ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… DOREL MIHAI GAFTONEANU

„ … O poezie care nu spune nimic este orice altceva, numai poezie nu.”

Georgică Manole: Ştim că există C.T.P., I.L.C., M.R.U. şi alţii. Cine eşti dumneata, domnule D.M.G., care, vorba Virginiei Paraschiv, „tulbură statorniciile gustului consfinţite de grupurile şi orientările USR”?
Dorel Mihai Gaftoneanu: Cristian Tudor Popescu, Caragiale și fostul premier Ungureanu sunt repere sociale la care privesc de la mare distanță, fiecare dintre aceştia reprezintând un respectabil etalon într-o anume sferă de activitate. Eu nu sunt decât un modest anonim pasionat de literatură și de șah, cu gusturi de cititor formate în mare parte în perioada adolescenței lecturilor suplimentare obligatorii, am urmat studii tehnice, ca vârstă am trecut binișor de o jumătate de veac, sunt tatăl unei liceene, am făcut cam de toate în viață… Mulți mă consideră un spărgător de bariere și de mentalități, crez cu care am avut parte de satisfacții și de realizări.
La capitolul „neîmpliniri”, aș enumera cu umor, printre altele, (tocmai) aici în oraș, performanţa de a fi fost tachinat… în mod gratuit, în reviste pentru care se cheltuie bani publici. Mi-a trecut repede nedumerirea când am văzut cine sunt pomeniții critici, care, mai apoi, grăbiţi, au închis orice posibilitate de dialog și nu au mai lăsat loc nici măcar pentru o banală strângere de mână protocolară.
Reţetă de succes pentru a-i intimida pe cei incomozi, cred ei. Eu, dimpotrivă.
De un an și mai bine, obișnuiesc să particip la concursurile naționale de literatură, acolo unde nu sunt impuse limite de vârstă… Ca urmare a acestui hobby, de două săptămâni sunt primul și, deocamdată, singurul cetățean de onoare al localității de naștere, Verești…

G.M.: Îţi menţii, încă, marea naivitate de a crede în revenirea la un dialog echilibrat şi civilizat la nivelul abordărilor literare?
D. M. G.: Asemenea personajului creionat de către Ștefan Augustin Doinaș, sunt convins că acest tipar de comunicare chiar există într-o măsură mai mare sau mai mică peste tot la nivelul țării… În Botoșani, nu. Punct acestui subiect. Îi apreciez pentru deschiderea la dialog pe scriitorii Lucia Olaru Nenati,Cristian Bădiliţă, Maria Baciu, Gheorghe Median, Ciprian Manolache, Petruț Pârvescu, Constantin Bojescu, Maria Moisoiu, Ovidiu Chelaru, Dumitru Petraș, profesoarele Carmen Hriţuc, Maria Matei, Cristina Zvanciuc… doamna profesoară Marieta Baciu, doamna Ana Florescu, pictorii Liviu Şoptelea, Florin Prodan, Florin Grosu… entuziaştii Mircea Puşcaşu, Gică Hreapcă și mulți alții dintre cei care au bunăvoința de a participa la mai toate lansările de carte… În general, prefer compania celor cu atitudini pozitive, cu o cultură acumulată din studiu, oameni care se respectă respectându-i pe ceilalți. Din păcate, și în țară, nu puțini jurnalişti semnalează acapararea fenomenului literar în mod extremist de către unii care au un anume interes și care se consideră stăpânitorii adevărului absolut…

G.M.: Eşti o voce care vorbeşte tot mai des şi apăsat despre „fundăturile de drum ale postmodernismului”. Argumentează acest demers.
D. M. G.: Într-adevăr, unele dintre drumurile propuse mi se par a fi lipsite de viitor, dacă le judec sec după principiul „capul şi coada afacerii”…
Pentru a mă face înţeles, câteva idei cu trimitere la postmodernismul literaturii…
Un cunoscut gânditor, Kant, afirma că arta își propune reprezentarea frumoasă a unui lucru și nu reprezentarea unui lucru frumos. Un scriitor de la noi afirma că poezia ca expresie a eului liric este un amestec de proză, eseu și teatru dramatic în care autorul caută să-și regăsească identitatea ca om de artă.
Cu zeci de ani în urmă, Alexandru Phillippide vorbea despre apariţia unei arte fără opreliști și constrângeri în care „poezia tinde să se reverse în marea masă comună a vorbirii de toate zilele.”
Recent, unul dintre liderii uniunii de scribi moderni ne dă de înţeles că artele frumoase au murit şi de câteva generaţii se tot încearcă umplerea vidului lăsat prin noi şi noi forme de manifestare.
Iar profesorul Ion Ionescu-Bucovu referindu-se la curente care încurajează non-poezia, cataloga unele creații drept:”texte abracadabrante, cuvinte căzute din cer, fără logică, exacerbându-şi eul care se văd publicate pe bloguri, prin culegeri, prin reviste” și subliniază că” înainte de toate, trebuie să avem o bogată lectură despre înaintaşi, o bogată cultură literară şi filozofică şi, peste toate, TALENT.”
… Un talent pe care nu îl regăsim, din păcate, la foarte mulți dintre cei aduși mai în față la sindrofiile literare susținute pe banii contribuabilului român.
Emil Druncea ne vorbește despre maculatura cantitativ imensă manifestată cotidian, și despre genialitatea în intervale de secole.
Nu puțini exegeţi susțin că poeții de astăzi de pe întreg globul vorbesc aceeași limbă în poemul absolut fără constrângeri de formă… Personal, apreciez în mod egal poezia cu rimă, cu vers liber sau alb, poemul în proză, proza rimată sau ritmată, dacă îți trezește un sentiment, dacă îți spune ceva, iar dacă totuși mă întrebați despre gusturi, atunci pentru mine poezia autentică este cea cu ritm și rimă, asemenea originalului pus faţă în față cu nişte copii mai mult sau mai puțin reușite… O poezie care nu spune nimic este orice altceva, numai poezie nu. După ce ani la rând s-au adus în prim plan tot felul de creații subculturale cu pretenții de poezie a viitorului, credibilitatea promotorilor acestei intoxicări sistematice e la pământ, iar misiunea lor e undeva la capăt de cale. Societatea are propriii ei anticorpi la toxiinfecțiile literare involutive. Faptul că mai noua generație se amuză copios pe seama compoziţiilor fără cap și coadă ale pseudopoeților promovați ostentativ la simpozioane prin procedee și jocuri de culise oculte mă scutește de alte comentarii. Nu şablonizării, da diversităţii de stiluri de exprimare proprii. Totuşi, unele dintre căile deschise, dacă sunt întrebat, după modesta mea părere, sunt viabile, altele, în mod evident, nu.

G.M.: Cum comentezi următoarele vorbe ale lui Tudor Muşatescu: „Numai după invidia celorlalţi îţi poţi da seama de propria ta valoare”.
D. M. G.: Vă voi răspunde spicuind dintr-un excelent articol publicat nu demult în New York Magazin de către Liviu Cangeopol.
Au existat și în istoria altor nații cazuri de oameni de valoare afirmați în afara granițelor și doar mai apoi și acasă la ei. Vezi exemplele americanilor William Faulkner şi Jonathan Littell. Citez: „Dar unde la alţii aceste cazuri sunt considerate excepţii, la noi ele formează regula de aur a lipsei de discernământ, amestecată cu invidie ori, în cel mai bun caz, orbire profesională.”
Desigur, unele stări de lucruri au fost agravate de către comunismul traversat timp de aproape o jumătate de veac.
Totuşi, noi, românii suntem un neam cu… gusturi cu totul aparte. Iarăși citez „cu greu îmi vin în minte valori culturale carpatine recunoscute pe plan internaţional care să se abată de la regulă: George Enescu, Dinu Lipatti, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Vintilă Horia. Ne-am oprit la românii care au reuşit să se refugieze în Occidentul putred înainte de a pune Securitatea mâna pe ei.
Colegii lor de generaţie care au rămas acasă fie au înfundat puşcăria (Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Constantin Noica), fie au trebuit să decadă în compromisuri culturale (Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, George Călinescu), fie au fost racolaţi de Securitate (Ion Caraion, Alexandru Paleologu, Ştefan Augustin Doinaş), fie au fost trecuţi în regimentul anonimului bine temperat (Lucian Blaga, Ion Barbu, Ion Vinea).”
D-le Liviu Cangeopol, ca simplu cititor vă mulțumesc pentru sinceritatea dezarmantă, exigenţa și competența cu care este întocmit acest documentar.
Obicei prost al pământului, cutumă bine înrădăcinată în modul nostru de viață, centrifugarea adevăratelor valori către marginea societății este un nărav greu de lepădat. Iar aici, în nordul țării, mai mult ca oriunde, se simte bine de tot în largul lui…

G.M.: Ce obiecte din casa copilăriei ţi s-au prefăcut, cu timpul, în icoane?
D. M. G.: Cărțile, cărțile și iar cărțile… clasicii noștri, cei ruși, francezi, germani, anglo-americani dar peste toate Psalmii biblici, Cartea Eclesiastului și Cartea Proverbelor din modelul spiritual tradițional de gândire al spaţiului iudeo-creștin… Nu noi ne alegem părinţii şi mi se pare total imoral să ne disociem din considerente de imagine de profilul acestora… Legătura strânsă dintre generaţii, o legătură sacră…

G.M.: Tot mai mulţi scriitori consideră Uniunea Scriitorilor din România ca fiind un sistem închis, ceea ce ar fi contrar teoriei democraţiilor de orice tip. Ai un punct de vedere?
D. M. G.: Orice ai spune, de bine sau de rău, despre această uniune națională de artiști, în mod automat se va găsi cineva care să te interpreteze greșit, să te răstălmăcească și să te desființeze prin tot felul de publicații. Un singur gând îl preiau din mers de la dezbaterile publice tot mai frecvente pe această temă: reformarea uniunii e prioritatea numărul unu, prea adeseori sunt arătate cu degetul promovări de mântuială și omisiuni flagrante.

G.M.: Ţi-am citit toate parodiile – pamflet şi am constatat lipsa destul de consistentă a verbului. E o chichiţă a stilului D.M.G.?
D. M. G.: Da, ceea ce mă întrebați este genul epic dus oarecum la extrem, cu predicat subînțeles… bine de tot, un experiment amuzant la granița dintre proză și poezie, un discurs în piața publică a oratorului-observator la un anume eveniment sau apologet al unei personalități culturale… Mi-am propus un început de stil cu adânci rădăcini în cultura clasicilor literaturii româneşti (Eminescu, Topîrceanu- poezie, Caragiale şi Rebreanu- proză, cu o notă distinctivă pentru opera lui Lucian Blaga) şi influenţe din literatura universală, o scriere pigmentată cu multă informație, umor şi asortată cu imagini de tablouri.
Mai degrabă, o vorbire comună în versuri, o înşiruire de secvențe relevante pentru tema urmărită, nişte flash-uri fotografice succesive, i-am zis prozopoem satiric modern… stil personalizat excesiv sau, ar fi chiar culmea, nouă subspecie literară, nu mă pronunț…
Într-un cuvânt, o schiţă de literatură de protest a unui anonim iubitor de poezie față de o anume modă nesănătoasă a zilei şi a amânării dezlegării nodului gordian-măr otrăvit al discordiei dintre condeiele moderne până pe la calendele greceşti…

G.M.: Împreună cu mai mulţi scriitori şi iubitori de cultură ai lansat manifestul literar „Primăvara culturii româneşti”. Care sunt ideile tari ale acestui manifest?
D. M. G.: Câteva scurte enunțuri… Dezgheţul crizei de identitate, de curaj, de umor, inspiraţie şi originalitate, revitalizarea fenomenului intercultural, promovarea lucrărilor care au la bază bogăţia de idei şi de limbaj, estomparea creaţiilor literare ce abundă în cuvinte vulgare şi expresii obscene, izolarea promotorilor acestui flagel artistic prin oferta unei alternative de bun gust, aducerea în prim plan a creaţiilor enciclopedice ancorate în cultura autentică, istoria universală şi gândirea filozofică, sprijinirea cărturarilor de prestigiu, redefinirea existenţialismului ca bază a sistemului de valori al neamului nostru, combaterea corupţiei generalizate de sus până jos în promovarea produselor subculturale ca etalon de referinţă, denunţarea marginalizării creatorilor în vers clasic cu figuri de stil şi elemente de prozodie, a compoziţiilor de factură eminesciană dar şi a poeziei moderne purtătoare de mesaj…
Curentul propus l-am denumit cu mult umor drept neoromantism termidorian, cu gândul la Revoluția franceză şi la curentul enciclopedist…
Un fragment din program care merită reprodus:” modelul consacrat al poetului-voce a cetăţii, exemplul uman de demnitate, moralitate, patriotism şi verticalitate, portstindardul conştiinţei spiritualităţii de limbă şi de neam este astăzi total demodat. Avem în schimb o adevărată inflaţie de false modele şi de aşa-zişi prozatori şi poeţi la toate saloanele mondene, stipendiaţi cu banii cetăţeanului contribuabil ca să-şi etaleze refulările intimiste şi angoasele de lux.”

G.M.: Spune-mi, D.M.G., mai este nevoie de Eminescu?
D. M. G.: Mai mult ca oricând, creatorii literari au nevoie de ancorare în operele celor din trecut. În același timp, avem nevoie de personalități autentice dintre cei care sunt în viață, formatori de opinie, deschizători de drumuri noi care să preia exemplul marelui înaintaș.
Rolul și locul ca vârf de lance al liderului charismatic și cu viziune amplă nu e deloc de domeniul trecutului. Eminescu avea la dispoziție un fond de cuvinte de trei-patru ori mai mic decât cel de astăzi, pe care a reușit să îl pună în valoare prin muncă, inspirație și sacrificiu. Astăzi de ce nu am încerca același lucru? Unii susțin teoria coexistenței stilurilor și valorilor, alții susțin teoria perimării acestora în timp. Eu mă regăsesc în prima categorie de concepţii. Paradoxal, vezi publicații sau cenacluri ce poartă numele poetului național dar, în discuţii particulare, unii redactori sau membri de vază îl etichetează discret în fel și chip… desuet, depășit, vetust, arhaic și câte altele fără nicio noimă sau vezi premii Eminescu acordate unor poeți care disprețuiesc versul clasic pe care îl consideră de júre un delict tolerat, îngăduit la limită şi, ca urmare, ceva care ţine de periferia exerciţiului poetic…
Avem o lume literară cu de toate, plusuri și minusuri în egală măsură…
Cu mult respect, vorbind despre Eminescu, reamintesc vorbele unui filozof german: „Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont.“
Și, evident, nu pot uita motto-ul de la „Eminescu. Monolog în alb și negru”:

„Pentru neo-scribi? Vetuste. Antice deşertăciuni.
Pentru mine? Actuale. Capodopere. Minuni.
Tot la fel. Mereu aceleaşi. Chiar şi peste un mileniu.
Eminescu? Da, trăieşte. Prin talentul său de geniu!”

G.M.: Care ar trebui să fie relaţia scriitorului cu cititorul?
D. M. G.: Scriitorul- vioara primă, cel care dă tonul, formatorul de opinie al iubitorului de carte. Desigur, o legătură strînsă, dar nu sunt convins deloc de ideea des vehiculată că trebuie să spunem ceea ce doreşte cititorul să audă sau să scriem ceea ce se cumpără prin librării…

Georgică MANOLE
Botoșani, 28 mai 2012