rezultatul este un produs uman mai uşor de modelat, mai viguros, mai receptiv. Exemplele au un rol foarte important. Am şi acum în minte modelele satului meu pe care în subconştient încercam să le copii şi cu care mă mândream: Nicolae Turtureanu, Traian Lazăr, Mircea Andrei… Pentru ignoranţi nu contează!

G. M.: Când ieşi în faţa Teatrului şi vezi statuia lui Mihai Eminescu, ce-ţi vine adesea în minte?

C. A.: Eminescu face parte din fiinţa oricărui român adevărat. Deocamdată nu avem pe altcineva mai reprezentativ şi nici nu cred să apară vreunul de valoarea consistenţei sale, repede: „El e statuia vie – a -ntregii naţii / Şi marmura dura – va – n nesfârşitul / Atâtor viitoare generaţii” ( M. Codreanu); „ Eminescu este cerul, noi doar păsări călătoare sub văzduhul lui” ( G. Vieru ).

G. M.: Între film şi teatru, de ce pui teatrul pe primul loc?

C. A.: Sunt două arte cu multe asemănări, dar şi cu mai mari deosebiri. Filmul este într-un fel creaţia teatrului, aşa cum mai sunt opera, revista etc. Filmul este o artă moartă… teatrul una vie. Filmul este imaterial, teatrul este material, palpabil. Teatrul a apărut acum câteva mii de ani, are o albie bine conturată, sigură. Filmul abia a împlinit ceva mai mult de un secol, e încă în căutarea drumului. Filmul poate fi reluat mereu, la nesfârşit, în aceeaşi variantă, fără a se schimba ceva, poate fi prezentat oriunde există un ecran, un aparat de proiecţie şi un operator. Teatrul nu. Pentru teatru e nevoie de condiţii speciale, de actori, de personal tehnic, de decor… Fiecare reprezentaţie este unică, asemănătoare cu precedenta, dar mereu alta. Teatrul este trăire directă…

G. M.: Ce resorturi interioare te obligă să-l preţuieşti aşa de mult pe Dan Puric?

C. A.: Pe Dan îl ştiu de la începutul carierei lui. Am fost parteneri încă de la primul lui spectacol în Teatrul „Mihai Eminescu”, spectacolul de debut „ Bacalaureaţii”. Eram „colegi de clasă”. I-am apreciat încă de atunci implicarea şi seriozitatea cu care aborda sarcinile ce i le dădea regizorul spre rezolvare, maturitatea cu care îndeplinea cerinţele impuse de rol. Era, şi a rămas, am constatat şi la întâlnirea din luna trecută, un model de corectitudine, profesionalism, îndârjire şi abnegaţie în realizarea cât mai bine a scopului propus. El este, aş putea zice, un artist total, cu mari disponibilităţi. Cine îl dispreţuieşte n-o face decât din incapabilitate profesională, din invidie sau ignoranţă. Este acuzat de bigotism, că e mistic, arogant, că face paradă de „spoiala”- i de cultură! Nimic mai neadevărat. El este şi rămâne un „om al cetăţii”, un om implicat, nu stă pe margine, este un bun român. Să-l murdăreşti cu invective, mi se pare prea mult. Să-l apăr? Nu e nevoie. Se apără singur prin ceea ce face. Cu el mă mândresc. Dacă e cineva pe care să-l invidiez, atunci acela sunt numai eu pentru că nu mă ridic la nivelul lui, pentru că nu pot fi ca el. Pe el îl admir necondiţionat. El este un exemplu de luptător invincibil pe tărâmul artei, care face cu har ceea ce face, şi o face bine. Dan Puric e o voce, o voce care ar trebui auzită…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. DMG spune:

    Omul de teatru Constantin Adam.
    (Aproape totul despre intervievatul din articol in cateva cuvinte.)

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5