Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU . . . ELIZIA LEFTER

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU . . . ELIZIA LEFTER

„Conştiinţa nu este un judecător, ci un martor”

Georgică Manole: Sunteţi o reputată profesoară de istorie, o mare iubitoare de cultură şi un om de o moralitate desăvârşită. Cum definiţi dumneavoastră conştiinţa?

Lefter-Eliza [800x600]Elizia Lefter: Orice abordare a temei trebuie să înceapă prin clarificarea conceptelor definite de dicţionare. Conştiinţa ca „forma cea mai înaltă, proprie omului, de reflectare a realităţii obiective, produs al materiei superior organizate – creierul uman – şi al vieţii sociale”, comportă o serie de aspecte individuale, putând fi considerată şi ca „sentiment pe care îl are omul asupra moralităţii acţiunilor sale”.
Îmi este greu să vorbesc despre mine, dar, pentru a răspunde la întrebare, trebuie să trec peste această cenzură de bun simţ. Vă pot spune că pentru mine profesia a fost întotdeauna un adevărat dar divin. A fi slujitor al şcolii este extraordinar de frumos. Am muncit mult pentru a menţine în echilibru balanţa profesie – familie. Privind în urmă cu dragoste, sunt convinsă că mai erau multe redute de cucerit. Am preferat să caut si să găsesc soluţii pentru a avea conştiinţa datoriei împlinite. Immanuel Kant, în „Doctrina virtuţii”, afirma că prin conştiinţă se exprimă „ raţiunea practică, prezentându-i omului datoria sa”.
Conştiinţa nu este un judecător, ci un martor. Conştiinţa evidenţiază intuiţia pe care o are spiritul despre percepţiile şi actele sale. Moralitatea este o condiţie sine qua non pentru un cadru didactic, modelator de conştiinţe!

G. M.: Rolul istoriei în viaţa unui popor este şi acela de a forma conştiinţa istorică. Gândindu-ne la situarea în timp şi în spaţiu, la limbă, la evenimente istorice, la cultură şi civilizaţie, chiar la mentalităţi, vă întreb: are românul conştiinţă istorică?

E. L.: Da, românul are conştiinţă istorică, are sentimentul apartenenţei la un neam care a trecut prin vicisitudinile vremurilor mereu cu fruntea sus! Este un adevăr confirmat la toate popoarele care şi-au păstrat identitatea că o adevărată conştiinţă istorică se bazează pe strădania de a căuta specificul naţional al unui popor prin raportare la alte popoare. Conştiinţa istorică, din punct de vedere cronologic, este legată de Umanism. Românii din această parte a Europei nu au fost nicicând străini de mişcarea de idei din Occident. Nicolaus Olahus scria în 1536 o lucrare impregnată de ideile Umanismului european, „Hungaria”. Pentru prima dată se vorbea, cu argumente, despre unitatea de origine a românilor. Veac după veac au pus alte pietre la temelia formării conştiinţei istorice româneşti cărturari şi oameni de stat, patrioţi desăvârşiţi. E o mândrie să ne întoarcem gândul spre domnitorii umanişti, spre cronicari, spre Dimitrie Cantemir şi spre toţi aceia care în epoca modernă au pus umărul pentru consolidarea conştiinţei de neam.
Exodul românilor de azi în afara graniţelor ţării nu diminuează sentimentul identităţii naţionale, nu anihilează conştiinţa istorică. Cauzele sunt strict de natură economică. Chiar dacă sistemul educaţional actual pare a favoriza denaţionalizarea aparentă, prin degringolada practicată, totuşi, majoritatea românilor plecaţi în afară îşi păstrează cu sfinţenie identitatea şi apartenenţa la românism. Este o problemă conjuncturală, racordată la tendinţele Europei contemporane. Le răsună parcă mereu în minte cuvintele din drama „Vlaicu – Vodă”, a lui Alexandru Davila: „ Drag poporul meu, / Ţine datina străbună şi credinţa-n Dumnezeu!”

G. M.: Istoria a fost o sursă esenţială pentru literatura acestui popor. Cum vedeţi raportarea literaturii de azi la tema istorică?

E. L.: Literatura de azi nu poate fi judecată în funcţie de tematica istorică. Preocupaţi de înnoirea mijloacelor de expresie, scriitorii zilelor noastre ocolesc incursiunile în istorie. Se scrie o poezie postmodernistă în care se practică manierismul, se cultivă parodicul, ludicul, intertextualismul. Estetica modernă presupune un alt mod de abordare a problematicii istorice.
Făcând trimitere la Mircea Cărtărescu, autor al „levantului”, deja sancţionez un oarecare dezinteres al scriitorilor actuali pentru problematica istorică. Chiar şi la Cărtărescu, abordarea unei aşa-zise teme istorice, trebuie privită ca un pretext de reflecţie a omului modern asupra problemelor existenţei. Putem vorbi de o stagnare a literaturii pe teme istorice. Viitorul ne poate oferi oricând surprize!

G. M.: A avut Eminescu o conştiinţă istorică?

E. L. Mihai Eminescu este nu doar unul dintre cei mai mari lirici ai lumii, ci şi un reper de conştiinţă istorică şi spiritualitate românească. Cu puţin timp în urmă, pe 16 iunie 2012, la Cimitirul Bellu, Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul reamintea celor de faţă că românii „nu-şi uită valorile şi mai ales pe acei oameni care au fost înzestraţi de Dumnezeu cu calităţi deosebite şi care s-au identificat cu durerile, cu necazurile şi cu suferinţele poporului”.
Întreaga creaţie eminesciană evidenţiază cu prisosinţă conştiinţa sa istorică. La Eminescu, istoria apare întotdeauna legată de ideea de patrie. Mereu s-a vrut un fiu al veacului. Interesul pentru limba română este pus în slujba înţelegerii superioare a istoriei.
Dincolo de drama sa existenţială, Eminescu este o carte deschisă pentru învăţătura neamului, continuând linia cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin. Romantismul său vizionar evoca trecutul pentru a oferi modele prezentului. Reflecţiile sale exprimau adevăruri paremiologice legate de naţiune, de popor, de războaie, de independenţă, de pace, concentrând înţelepciunea ancestrală, cheie de boltă pentru românism.
Prin creaţia sa, Eminescu s-a impus ca un gânditor modern. Preocupările de ştiinţa economiei politice, de sociologie, de istoriografie modernă, de fizică şi chimie, de biologie, de astronomie etc., îl aşează în galeria marilor oameni ai secolului al XIX-lea. Personalitatea sa aminteşte de renascentişti. Priveşte în trecut, dar stă cu faţa la viitor. „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” are valoarea unu crez testamentar pentru vremurile ce vin. Eminescu găseşte în Gândire puterea de a învinge timpul, detaşându-se de prezent, cu gândul la veacurile viitoare.

G. M.: Ideologicul a căutat permanent să supună conştiinţa şi putem exemplifica prin perioada comunistă când apăreau teorii deformate despre originile şi vechimea românilor. Puteţi face, din perspectiva istoricului, o analiză a raportului conştiinţă – ideologic pentru perioada postrevoluţionară?

E. L.: Dinamica epocii contemporane este fără precedent. Cu fiecare zi apar noi tehnologii în plan mondial, se vorbeşte de globalizare, de stat planetar, după afirmaţia lui Mac Luhan. Distanţele dintre naţiuni şi popoare se scurtează alert fără a se putea asigura progresul sincron al statelor lumii. Să fie aproape predicţia de pe bancnota de 1 dolar – „Novus ordo seclorum”? Decalajul în domeniul cunoaşterii şi culturii este urmarea firească a evoluţiei istorice.
La noi, după 1989, întrebările care ne obsedează sunt două: „Comunismul a fost cosmetizat sau a dispărut cu totul?”; „În ce punct ne aflăm pe drumul despărţirii de comunism?”.
Analiştii, politologii se întreabă: „A dispărut comunismul ca ideologie sau doar la nivel de suprafaţă?”; „Ce legătură există între comunism şi populism?”.
Realitatea demonstrează că teza anticomuniştilor radicali conform căreia nomenclatura comunistă îşi păstrează monopolul asupra deciziei economice şi politice intră în categoria miturilor politice, fiind puternic concurată de noii veniţi care au format noua oligarhie transpartinică şi transetnică, depăşind clivajele ideologice.
Oligarhizarea politică s-a accentuat după 1996, când s-a realizat prima alternanţă politică democratică la putere în contextul accelerării privatizării. Capitalismul oligarhic românesc s-a construit parţial pe structurile comuniste.
Criza sistemului democratic din ultimii 20 de ani nu este generată de trecutul totalitar, ci de o oligarhie transpartinică şi transideologică.

G. M.: Cum vedeţi rezolvată, dintr-o perspectivă care vizează conştiinţa istorică, problema reunirii Basarabiei cu România?

E. L.: Basarabia – pământ românesc, astăzi Republica Moldova, este un stat independent. Grigore Vieru numea Basarabia „ un copil înfăşurat în sârmă ghimpată”. Locuitorii Republicii Moldova acceptă statutul de independenţă al statului lor şi sunt mândri de acest statut. Istoria a demonstrat că graniţele trebuie respectate, chiar dacă uneori au fost stabilite într-un context abuziv. Un compromis la acest nivel ar atrage după sine un şir de compromisuri, care ar putea genera tensiuni majore cu final imprevizibil. După 1990, am însoţit o delegaţie la Glodeni, în Republica Moldova, şi i-am întrebat pe cei de acolo dacă vor, cândva, să se unească cu România. Răspunsul a fost tranşant: „Nu vrem stăpâni de la Bucureşti!”. Restul discuţiilor ţin de stări emoţionale. Putem fi fraţi fără să trăim în aceeaşi ţară! E greu să treci peste lungul timp în care am fost despărţiţi.

G. M.: E bine ca elevului, cu precădere celui de liceu, să i se spună lucrurile ascunse, neconvenabile, ale istoriei noastre?

E. L.: Istoria mai are culise? Elevii trebuie să cunoască adevărul istoric dacă acesta e susţinut de documente şi este prezentat corect. În cazul manualelor mai puţin relevante în afirmarea adevărului istoric, putem sugera elevilor să le citească selectiv. Rolul de ordonare a materialului de însuşit revine cu siguranţă profesorului de istorie, obligat să cunoască cât mai multe puncte de vedere referitoare la o problemă controversată.
Indiferent de calitatea manualelor alternative prezente şi viitoare, rămâne calitatea profesorului de istorie, care, nu întâmplător, din paleta largă a disciplinelor de învăţământ a optat pentru una definitorie pentru afirmarea fiinţei naţionale.

G. M.: Foarte mulţi profesori de istorie cred că MECTS face foarte puţin pentru o mai mare relevanţă a istoriei în ansamblul disciplinelor şcolare. Aveţi un punct de vedere?

E. L.: Un popor puternic îşi trage rădăcinile din trecut. Cine nu ştie de unde vine nu ştie nici unde merge. Studierea istoriei consolidează identitatea unui popor, îi conferă sens existenţial.
Istoria românilor se studiază superficial, secvenţial, fiindcă s-au redus permanent ore din planurile de învăţământ şi, implicit, s-au mutilat programele şcolare ale disciplinei.
Mi-am exprimat opinia în legătură cu manualele alternative şi programele şcolare, atât în presa centrală, cât şi în cea locală prin articolele „Profesorul de istorie”, „Lung prilej de vorbe” etc. Nici măcar „Tribuna învăţământului” nu a rezonat la procesul de atenuare a impactului predării istoriei în şcoală. Două ore săptămânal de istorie a românilor la toate clasele ar demonstra că ne pasă de înaintaşi, dar şi de viitorime.

G. M.: V-a fost copilăria o imensă nevoie de mirare?

E. L.: Da! Copilăria mi-a fost o lungă mirare. Adeseori mă miram de ce nu cad norii, de ce florile nu au aceeaşi culoare, de ce cartoful are ochi etc.
Mirajul cel mare mi-a fost oferit însă de fascinanta lume a cărţilor pe care bunica le împrumuta de la bibliotecă. Recunosc faptul că pe unele le citeam pe ascuns, dar… mai greşeşte copilul! Plângeam şi mă bucuram cu eroii închişi în paginile îngălbenite ale volumelor pe care înaintea mea le răsfoiseră mulţi alţii. Basmele, Creangă, Sadoveanu, Hugo, Dumas mi-au mângâiat anii copilăriei până târziu. Am înţeles că , după cum spunea Arghezi, că „cea mai frumoasă jucărie este jucăria de vorbe”.

G. M.: Ştiu că v-a marcat opera şi personalitatea lui Nicolae Iorga. Ce alţi istorici vă sunt aproape de suflet?

E. L.: Nicolae Iorga este o figură enciclopedică a culturii româneşti. Opera sa este copleşitoare nu doar prin numărul impresionant de volume, ci şi prin varietatea tematică. Neobositul Nicolae Iorga s-a implicat în politică, în disputele publicistice, dar şi în viaţa socială. Marele cărturar român a reevaluat temele de cercetare istorică în acord cu provocările timpului în care a trăit, utilizând metodologii flexibile cu abordări interdisciplinare.
Întotdeauna am admirat la marele savant curajul manifestat în abordarea problematicii istorice, demonstrând pe bază de documente adevăruri indubitabile. Lecturile sale au trezit deseori invidia contemporanilor, dar şi a urmaşilor, care l-ar fi vrut mai modest. Iată o săgeată cu otravă dulce: „Pe Goethe când îl preamărea, / N. Iorga îşi zicea în sine: / A fost un geniu, nu zic ba, / Dar parcă tot n-a fost ca mine.”
Printre istoricii mei de suflet se numără şi A. Simion, Gh. Platon, Ioan Scurtu, Ştefan Pascu, Neagu Djuvara.
La Djuvara este impresionantă simplitatea prin care reuşeşte să ne ofere date despre mode, mentalitatea elitelor sociale, momente de excepţie din existenţa şi lupta românilor pentru păstrarea fiinţei naţionale. Acest istoric a obţinut o licenţă în litere la Sorbona şi un doctorat în drept la Paris!
Tot în categoria preferinţelor îl includ şi pe Mihai Stoenescu, care prin „Istoria loviturilor de stat în România” face o analiză profundă a istoriei naţionale, reevaluând unele dintre evenimentele importante ale neamului românesc de la 1821 la 2001.
Mă bucur nespus că în Botoşaniul eminescian interesul pentru conştiinţa istorică a rămas, prin revista „Luceafărul”, o constantă dătătoare de încredere în dăinuirea românilor pe aceste locuri încărcate de istorie şi dragoste da ţară.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5