Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… ION N. OPREA

G-Manole-0201Primit pentru publicare: 28 mai 2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef – Rev. Luceafărul(Bt)
Publicat: 28 mai 2015

 

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU… ION N. OPREA

„O carte serioasă, cu competenţă şi greutate nu poate fi realizată decât  pe baza unei perseverente  documentări şi cu respectarea limbii române”

Georgică Manole: Istoricul și eseistul Gheorghe Clapa spunea despre Ion N. Oprea: „Trăiește în lumea lui interioară, aparent uneori stingher, fără pretenții ambițioase, ceea ce înseamnă că a fost și va rămâne un singurtic, în lumea lui de idealuri”.
De unde vine și unde vrea să ajungă Ion N. Oprea?

Ion N. Oprea:  Vine de la Priponeștii de Sus – a Tutovei, sat și comună de oameni gosopdari, așezat între două văi mari, IONOîn depărtare satul cu numele Valea Rea, iar mai aproape satul, similar nouă, Priponeștii de Jos, că noi eram și am rămas cei de Sus, cu oameni care ne adunam la  aceeași Biserică cu hramul Sfântul Neculai și Cimitirul comun, sat în care râpa rodea de la fântâna din dreptul lui Iordache Teodor și Pavel Repeziș și până unde ieșeam la drumul cel mare, mereu noroios, pe la Podul Vacilor, ca să înconjurăm Primăria, să nu fim văzuți de autorități, că ieșeam la treburile noastre fără plug în căruță, cum venea ordinul de la Ion Antonescu, apoi de la alții pe care părinții, în ultimul caz, îi ocoleau pentru că sărăntocii și bețivii satului, ajunși conducători, le voiau pământul și animalele la „colectiva” pe care gospodarii o tot amânau și nu o mai înființau, că aflaseră cum fusese și era în Rusia…

Cu Lieștii și băieții de-acolo, alt sat vecin nouă, mă întâlneam când mergeam la moara lui Albini, la măcinat, iar la Gohor, satul de peste Făgetul satului, când o luam spre Nord, la pădure spre Toflea…

Vine… de la Priponeștii-Tutovei, unde de la Gara Ghidigeni, pe partea dreaptă, cât erau Todireștii, cale de cam 3 kilometri, apoi și pe stânga, până aproape de  marginea satului și de aici, hăt, departe, în Viile Câmpului, în Cândrea, La Deal și Sus, pe Făget, se întindeau hectarele cu vie care produceau cel mai parfumat vin din părțile locului, care chema negustorii de marcă, aduși de la Iași și București, de nanul meu Gheorghe Chetroeș, care, spunea mama, de la un băiat al satului,  obișnuit, chiar sărăcuț, care  de la încercările sale de negustorie cu peștele sărat, adus și vândut cui îl vroiau,  ajunsese avutul satului, mare distribuitor al vinurilor și produselor din tescovină, în concurență, când venea rândul partidului său, la conducerea primăriei locale, când cu Petruță Scumpu sau Petrache  Tasie, când cu Costache Ghica sau Lupu de pe Vale…, ca de la venirea comuniștilor mulți ani să rămână primar I. Pascariu, dar în realitate sub conducerea lui Nicu  Simion, fost prizonier în URSS, acum secretar de partid…

Gheorghe Chetroeș și Petruță Scumpu , care, după ce-au venit rușii, și odată cu ei puterea populară, cei dealde Nicu Baștă, niciodată treaz-treaz, din Josul satului, cu casa  aproape de viile preotului Constantin Pricopescu,  au contribuit la construcția Hidrocentralei de la Bicaz…duși cu mașina neagră într-o noapte întunecoasă mai întâi pe la securitatea locală, apoi…apele!

Vine… de la Priponeștii-Tutovei, unde, un om, Neculai Oprea, născut și crescut până în adolescență la Bârlad, ca fiu de ghiocer, cu vreo 7-8 frați și surori, care de care cu preocupările lor, unul ajutor tatălui lor, altul tâmplar, unul chiar de lux, cât putea fi strălucirea meseriei  lui de mare atunci, alta croitoreasă, iar alta chiar casnică, pricepută la toate ale gospodăriei, el retras, undeva, la Priponeștii de Sus, unde, auzise,  un frate al tatălui său, moșul său Dumitru Oprea făcea agricultură. Aici a intrat băiat de curte la casă de bun gospodar, la un Nică Matei, și a făcut de toate, până l-au luat militar… A revenit și, pentru că se dovedise cinstit, harnic și chibzuit în ale gospodăritului, a fost înzestrat cu ceva pământ și o pereche de boi, însurat cum i-a fost voia, că era cu armata făcută, a devenit el însuși gospodarul satului, cu casa lui într-o livadă, chiar pe cursul apei din râpa pe care o pomeneam, apoi o alta mai la Deal, aproape de moara lui Apostu Damian, unde alături de un băiat – Dumitru – și trei fete – Lucreția, Ruxandra și Soltana- am poposit și noi, Ion și Neculai, din a două căsătorie a tatei, că așa a vrut Dumnezeu, spunea el… Aici, cu Mama, o zvârlugă căreia nu-i stătea trupul o clipă, cu o energie și minte sclipitoare, care își completa bărbatul,  ponderat, calm  și meticulos în orice, amândoi găsind întrebuințare muncii, indiferent de vârsta fiecăruia, de dimineața și până seara târziu, zi de zi, respectând  doar pauza zilelor de duminica și a altor sărbători de peste an…

Vine… de la Priponeștii-Tutovei, unde, într-adevăr, oamenii, zi de zi, și-au vărsat bucuriile în muncă… Văd și astăzi, cu ochii minții, din coșul carului care ne duce la Valea Nucului, la Țepu, pe Boaghea, în Țarnă în vreo 3-4 locuri unde părinții aveau limbile lor de pământ arabil, hectarul, hectarul și jumătate, dar și 10 prăjini, 18 sau 30 ori 50, dar și La Poștă, La fermă ori sus pe Chetrosu, sus la Balan, întinderi cumpărate în timp, cu mari sacrificii să le fie copiilor zestre. Zestre  din care, socoteau noaptea părinții în sfaturile lor,  partea lui Ion va rămâne celor de-acasă, el fiind dat mai departe la școală…   Văd, repet, dintre oalele cu mâncarea pregătită mai toată noaptea de mama pentru cei de pe scândurile drugilor carului, prășitorii, familia și încă vreun vecin-doi, într-ajutoarele, cum se înșirau, kilometri și kilometri, carele cu cei, care,  într-o veselie, mai mare seara la întoarcere, nu mai terminau cu cântecele, râsetele, veselia care făceau spornică munca sau odihna de seara.

Vine… de la Priponeștii –Tutovei, de unde, într-o zi, ajuns acasă, la mama și la tata, că frații și surorile erau și ei plecați pe drumurile lor, la casele și gospodăriile  lor, am aflat că ei, părinții,  erau, de-acum, colectiviști, fără Plăvan și Boian, fără plug, cotiugă și tânjala, fără via și pământul care le întreținuseră bucuria, fără sutele de salcâmi, mândria și grija lui tata, mai groși decât  talia lui,  și înalți-înalți, toți tăiați de oamenii făuritorii de viață nouă – Nicu Baștă și Ion  Patrașcu – transformați în furci de construcții la clădirile CAP care deveniseră atât de flămânde… Am aflat că tata și mama mai aveau doar lotul de casă, pensie promisă de la CAP și   libertate cât lumea să cumpere cele ale gurii și  lemne de foc, ei, cărora, cu timp în urmă, urmare a noilor legiuiri, li se luaseră și cele un hectar și jumătate de pădure, fără nici o despăgubire, ca tuturor proprietarilor de acest fel..

Vine… din Priponeștii-Tutovei, unde școala, biserica și familia erau stâlpii existenței satului, respectate, învățătorul și preotul, ca și autoritățile statului, erau tratate cu condescendența meritate. Nu era zi de slujbă la biserica satului, și erau și sunt două, ca să nu ne spunem „iartă-mă”, după care, „iertați” între noi, să nu fim la sfintele slujbe, Ion chiar în strană, încercând, alături de cei de profesie – dascălii,  a da răspunsuri  preotului,  că devenise seminarist, mâine-poimâine preotul satului, credea mama, căreia îi străluceau ochii de bucuria speranței… Școala și familia aveau și ele roadele lor, satul nostru, în zonă,  avea cel mai mare număr de absolvenți de liceu și cu studii superioare, plecați în alte localități ori aflați în pregătire. Serbările școlare, participările la diferite competiții, la hora satului au fost și, mi se pare, nu mai sunt prilejuri de comparare, de etalare sau oferire consătenilor, a cunoștințelor noastre. Port amintire nepieritoare părintelui paroh Constantin Pricopescu, învățătorilor Ștefan Bașta și Maria Nacu, stimulatorilor mei culturali Alexandru Mânăstireanu și Roman Scumpu, domnișoarelor Pricopescu, Nela și Iulia,  care m-au pregătit pentru admiterea la gimnaziu, la Seminar, mai vârstnicilor care mi-au fost exemplu și îndemn de succese la învățătură, neîntrecuți la susținerea manifestărilor culturale ca interpreți la  cânt, poezie și spectacol de teatru, pe care îi enumer: Ghiță și Ștefan Popa, Gică Ghica, colegilor Lazăr Grigoraș și Costică Matei, mai în zilele noastre – învățătorul Vasile V. Tasie, realizatorul Monografiei comunei Priponești, Vasile Ghica, vestit aforist, autorul mai multor cărți, printre care dicționarul  „Nasc și la Tecuci oameni”, nominalizându-mă… și-i mulțumesc

Vin de acolo și este adevărat că trăiesc mult în lumea mea interioară, mai ales în ultima perioadă a vieții, pentru că lucrând concomitent la 2-3 cărți și cel puțin două  documentare jurnalistice trebuie să fii cu tine, să citesc, să mă documentez.

Până mi-a plecat soția în lumea ei dragă, a florilor pe care simt că le iubește și astăzi, în februarie 2000, și am mai suportat și o succesiune de operații, vreo zece, din 2002 și 2009, am fost un om obișnuit, un om ca toți oamenii. Doar că, orice servici am avut – conform cu pregătirea profesională și pasiunea – jurist, economist, om de carte, tot timpul am făcut gazetărie. Indiferent că am fost la Bârlad, Huși, Vaslui sau Iași, la cursurile profesionale la București, Oradea, Iași sau Brașov.

Statornic familist, cu doi băieți – și ei familiști, cu soții și ele iubitoare de lecturi ca și soacra lor – cu trei nepoate și un nepot, cu studiile terminate deja, o nepoată și căsătorită, toți potențiali depășitori teoretic și experiență a bunicului lor, ei și cu   experiența occidentului.

Precizez că am fost toată viața activ, și în perioada spitalizărilor, cu acceptul medicilor și a personalului ajutător, patul meu a avut și sector de bibliotecă, mă informam, stând de vorbă ce cei din vecinătate, colegi de suferință și speranță, cu cadrele medicale. Dau aceste amănunte pentru că, nici într-un caz, nu mă consider un singuratic, singur sunt atunci când scriu sau citesc la Bibliotecă, Arhive, la Muzee sau acasă, prezența tinerilor ori a seniorilor, chiar a copiilor nu mă incomodează. E drept, acum internetul mi-a redus deplasările, ocazie să valorific superior ceea ce numesc portofoliul documentar. Testat în publicistica aproape zilnică.

Temperamental sunt sociabil, jovial, îndatorat cu cei care-mi întind o mână de ajutor sau, adesea, fără a plăti datoria, le-o ofer eu. Întotdeauna, însă, sunt în criză de timp, deși am un program de viață strict ordonat, integrat în ore fixe, cu 7-8 ore de somn noaptea și siesta zilnică, la prânz – 2-3 ore liniște, chiar și somn. Merg la lansări de cărți când subiectul mă interesează sau am obligații prietenești, le citesc cărțile, le comentez cu autorii și le recenzez și recomand altor cititori, revistele fiindu-mi tribune de popularizare. Nu agreez găștile și pierderea inutilă a timpului, dar merg la un pahar cu apa plată pe masă, la mici zaiafeturi familiare, la cele prietenești, mai cu seamă când ultimii se află în dificultate și au nevoie de o mână prietenească. Știu să ascult și să dau sfaturi. Odată, la o carte, am pus drept motto ceea ce scrisese despre mine în „Monitorul” din 25 februarie 1994  Aurel Leon care mă cunoștea; „Oamenii sunt bucuroși să găsească un umăr pe care să plângă, simt nevoia compasiunii. Astfel s-a născut în redacția noastră biroul d-lui Ion Oprea, un temperament bun de pus pansament la rana sufletului” (vezi „Cu capul pe umărul meu..”. de Ion N. Oprea, editura TipoMoldova, Iași, 2005, p. 5).

Desfășuram activitate de taximetrist autorizat și, după obicei, trimiteam colaborări la Monitorul. Când s-a ivit nevoia despre care spune Aurel Leon, redactorul-șef, Ion Florin Florescu, m-a chemat și mi-a dat postul în primire…

Unde vreau să ajung și care îmi sunt idealurile? Greu de spus pentru că sunt într-un punct al vieții când te zbați să termini din tot ce ai vrea să mai scrii cât mai mult, dar idealul a devenit sintagma cu care îmi îndulcesc ziua: Să avem sănătate! Am la tipografie două cărți, una memorialistică, cu ADRIANA, alta o colecție de eseuri, cărți citite, nu în cadrul Barometrului cultural/2014, ci pentru că sunt om al ei, cartea este rostul existenței mele, spuneam cândva, în total încă vreo 800 de pagini, dar mă așteaptă altele, încă vreo 3-4 titluri… Idealuri?… Dar dacă mâine? Ce fac cu vrafurile, cu care am încărcat noptierele sau… colțurile casei, de-l „deranjează” pe C.H., când mă vizitează?…

Unde-aș fi vrut s-ajung?, îmi stăruie întrebarea și completez răspunsul, nu mai departe decât unde sunt, doar… consideră prietenii, membri ai USR, să fiu lângă ei, aici în Iași, în aceeași structură organizatorică, nu la Bacău sau la București, cum au promovat alții, dar la cererea de primire în Sindicatul scriitoricesc nici nu mi s-a răspuns încă, cum este normal. Lucru pe care l-am înțeles prima oară, mai marele breslei, fiu de ceferist, era obișnuit cu drumurile, dar actualul, revoluționar de profesie, militant pentru dreptate și adevăr, cinste și corectitudine, pentru drepturile omului, să uite a răspunde la ceva înregistrat, nu are chiar nici o scuză!.

Dar despre aceasta poate voi reveni prin intermediul răspunsului de la o altă întrebare.

G.M.: George Călinescu numea Bârladul ca fiind un „Weimar al României”. Crezi că a avut dreptate?

I.N.O.: Oraș al Germaniei în care se află muzeul Goethe, casa-muzeu Schiller, monumente arhitectonice medievale care îl fac remarcat, instituții de învățământ superior, cel mai puternic centru cultural în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, locul unde Adunarea Constituantă de la 6 februarie 1919 și 21 mai 1920 a consfințit înlăturarea monarhiei și a proclamat republica, cunoscută și sub numele de Republica de la Weimar,1919-1933, l-a impresionat nu numai pe G. Călinescu care l-a asemuit cu Bârladul unei anumite perioade.

În „Curentul nou” nr.15 din 15 noiembrie 1904, N. Iorga spunea și el: ”Astăzi sunt trei reviste tinere care înfățișează curentul cel nou în literatură și cugetarea românească. „Făt-Frumos” din Bârlad stă la mijloc între „Semănătorul” bucureștean și „Luceafărul” din Budapesta. Aproape orice se cuprinde într-una din aceste reviste ar putea să-și afle locul și în celelalte două”.

Adept al literaturii autohtone, Emil Gârleanu scria în numărul 3 al revistei „Făt-Frumos” care apăruse la 15 martie 1904: „ … Căci, de ce, spre pildă, am cânta  florile portocalului, căruia nu i-am văzut decât  fructul, când zarzării ne îmbată primăvara cu parfumul ninsorii lor de flori?  De ce am căuta să simțim murmurul Gangelui, când ne șoptește atât de tainic și de aproape izvorul ascuns în umbrișul sălciilor pletoase și curge atât de măreț Dunărea la vale?  Sau de ce am căuta să zugrăvim rău ghețarii Alpilor, pe care nu i-am zărit niciodată, când Ceahlăul mai străjuiește încă în hotarul încărunțit al Moldovei?”

„Glorificarea trecutului și a vieții neamului nostru vor readuce entuziasmul din alte vremi și vor da celor aleși zbor de vulturi” – își exprima premoniția Ștefan Petică în numărul 5 al aceleași reviste.

Weimar, orașul clasicilor și al spiritelor mari – cu Schiller și Goethe, Herder și Wieland, Nietzsche, Furenberg și Liszt, Bach și Cornelius,  Gropius și Feininger, Klee și Irten… nume mari ale Weimar-ului, o bijuterie a Istoriei spirituale germane și europene, cu vestita Școală de artă Bauhaus, au lăsat orașului simbolurile memorabile ale culturii, care se manifestă și azi.

Păstrând proporțiile, Bârladul cultural merge, încă aproape. Ducesa Anna Amalia a fost începutul – acolo, G. Tutoveanu cu ai săi la „Academia  Bârlădeană”- aici. Luând în discuție tomurile „Bârladul odinioară și astăzi, Oameni și fapte” sute de pagini, Radu Cârneci scria în nr. 42 al revistei noastre Contemporanul din 15 octombrie 1982: „…Reprezentarea în liniile principale a unuia dintre cele mai fertile ținuturi ale etnicității noastre, ținut care a dat spiritualității românești pe Dimitrie Cantemir și Vasile Pârvan, pe Alexandru Vlahuță și George Tutoveanu, pe Stroe Belloescu și Gheorghe Roșca Codreanu, pe Ștefan Zeletin și Ștefan Procopiu, pe Victor Ion Popa, G.M. Vlădescu și G.G. Ursu, pe Ernest Giuvara și I. Popescu Zeletin, pe Florin Ciorăscu și  Iacov Antonovici, precum și pe contemporanii noștri, George Ivașcu, Constantin Chiriță, Gica Iuteș, Ion Hobana,  C.D. Zeletin, Cezar Ivănescu, Adrian Beldeanu și alții.

…Bârladul, acest Weimar, cum frumos îl numește Călinescu în a sa Istorie a literaturii… referindu-se la perioada de vârf a Academiei Bârlădene, are de-acum configurată, în mare, o monografie complexă, care-i asigură un loc privilegiat din acest punct de vedere, între așezările țării. Pilduitorul exemplu al bârlădenilor și simpatizanților acestora, găsește în sufletul nostru admirație și sinceră prețuire”…

Privitor la aceleași volume, acad. Al. Zub, Iași, considera: „Asemenea inițiative sunt demne de toată lauda, fiindcă ele continuă o tradiție culturală a locului, oferind în același timp temeiuri  de mai bună înțelegere a fenomenului românesc”.

„Cartea unui oraș” numea lucrarea Valentin Tașcu în revista Tribuna nr. 44 din 4 noiembrie 1982 de la Cluj-Napoca, iar C.V. „cărțile Bârladului” în nr. 43 al revistei Cronica de la Iași, 22 octombrie 1982.

„Institutor, revizor, profesor, născut la Bârlad (oraș devenit o vreme, prin prezența lui Emil Gârleanu, D. Nanu, C. Moldovan, un fel de Weimar) la 20 noiembrie 1872, tatăl numindu-se Gheorghe Ionescu. Mort în 1957”, atât îi oferă G. Călinescu lui Tutoveanu în Istoria… sa, mult mai puțin decât altora, deși bârlădeanul „i-a adunat, i-a găzduit și împreună s-au așezat la treabă, el fiind aici sufletul Weimarului. Sever și nedrept cântarul în cazul prof. G. Tutoveanu, domnule profesor!”, îi reproșam criticului în 2008 (Mari personalități…, p. 296)

Din Palma de Mallorca, la 23 august 1952, Pamfil Șeicaru, și el membru al Academiei, scria (Scrieri din  exil. I. Figuri din lumea literară. Ediție îngrijită și prefațată de I. Oprișan. Editura Saeculum I.O., București, 2002, p.527):

…”În decembrie 1919, a murit Alexandru Vlahuță.

Prin grija iubitoare a lui G. Tutoveanu, „Academia Bârlădeană” a continuat. Se succedau generațiile, păstrând cu grijă tradiția acelor ședințe în care se citeau poezii, nuvele, fragmente de romane, se încingeau aprinse controverse, cultivându-se un  ostrov înflorit în tumultul adesea trivial al politicii unui oraș de provincie. Acum ședințele „Academiei” se țineau în casa poetului G. Tutoveanu.

Când venea primăvara, la intrarea în curte, un bătrân migdal care stătea de strajă, după ce înfruntase voinicește asprele ierni ale Moldovei, înflorea dând onorurile poeziei. Și rând pe rând, în grădinița pe care o îngrijea poetul asemeni  strofelor unui poem, își deschideau parfumate corole caișii,  cireșii, piersicii, merii, stânjenii, crinii, liliecii, trandafirii, bujorii, împrospătând decorul pentru inspirații cântăreți ai naturii.

Când discuțiile erau mai aprinse, în nopțile de mai, G. Tutoveanu le întrerupea, întrebând cu vocea lui blajină: „Vreți să ascultăm un moment cea mai frumoasă poezie?” Prin ferestrele larg deschise pătrundea cântecul unei privighetori ca un  înflăcărat imn închinat nopții…

Adesea, în acești amarnici ani,  gândul meu rătăcește prin Bârlad, pornește pe strada Epureanu, se strecoară pe lângă plopii ce străjuiau trotuarele, spre  a poposi în poarta casei unde, odinioară, se oficia cu atâta idealism cultul poeziei. Sufletul meu întinde brațe de dor, să strângă la piept umbre.

A fost cândva o lume care simțea nevoia de a da contururilor aspre ale vieții estompările de vis ale poeziei, au fost cândva călăuze pe drumurile pline de taine și de șoapte tălmăcitoare ale frumuseții naturii, pe drumurile încântătoare ale irealului. Bietele călăuze risipite prin  câmpurile de muncă forțată sau silite să bucherească nu știu ce dialectică marxisto-leninistă în interpretarea sinistrului semidoct Stalin. Ce mutre mongolite vor fi transformat într-o cocină casa din strada Epureanu! Se vor fi uscat florile, vor fi amuțit privighetorile și oamenii, de mult, vor fi aflat liniște în cimitire.

Mă întreb înfiorat, ce tineri vom regăsi la amărâta noastră întoarcere și în ce limbă ne vom putea înțelege cu ei…

„Academia Bârlădeană”…

În Evul mediu, un celebru minnesinger, Walter von der Vogelweide, lăsînd să-i cadă capul în mâini, striga: „Această viață am trăit-o? Am visat-o?”

Mă întreb și eu dacă, făcând aceste evocări, redau frânturi din viața pe care am trăit-o sau fâșii de vis, realități trăite sau visate?

De ce, oare, îmi bate inima așa de dureros?…”

Îi bătea inima așa, pentru că ea știa toate, inclusiv că din casa lui G. Tutoveanu care ne miruise atâta timp ședințele literare de la cenaclul „Al. Vlahuță”, de la Biblioteca „Stroe Belloescu”, unde heruvimul sosea întovărășit de magistratul Ion Manta Roșie (Delamisa) nu rămăsese nici cocina: „Dărâmându-i-se casa de pe Bulevardul Epureanu  41, sfâșiindu-i-se cu buldozerele grădina paradisiacă din juru-i și pur și simplu, sfărâmându-i-se placa de marmură care atesta, cu multe date importante, faptul că locuința cărată cu cupa buldozerelor fusese, de facto, al doilea sediu (primul fusese pe strada Vornicul Sturdza, nr. 9) al Academiei Bârlădene”, confirmă că, pe cât a fost adulat în mare parte a vieții, pe atât de minimalizat și lovit s-a simțit la bătrânețe”, spune C.D. Zeletin, președintele de onoare al actualei Academii.

După ce cunoscusem literatura timpului – și mai ales publicațiile Academiei Bârlădene, acum centenare, Florile Dalbe din 1919, Scrisul nostru din 1929-1931, dar și altele, Ion Creangă 1908-1912; 1915-1921, răspundeam încă din  2013,  întrebării puse, când editasem volumul „Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene, 1870-2003”, editura TipoMoldova, 2004:

…”Bârladul devenit o vreme un fel de Weimar, cu Emil Gârleanu, G.M. Vlădescu, Victor Ion Popa, I. Valerian, V. Voiculescu, C. Moldovanu,, dar și cu Toma Chiricuță, Tudor Pamfile, Mihai Lungeanu, Pamfil Șeicaru ori George Nedelea, toți în jurul lui George Tutoveanu, având ca mentor pe Alexandru Vlahuță.

Bârladul a fost un  Weimar…

Bârladul poate fi un Weimar…”

Convingere care o puneam și pe coperta a IV-a a volumului editat, convingere astăzi repetată: Bârladul este un Weimar!

Bârlad – „un oraș cu vocație culturală care a dat culturii noastre mai multe personalități decât oricare altul” – cum aprecia, undeva, academicianul Alexandru Zub.  „Bârladul, acest Weimar, cum îl numește G. Călinescu, merită cunoscut stradă cu stradă… Orice piatră a lui înseamnă istorie”…

Însuși George Tutoveanu, în „Scrisul nostru” nr. 1 din 1929, mărturisea lui V. Damaschin: „În timpul războiului, pe când întreaga țară era aciuată pe pământul vechii Moldove, și orice viață literară încetase, am tipărit, ajutat de Alexandru Vlahuță, care-și trăia aici întunecatele zile ale refugiului, și de prietenii V. Voiculescu, M. Lungeanu, T.  Pamfile, M. Lupescu, Victor Ion Popa și alții  „Calendarul nostru pe 1918” din care peste două mii de exemplare le-am trecut și împărțit gratuit în Basarabia, prin Ministerul de Instrucție, pe atunci la Iași, dar mai ales prin soldații moldoveni din armata rusească”.

…”Bârladul cultural de-a lungul istoriei – nu-i o noutate – a fost leagănul inițiativelor culturale, presa din orașul nostru a crescut, a format și a popularizat operele cultural-științifice și artistice nu numai ale localnicilor, a creat și întreținut monumente”, le spuneam bârlădenilor la o întâlnire recentă la Centrul cultural „Mihai Eminescu”, unde, în organizarea bibliotecii municipale, moderator Geta Modiga, am discutat despre „Cine și de ce se publică opinii literare în volume cu teme stabile”, eu informându-i și despre ancheta culturală lansată în revista Luceafărul Botoșani din 9 și 21 octombrie 2014 cu întrebarea devenită de mare actualitate „Revistele culturale, presa culturală în general, formează oamenii?”, material necesar ca membrii Cenaclului, cu răspunsurile lor, să realizăm o nouă antologie din seria în curs”, insistam în convingerea că profesorul Călinescu are dreptate: „Vă chem să ne alăturăm la tot ce nu au  terminat doctorul Constantin Teodorescu, profesorii Traian Nicola și Alexandru Mânăstireanu, continuându-i după puteri pe Ibrăileanu, Tutoveanu, Tașcă, Nedelea sau C. Clisu, venind în întâmpinarea a ceea ce au văzut profesorii în fiecare din noi.

Să înmulțim cu scrisul nostru ceea ce fac și Cenacliștii de la distanță nu numai pentru literatură și cultura de azi, ca operă scrisă sau electronică, ci cu noi și după noi, copiii sau nepoții noștri să continue tradiția de la Bârlad unde s-a făcut și se realizează o OPERĂ perenă”(din „Gânduri în labirint”, de Ion N. Oprea, p.20, Editura PIM, Iași, 2015).

Iată un acrostih, semnat de Petruș Andrei, membru al Cenaclului nostru la distanță (de la Puești-Vaslui) și membru al USR:

ACADEMIA BÂRLĂDEANĂ

La „Weimar”, în cetatea de cultură,
Adică-n România, la Bârlad,

Mulți au un nume în literatură
Undind într-al nemărginirii vad.
Locaș iubit al celor din vechime,
Tărâm al dorului în veci nestins,
Izvor cu apă vie-n adâncime.

Azi noi sărbătorim Academia,
Născută din triadic foc aprins,
Iar ea să fie pururea Făclia.

Scriind Istoria Bârladului, “așezată” pe acest “Weimer cultural”, o “făgăduială aparte, dar și o exaltare a sufletului bârlădean reaprins întru lumina  speranței de mai bine”, spune dr. Laurențiu Chiriac, profesoara Oltea Rășcanu Gramaticu realizează în 2014, la Editura PIM, Iași, la cea de-a treia ediție, în trei volume, 3000 de pagini, o sinteză a trecutului și prezentului care tocmai aceasta înseamnă – Bârladul rămâne un Weimar!

G.M.: Cei care ți-au citit cărțile publicate (aproape de 50) au putut constata că ești autorul unei literaturi speciale, una rezultată dintr-o cercetare documentară făcută cu minuțiozitate. Ești, cum de fapt s-a mai spus, adeptul analizei documentare ca metodologie folosită în științele filologice.
Ce recomanzi celor tineri și care adoptă cercetarea documentară?

I.N.O.: Ce recomand generației tinere? În primul rând să citească mult cu creionul și caietul de note în mână şi să se documenteze permanent prin orice sursă de informare existentă și apoi să scrie.  O carte serioasă, cu competenţă şi greutate nu poate fi realizată decât  pe baza unei perseverente  documentări şi cu respectarea limbii române. Așa cum se obișnuiește acum, scris la un pahar, cu zeci de cafele sau într-un mediu în care promovezi ficțiunea, cu ce ai visat, ce ai văzut pe ecranul închipuirii, ce-ai mai citit și cules de pe internet, că a scris unul sau altul, că doar cărțile mai groase ori mai subțiri din cărți se fac, ceea ce rezultă nu are greutate, doar o valoare efemeră, spun eu. Poate fi valabilă azi, îi încântă pe unii, atrași de vocabularul gros colorat, dar nu-i transmisibilă de idei, de informații, cu preț pentru viitor.  Apoi, la așa literatură și autori, așa procedează și critica, nu spune mai mult, întâi se uită la anturajul autorului! Ca și la autori, nu găsești nici cenzura şi nici autocenzura cuvintelor, trivialitățile fac și promovează subcultură, că așa „place cititorior”, de o anumită factură – spun eu – şi ceea ce derivă  nu-i literatură.

Celor care adoptă ca metodologie de instruire o documentare minuţioasă în orice domeniu le doresc răbdare, curaj, pasiune şi multă încredere în tenacitatea muncii pentru binele omenirii.

Eu sunt optimist, cred că dacă nu noi, nu cei de lângă noi, ci cei care vor veni vor găsi modelul necesar chiar în arhiva timpului. Acest lucru numai dacă se vrea cu adevărat, să nu adopţi statul degeaba, prin baruri nocturne, să treacă timpul fără efort intelectual. Când învățământul va deveni mod de instruire în orice profesie, orice meserie,  chiar și aceea de a bate un cui, cu exemple, modele demne de urmat, altfel mai curând sau mai târziu simți cum îți dai cu ciocanul peste mână!

G.M.: Ce părere ai despre  modul cum se intră în USR?

I.N.O.: În toate localităţile, chiar şi în Capitală – scrie presa – nici într-un caz pe baza meritelor celor care solicită să li se recunoască aceasta, în cele mai multe de cazuri. Când  decidenții sorții nu sunt în stare să publice un rând despre cărțile oferite ca probă a muncii, cum ai putea crede că le-au și citit!? Unii au fost declarați scriitori doar dacă au oferit manifestări culturale cu participare la mese unde argumentul au fost chefurile, port-bagajele îndestulate ori cadourile aduse direct acasă,  la cine trebuie. La cei care au și editură trebuie să – i adulezi pentru a-ţi  promova cărțile numai în cadrul costurilor impuse.

Sunt, într-adevăr, autor a vreo 50 de cărți – memorialistică instituțională și personal-fizică, volume istorico-literare, evocator a tradiționalismului și personalităților timpului, descoperitor și promovator de talente, răspânditor al culturii, susținător al publicisticii, concomitent în vreo 30 de reviste, cu recenzii, prezentări ale cărților citite dar și cronicile scriitorilor la cărțile mele, postfețe ori prefețe ale cărților unor merituoși –toate, enumerate,  pe 30-40 de pagini de carte – De același autor – dar cine cutează să le citească și să comenteze, ca semn că dacă le-au citit, le-au și înțeles?

La USR Iași nu avem cititori sau comentatori decât de carte improvizată, a celor destinați să acceadă la trofeele puse în joc.

Despre cărțile mele s-au scris sute de cronici favorabile, zeci de volume, omagii chiar, nu de către prieteni, ci de imparțiali, dar nu au fost acceptate ca argument scriitoricesc în Dosarul „de cadre”, gen PCR, candidat la probabila nemurire, la care au acces doar cei care trebuie, păgubos, unii fără operă,  dar care știu să stea în față, să promoveze.

Se solicită 3-4 cronici de carte, semnate de persoane credibile, în reviste de mâna întâi, am prezentat zeci de referințe favorabile, semnate de scriitori cu atestat, publicate nu doar în apreciatele Convorbiri literare, Dacia literară, Saeculum, Luceafărul, Onyx, și nu numai, dar și în publicații din străinătate – Germania, Israel, Canada – dar cine să le autentifice, dacă nu am timpul celor care fac anticameră, care  știu să susțină  și să ofere „antreurile”preferate unor grupuri (găşti cum se mai numesc acum).

De neexplicat pentru mine, omul deschiderilor, este faptul că nu știu ca om cu cererea, cine și de ce s-a amânat solicitarea, cine mi-a răsfoit măcar cărțile solicitate, că de citit precis nu și-au găsit timp. Eu nu pot citi o carte fără s-o comentez, fără să o recenzez, fără să-i dau valoarea care o merită!

În orice caz avem un Sindicat care își păstrează și perpetuează obiceiurile moștenite de la mai marele cândva – PCR!

Supărat sau nu, desigur, pentru un om care scrie zilnic, fie gazetărie, fie literatură, cu proză scurtă, antologiile, memorialistică, eseuri pe teme de viață, recenzii sau prezentare de carte, de personalități, unele de mult uitate dar valoroase, dat fiind și experiența în domeniu, ar trebui să aparțin unei forme organizatorice, a Uniunii Scriitorilor sau a ziariștilor profesioniști…

Cândva mă încercase o frustrare, că nu eram nici într-o Uniune nici în alta dar , de la un timp, de când am văzut persoane consacrate scrisului de-o viață retrăgându-se din Uniunea Scriitorilor sau, ca și mine acum, nu mai au timp de pierdut cu pendulări, „vino și săptămâna viitoare”, cum mi s-a întâmplat după ce am depus Dosarul cu recomandările și cărțile de autor,  a doua oară (primul dosar n-a  mai fost găsit, se pierduse la schimbarea şefilor) nu realizasem că ușile se deschid şi altfel! Întrebând, în stânga și dreapta, despre metodologie, lecturând despre subiect diferite articole apărute  în mass-media, din toată țara, atent și la „revolta” unora care au spus mai totul despre premii și concursuri literare la nivelul și a USR, dar și despre cum reușesc mulți să acceadă în Sindicatul în care președintele lucrează la fără frecvență iar unii adjuncți și afiliați nu doar admit ci instituționalizează trocul, lucruri pe care le credeam rămase dincolo, undeva în timpurile trecute, s-au perpetuat și perfecționat, funcționând și în Capitală, de unde ne vin scriitorii cu nume sonore să-și prezinte nouă provincialilor, cărțile, ori să le editeze la Iași unde-și au colegii şi amicii, cu care totul se finalizează la Corsso, înțeleg  acum cât de  bine este să stai de-o parte.

Și câte și mai câte nu se scriu la gazetă, dar eu nu-mi permit să o fac, cunosc și eu oameni fără nici o carte scrisă de ei – că alții sunt abonați ca făcători de cărți – azi membri ai Uniunii, chiar și cu mari premii și onoruri literare, de te întrebi, cum d-le, toată viața n-a știut să-și scrie și susțină referatele în profesie, iar acum  scrie romane concise, de…100 pagini bucata?.

Citeam într-un articol de acest gen din revista „Vatra veche”, 2015, amintindu-se proverbul „Năravul din fire n-are lecuire”, iar a fi membru USR e cam așa ceva, cum se scrie în revista citată, un fel de Liga a II-a la fotbal. Viața de intelectual și în special de scriitor, chiar și într-un oraș ca Iașul, înseamnă o scufundare în anonimat, nu vedeți, la anualele FILIT câți de la USR urcă la microfon sau sunt invitați în sălile cu tinerii adunați de pe băncile școlii, să-și susțină profesorii, înscriși în program? Este întâmplător faptul că din Iași, doar câteva nume susțin cu semnătura lor, mereu aceeași, revistele literare, aspiranților închizându-li-se ușile de veleitari? Când o profesionistă, cu pretenții de UNIUNE, nu coagulează pe cei din aceeași branșă, la ce să aspiri?

„Despre creativitate” se intitulau opiniile exprimate în „Ziarul de Iași” din 8 iunie 2011, reluate de noi în cartea Cenaclului „Românii așa cum sunt”, p.62, semnate de regretatul profesor universitar, specialist în Administrația de Stat, Tiberiu Brăilean, care afirma: „dintre toate mediile pe care le-am frecventat, cel mai tenebros mi s-a părut a fi cel politic și cel scriitoricesc”. Despre cel din urmă, ni se spunea, „colcăie de orgolii – nenumărate invidii calomnioase și vicii de tot felul. De asemenea, interese, vai!, foarte materialiste, bântuie liniștea creatorilor. Fiecare ciugulește cât poate și de pe unde poate, făcând rabat pentru doi lei de la orice principiu de rectitudine, altminteri intens clamat pe toate gardurile. Cei mai răsăriți în funcții primesc și apartamente de la primărie și șpagă de la viitorii confrați care aspiră să intre în lumea nemuritorilor”…, unde tronează „la conducere autori dintr-o altă generație, cabotini fără operă, dar mai ales fără vreo umbră de onoare, lingăi care s-au folosit cât au putut de unele nume mari…, profitând de niște slăbiciuni foarte omenești ale lor, după care i-au abandonat, aburcându-se în prim-plan, prin tot felul de manevre de culise, șmenuri, premii și obediențe de tot felul”.

Am reținut, despre afacerile unora cu apartamentele, prin primărie, vorbește în Suplimentul de cultură, local (nr. 463, p. 8-9), și Cătălin Mihuleac, jurnalist și scriitor,  autorul și a cărții „America de peste pogrom”, Editura Cartea Românească, București, 2014.

Cum este văzută Filiala USR Iași, tot fostul universitar o descrie: „O  lume viermiforă, de oameni lipsiți fie de talent, fie de amândouă și care urcă panta socială târându-se, pur și simplu, în fața unor politruci cu funcții sau a unor oameni de afaceri cu bani. Iar cum critici literari autentici nu prea mai avem, cu excepția notabilă a lui Ioan Holban, Uniunea Scriitorilor s-a umplut de iluștri necunoscuți care, după ce au dat dreptul, așteaptă un binemeritat supliment la pensie”.

Mulți îl și încasează, că au făcut ce a trebuit…

Și ca tabloul descris de universitar să fie chiar dacă nu complet, amintiți-vă și readuceți imaginea conducerii Centrale a USR, în frunte cu președintele și doi vicepreședinți sosiți de la București la Botoșani să asiste și să susțină arbitrariul și mult contestatul premiu literar colegului lor dispus să culeagă de pe la județe dar și de la reședință cam tot ce este premiu, aducător de foloase materiale. Dar mai recent …Varujan Vosganian, în faţa Parlamentului României, cu demnitatea la pământ, plângând și apelând la auto-mirungere, să fie iertat a da socoteală în fața cui trebuie, cu bărbăție și corectitudine, cum scrie el despre eroii cărților sale.!

Pentru ce este USR, profesorul Tiberiu Brăilean declara, sincer rușinat,  ca cel ce candidase la titlul de scriitor,  că și-a dat seama că nu avea „ce căuta lângă astfel de oameni”, și-și retrage candidatura, aici, ca o chestiune de principiu,   „nu ar fi putut respira același aer infect”.

Acum, fără astfel de tracasări, lipsit de stresul pătimit şi în interior, munca mi se pare  potrivită temperamentului, deși o anumită sumă, la ceea  ce este pensia, mi-ar prinde bine, chiar şi la obligaţiile zilnice..

Antologiile, cărțile mele  de orice gen, activitatea jurnalistică, sunt bucuriile personale care devin tot mai reconfortante şi  îmi dau sentimentul utilității ca cel care, permanent, simt nevoia să adaug încă o cărămidă în ceea ce consider comoara neamului românesc.

E drept, adesea, la zile festive sau manifestări particulare, ne simțim copleșiți de grupul bucureștean ori al invitaților care nu sunt și ai noștri, neorganizați instituțional, dar cum nici instituționalii nu au o limbă comună, simțindu-se reciproc neglijați, stigmatizați, absenți dintre cei care i-ar fi așteptat, eu și colaboratorii suntem permanent acasă, îi invităm și pe unii și pe alții la Cenaclu. Și vin. Dacă nu eşti o fire mai rezistentă poți ușor claca, eu merg cu fruntea sus, ofer mâna și figura jovială oricui binevoiește să mă asculte. Ehei, cu zâmbetul pe față, cu un surâs, câte documente de arhivă n-am  consultat, vocea caldă câți colaboratori n-a adunat în cărțile mele, în  antologii, de exemplu?!

Las modestia, dar la scurt bilanț, eu la cei peste 80 de ani, văd, scriu mai mult decât cei care se retrag la „Casa de odihnă a scriitorilor” că sunt obosiți sărmanii de atâtea tării și cafele, poate și droguri!

Ca octogenar (suferind fizic-cine știe!) nu am timp de pierdut cu palavre. Eu am visele mele, da, vise, altfel nu trăiești și biruințele țesute pe o mare speranță. Citeam undeva că speranța nu e o virtute, ci o forță care-ți dă puterea să mergi mai departe. Fără titulatura de membru USR eu voi rămâne un scriitor. Deschideți revistele, în multe din ele scrie număr de număr Ion N. Oprea. Cine, dintre cei de la Filiala Iași a USR, procedează la fel? Sunt plecați la Casa de odihnă!

M.G.: Pe lângă cercetarea documentară și scrisul cărților, meseria de o viață a fost gazetăria.
Ce reproșezi gazetarilor de azi?

I.N.O.: Gazetăria, gazetăria mereu a fost dragostea mea, parcă din gene, deşi ai mei, până la copii, au trăit fără să fi citit ziare. Dintotdeauna mi-a plăcut să scriu – și când mă trimitea mama să hrănesc văcuța pe Deal, în trăistuța mea, la locul lor, nici nu știa mama, aveam două-trei foi de hârtie și un vârf de creion, și-mi notam cuvintele de la cântecul pe care-l auzisem la clasă sau povestea care o doinise mama sau vreo vecină de-a noastră cu acest har dumnezeiesc pe care, totuși, mama îl avea în mai mare măsură. Cântecul ca voce, dar spusele, povestitoare mare era mama mea!.

Apoi, de la serbările școlare, unde, dacă m-ar fi lăsat domnul, nu aș fi mai terminat repertoriul, poeziile, monologurile, rolurile din piesa de teatru luate pe cont propriu și transformate de mine în recital… Și, bineînțeles, a fost noroc pentru mine de a fi avut și la gimnaziu, dar și la liceu, ca și mai departe profesori eminenți de limbă și literatura română și de istorie, domnul H. Zupperman la română, Gheorghe Popescu, Traian Tănase și Ion Iavorschi la istorie.

Când am părăsit studenția, eram la „Agronomie” și părinții nu aveau din ce să-mi susțină taxele, și am  fost încorporat, deja scriam la gazetă. Mai câștigam un ban pentru bonuri la cantina „Iustin Georgescu”.

În timpul armatei, cine era ca mine de la Someșeni-Cluj?, citat pe Ordin de front ministerial și evidențiat pe Armată, scos onorific în fața Diviziei și citat de Comandant cu strângeri de mână pentru corectitudine și cinste ostășească în activitatea de presă militară!

Ce reproșez gazetarilor de astăzi? Că nu mai pot fi ostași ai dragei armate române, marea școală a educației  și bărbăției!, glumesc…

Societății prezentului, guvernanților și partidelor politice, unor lideri de presă, le reproșez – deși pe ansamblu au ziare și reviste bune, cum este și Ziarul de Iași – faptul că fac din activitatea colegilor și a colaboratorilor, ceea ce s-a întâmplat şi la Consfătuirea FILIT-2014, unde colegii revistei Timpul ne-au încurcat integral, lăsându-ne să credem că nu mai avem decât presă comercială.  Descurajanta  părere,  că jurnalismul este total deprofesionalizat iar revistele de nici un folos, ne-a făcut să lansăm ancheta în derulare – Revistele cultural-literare formează oamenii?

Reproșuri fac și  unor profesionişti, profesori care de la catedră fac jurnalism mărunt, chiar insignifiant şi nu îndrăznesc să se  exprime direct în mass-media decât foarte rar, și doar câțiva şi mereu aceiaşi. Gazetarilor de astăzi, le reproșez, că singuri sau prin vocea reprezentanților lor și-au acceptat – la recentul Seminar Internațional de jurnalism, 11-15 mai 2015 de  la Palas-Iași  -, soarta depășită de noi în rigorile comunismului: strădania de „a face mereu mai mult cu tot mai puțin”. De aici poate salariile mici ale majorității şi munca gratuită a colaboratorilor.

Lipsa interesului lor de avea și a-și alege și recunoaște modelele. Sunt chiar profesori care declară lipsa călăuzelor, ca în alte împrejurări să le facă și portretele, în aceeași rubrică a paginii. Inconsecvență! De aici, iarăși poate, declinul profesional, citind în ceea ce publică, nu documentat, ci din ceea ce aud.

Dependența lor materială și ideologică depinde de cine-i plătesc. Nu mai țin seama de fireștile standarde deontologice. Gazeta la care lucrează este vitregită de anumite repere. Goana după audiență le ia mințile, materialele unora sunt fie prea agresive, nesusținute documentar, fie părtinitoare nemotivat.

Asistăm la o gazetărie săracă tematic și prin conținut, fără diversitate. Mai află cititorul dacă mai există la el acasă industrie, agricultură, zootehnie, silvicultură, cămin cultural la sate și activitate diversificată cultural-științifică la orașe?

Toate relele globului în România ajung, aici proliferează și sunt temeinic mediatizate, iar cititorul, stresat,  le ignoră, lasă jurnalul altora, necazurilor nu le găsește nimeni soluții de rezolvare.

Ați citit dumneavoastră, în ultimii ani, o recenzie, o prezentare de carte din zona documentarului, o cronică literară? Nu a apărut încă, înlocuitorul,  profesorul-actor G. Călinescu, ce știa totul și la Cronica optimistului, mai totul se tratează de la coleg la coleg, fără selectarea nici a cuvintelor, se recurge la un vocabular ireverenţios cu cuvinte altădată rușinoase, indiferent care i-i sexul persoanei care o face pe scriitorul, poetul sau cronicarul!

Nu știm și nu reușim să ocolim sau să ascundem răul din noi, îi facem propagandă și nu e bine, nu e educativ, nu menajăm nici inocenţa copiilor, viitorul neamului nostru.

G.M.: Ești inițiatorul și coordonatorul unui Cenaclu care iese din tiparele genului.

Care este specificul unui astfel de cenaclu?

I.N.O.: Am mai răspuns în alte ocazii, dar repetăm. Cenaclul care pare unicat a fost creat într-un anumit context. Un tânăr asistent afirmase în ziarul local faptul că numai până la o anumită vârstă omul realizează operă scrisă, apoi se pensionează şi devine inutil. Această opinie a nemulțumit pe mulți dintre cei care ar fi putut fi tată sau bunic universitarului. Afirmaţia eronată a circulat între prieteni şi cunoscuţi. Aşa s-a format un nucleu ieşean împreună cu un mentor în persoana Profesorului Alexandru Mânăstireanu, din Bârlad, care debutase cu volumul I „Călător… prin vâltoarea vremii”, la 90 de ani. Cu întrebarea documentată și sintetizată în titlul „Este  bătrânețea – o piedică în calea creației literare?”, m-am adresat revistei „Pagini medicale bârlădene” care a și publicat-o, textul devenind cunoscut nu numai în țară, ci și în străinătate. Răspunzându-ne, că se poate crea în orice domeniu până la orice vârstă, unii cititori ne-au și argumentat cu diferite cuvinte înţelepte din viaţă, încurajându-ne: „Dacă nu ai un bătrân, cumpără-l”, ne îndemna domnul Ioan Grămadă din Câmpulung-Moldovenesc, care ne oferea și alte proverbe și zicători din cele peste 2000 colectate; prietenul nostru de la Bârlad, profesorul Alexandru Mânăstireanu ne asigura că „bătrânețea este o stare ce variază de la un om la altul, sunt și tineri care arată epuizați”, dar cum lui  i-a „plăcut mereu  să  gândească pozitiv”, ne dezvăluia alt adevăr dojenitor – „dacă Domnia-lui, tânărul universitar, ar putea să se împace cu ideea ireverențioasă pe care o emite la adresa  vârstnicilor sau va continua să creeze, uitând de vârstă și de cele spuse într-un moment nefericit pe care sigur îl va regreta mai târziu”.

Cu răspunsurile primite de la prietenii noştri şi prietenii prietenilor noștri am realizat un grup foarte mare, peste 50 persoane, și am scris o carte cu titlul „Românii așa cum sunt”, cu o postfață de Constantin Hușanu, apărută la editura PIM, Iași, 2011, în care își  spun părerea creatori de toate vârstele, gerontologi, psihologi, medici, preoți sau în devenire, ofițeri superiori, generali, dar și poeți și prozatori, pictori consacrați, cititori de carte bună, unii îndemnați de prieteni sau cunoscuți, toți, dar absolut toți, confirmând și gândurile noastre, putem gândi corect și crea oricât trăiești dacă duci o viață activă.

Undeva, prof. G.G. Zincu, în analizele sale, amintește de capacitatea autorului Ion N. Oprea de a anticipa evenimentele, de a concentra în jurul numelui său un număr mare de persoane dornice să scrie şi alte teme.

Ceea ce constituie noutatea cenaclului se referă la faptul că toate acţiunile se petrec la distanţa oferită de domiciliul fiecărui colaborator, iar orice relaţie se obţine la telefon, pe internet sau în scris prin poştă. Anticipând valoarea momentelor următoare referitoare la tema fixată, la relațiile interumane dintre tineri și vârstnici, la  capacitatea lor de creație, amintesc faptul surpriză că însăși Uniunea Europeană a declarat anul următor publicării cărții Cenaclului, 2012, drept Anul european al îmbătrânirii active și solidarității între generații, exact ceea ce gândisem noi, de la apariția articolului în ziar, 13 martie 2009, și după  apariția cărţii – „Românii așa cum sunt.”

Nu eram la prima bucurie de acest fel, în 2008 se împlineau 90 de ani de la revenirea Bucovinei de Nord la patria-mamă. În cinstea evenimentului am scos cea de-a doua ediție a volumelor „Bucovina în presa vremii, Cernăuți, 1811-2008” și „Bucovina pământ românesc, presa din Rădăuți-Siret, 1893-2008”, ambele închinate românilor din Cernăuți, Herța, din Lunca, Fântâna Albă, Mahala și Ciudei, masacrați de ruși la începutul celui de-al doilea război mondial. După trei ani, la 10 mai 2011, în consens, Parlamentul României adopta legea prin care Ziua de 1 aprilie a fost instituită ca Zi Națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor din acele localități și de atunci se organizează ceremonii oficiale, depuneri de coroane și se asigură și alte activități menite să cinstească memoria acelor români.

Asemenea coincidențe le-am întâlnit și în alte ocazii care probează sensibilitatea, poate întâmplătoare, dar care, pe mine, ca autor de carte, mă bucură și mobilizează. În 2010, despre Vaslui am scris și publicat trei cărți, Itinerarii în fostul și actualul județ, din comună în comună, sat cu sat. La puțin timp, la telefon, un cititor, Florin Păncescu, profesor universitar, București, str. Matei Voievod  nr. 71, de loc din Miclești-Vaslui, îmi aducea mulțumiri că, datorită investigațiilor și scrierilor mele, domnia-sa care lucra la monografia familiei, și-a găsit mare parte din înaintași, de care nu știa de multe generații… Am devenit prieteni, el bun și frecvent colaborator la Cenaclu…

Altă surpriză, după ce am citit și publicat  lucrările „Corespondență Fălticeneană” de Eugen Dimitriu, în revista „Luceafărul” din Botoșani, în nr.10, 15, 25 februarie și 3 martie 2014 am publicat articole de apreciere, în unul din ele scriind: „nu era mai corect, uman și justificat să i se fi atribuit premiul lui Eugen Dimitriu și cu prilejul celor 90 de ani împliniți în 2013 ?”, întrebare la care, o fi ținut sau nu seama de ea, dar în octombrie 2014, cu publicitate în „Convorbiri literare” nr. 10 (226), Filiala Iași a USR, care dăduse Opera Omnia 2013, altuia, anunța (p. 194) că   Ediția 2014 a Premiilor RESTITUTIO i s-a acordat lui Eugen Dimitriu pentru cele două volume de „Corespondență Făticeneană”, de peste 1500 de pagini…

Coincidență? Bucurii și pentru anonimul din mine, care, vedeți, am pus o vorbă. Sigur, satisfacție gazetărească!

După modelul „Românii așa cum sunt”, 383p., 2011,  carte de cenaclu, de la distanță, cu un specific aparte, s-au născut, până acum, toate antologiile noastre, „Prietenie”, 321 pagini, „Cu prieteni, despre prietenie”, 499 p., 2012, „Singurătate”, 338 p., 2013, „Darul vieții: Dragostea”, 603 p. și „Dorul de-acasă”, 467 p., 2014, „Viață,  viață”, 448 p., 2015, toate tipărite la Editura Pim, Iași.

„…Cred că volumele colective pot fi un început bun. În cazul meu, volumele au fost experiențe complet diferite, am scris o poveste pe un subiect ales de mine și apoi ne-am adunat cei cincizeci și trei de autori în câteva săli de curs de la facultatea de matematică, am scris în același timp un capitol pe un subiect dat de organizatori iar la final s-a asamblat cartea. A fost ceva inedit. Și mi-a amintit de extemporalele de la școală”, explica, parcă în locul meu, o mai tânără, Anca Vieru, care a debutat la începutul anului 2015 cu proză scurtă la Polirom, într-un volum, care găzduiește lumea contemporană, cu personaje care, fiecare, au experiența lor, autoarea intervievată de Eli Bădică în Suplimentul de cultură, Iași, nr. 477, martie-aprilie.

Nu știu dacă metodologia a fost împrumutată de la Cenaclul nostru care este o operă colectivă, un extemporal la care răspunde oricine dorește, prin corespondență, de la distanță, la aceeași temă, emițând idei și realizându-se ceea ce s-ar putea numi portretul colectiv al subiectului – prietenia, singurătatea, dragostea, dorul de-acasă, viaţă… viaţă…

Gândind împreună la aceeași  problemă, scriind despre ea, emiţând concluzii comune şi totuşi atât de diferit, ideile se armonizează, facem ca „legea binelui”, despre care vorbește neurologul, prof. Dumitru Constantin Dulcan – pe care îl am însoțitor în argumentare într-o carte din ciclu, Singurătate, p. 32, funcționează din plin și pentru a fi fericiți și sănătoși nu e nevoie decât să ne construim viața după legea care prinde bine binelui nostru.

Este și ceea ce vrea și dorește o omenire. O viață sănătoasă înseamnă a gândi și a făptui binele. De ce să nu credem că vom putea lucra și mâine, și poimâine? Avem nevoie de stres? Ura, mânia, îndoiala, neîncrederea în ceilalți, invidia, înfumurarea, gelozia, cerbicia, sunt favorabile bolii, nu avem nevoie de ele, au spus fiecare cu cuvintele proprii membrii Cenaclului. Și de aceea i-am și spus primei sosite din ciclul muncii noastre astfel organizate, “Românii așa cum sunt”, îndoielnici, îndelung răbdători dar care se pot repede însănătoși în toate. De asta, o să vedeți, și eu l-am iertat pe tânărul în toate sever atunci, dar și nedrept, gândindu-mă, ca și prof. Mânăstireanu, că poate într-o zi va înțelege și cred că aceasta s-a și întâmplat, știe și dânsul  ca și noi, sănătatea, și cea intelectuală, este modul de a fi activi toată viața, cum ne-a fost tata sau bunicul… Cine nu crede în starea bună de sănătate a bunicului său?

Acum lucrăm la o temă nouă, născută la o consfătuire a oamenilor din presă, unde am rămas uimiți, cum profesioniști, pot transmite ideea că jurnalismul este total deprofesionalizat, deși orice gazetar are profesor la rubrică, iar despre reviste că nu și-ar mai avea rostul. Revista culturală poate forma oamenii? Am lansat întrebarea a cărei răspuns afirmativ înseamnă însăși scopul înființării și existenței oricărei publicații, chiar și a ziarului. Răspunsurile de până acum sunt foarte încurajatoare, optimiste, te miri cum pot gândi și descuraja tocmai cei care trăiesc din munca de presă!

G.M.: Cultura ieșeană te-a influențat și te-a integrat destul de bine.

Te simți bine  în sfera ce închide acest spațiu?

I.N.O.:  Cea mai mare parte a vieții mele am trăit la Iași. Aici mi-am făcut studiile superioare, post-universitariatul, aici, la catedră sau cu profesorii la locul de muncă, îndrumându-și studenții la orele de practică, în instituțiile administrative cu compartimente coordonate de mine nu numai profesional, ci și cultural-științific, într-un mediu deosebit de valoros, ca loc și mijloc de informare asupra istoriei și culturii neamului nostru, m-am adaptat și simțit bine. Aici mi-am crescut copiii, ei au studiat și și-au format familiile lor. Aici am continuat, în paralel cu activitatea zilnică, profesională, să-mi completez studiul bibliografiei la ce aveam în lucru – lucrările monografice ale presei de la Bârlad, Vaslui și Huși, pe care, după pensionare, am reușit să le editez, extinzându-mi pe parcurs domeniul de cercetare și la localitățile din mai nordul Moldovei – Dorohoi și zona de influență administrativă, Rădăuți, Siret, dar și Cernăuți – odinioară cu marile sale universități românești nu numai ale Moldovei. Aici mi-am format alți prieteni, puțini, dar de calitate conformă cu temperamentul și principiile mele de viață.

Sigur că m-a influențat și m-a ajutat mult cultura ieșeană – centru universitar cu profesori și specialiști renumiți, Academia cu membri de onoare, Teatrul și Opera, Filarmonica și atâtea muzee, biblioteci, Ziarul – apoi ziarele, numeroase reviste, Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu” și Arhivele Statului – la care și unde aveam locul meu bine cunoscut. La Muzeul Literaturii Române, la Institutul de istorie A.D. Xenopol, ca și la cel de arheologie, am găsit multe afinități la persoane care mi-au elucidat și poate transmis, modul minuțios de cercetare în materialele oferite, clasificate pe un sistem propriu, în funcție de ani, locuri, autori etc. Poate că ar trebui să menționez și faptul că de-a lungul anilor, n-am fost integrat, cum mai vedeam, unor anumite  cercuri care mi-ar fi răpit din timpul organizat… De aici, cred, anumite simpatii și antipatii, dar eu singuraticul, introvertitul cu adevărat, credincios adevărului și dreptății n-am crezut că și acele cercuri, tocmai acelea  îți pot fi favorabile să accezi undeva. Și, chiar dacă, local, nu m-am integrat în pretinsele mari reviste, nu le-am evitat, eu am citit tot ce s-a scris și m-am ferit  să repet din erorile care se strecurau tocmai la cei pentru care se mai închideau ochii.

Frecventez, în continuare, lansările de carte ale autorilor consacrați, am fost prezent în Aula Universităţii, la Casa Pogor de la Muzeul Literaturii, la sala Hașdeu a BCU sau a Muzeului Unirii, la sediul USR, la diminețile culturale de la Comunitatea evreiască unde am fost invitat special pentru lansarea unor volume proprii, dar și în alte localități, la Huși, Dorohoi, în special la Bârlad, locul unde am avut muncă de răspundere și la cele două ziare, Steagul roșu și Rulmentul. Am trăit mari emoții când în primăvara 2015 prietenii au găsit motiv să mă menționeze  împreună cu cărțile cititorilor lor de la Editura „Agata” și revista „Luceafărul” Botoșani, cenaclul literar „Nectarie” din Vama-Suceava, „Floare de colț” al Fundației caritabile „Orizonturi” din Câmpulung-Moldovenesc, al Societății culturale „Dobreanu” din Subcetate-Harghita, dar şi  Revistele literare la care colaborez, din Dublin – Irlanda – Onyx, Montreal și Edmonton, Destine literare și Cuvântul Adevărului din Canada, Saeculum-Focșani, Vatra-Veche din Târgu Mureș, Constelații diamantine-Craiova, Confluențe literare pe internet etc.

Cu acest prilej retransmit gratitudine  tuturor  care m-au felicitat cu onorante urări  pe 28 aprilie  a.c. şi le mulţumesc în mod deosebit.

Având în vedere că majoritatea  colaboratorilor din Cenaclul de literatură la distanță sunt din toată țara, dar și din străinătate, numele ne este cunoscut iar cărțile citite în diferite ocazii, circulă, sunt în multe biblioteci, iar eu, revin, și repet, mă simt bine, împlinit și fericit de modul cum se închide sfera în spațiul literar care mă apreciază.

G.M.: Dacă ar fi ca Eminescu să ne judece, care ar fi capetele de acuzare aduse?

 I.N.O.:     Motto: „…şi când propria-ţi viaţă însuţi n-o ştii pe de rost
                                      o să-şi bată alţii capul s-o priceapă cum a fost?”
                                                                                M  Eminescu

Greu de pătruns în universul liric al Marelui nostru poet naţional dar a cuteza să intuiesc ceea ce ar fi fost cugetul său, mi se pare o impietate. Am scris totuşi mult despre Poetul nostru şi citez doar ultima carte intitulată ”Eternitatea ideilor în cărţile noastre”  pag. 51-72 vol. II ,2014 Pim Iaşi, în care îndemnam să se citească din Timpul, 31 august 1878, pentru a constata că situaţia socio-politică a “Naţiei române” este mult asemănătoare cu cea de astăzi…

Că  nu a fost înțeles în timpul vieţii, că a fost blamat atunci ….dar şi acum , de unii şi de alţii… este prea dificil să răspund în câteva pagini.    „Mihai Eminescu om de știință, astrofizician, poetul național al României” scriam într-un documentar publicat în Luceafărul Botoșani din 7 august 2014 şi  menţionam despre ce ne-ar  putea acuza Eminescu pe noi!.

„Într-o societate onestă, viața oamenilor, în genere, trebuie să fie astfel încât casa lor să poată fi de sticlă. Când s-ar ști din ce cuiburi de pupăză ies multe din ilustrațiunile publice, ele n-ar mai fi ilustrațiuni. Licența presei, orice s-ar zice, nu e decât urmarea firească a  licenței de moravuri publice și private. Într-o țară în care trădarea se decorează, afacerile(…)  se bucură de imunitate, reputația de a fi vicios și desfrânat nu închide cuiva nici o ușă, la orice palat ar fi, presa nu poate fi decât cum este. A-i închide gura prin asemenea măsuri ar fi numai a înainta ipocrizia, a arunca un văl de ochi lumii asupra putrejunii sociale” (M. Eminescu, Opere – V. Publicistică, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc, prefață de Eugen Simion, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000), ne judecă nu cu subtilitate, Mihai Eminescu.

Acuzelor, cum „Steaua lui Eminescu a apus” și „Cadavrul din debara” nu mai este de actualitate, cum i-ar răspunde, când mulți nu știu nici conținutul nici ordinea la citit a lui „Sărmanul Dionis” și „Geniu pustiu”, noroc e că are, încă, și creatori și cititori de elită: „Eminescu – Poet național” (G. Călinescu), „Eminescu – Expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga), „Eminescu-Omul deplin al culturii românești” (Constantin Noica), „Mihai Eminescu – Coloana infinită a spiritualității noastre naționale” (Dimitrie Vatamaniuc), „Mihai Eminescu – Personalitatea eponimă a Culturii românești” (Ilie Bădescu), „Mihai Eminescu – Centru al canonului românesc”, „Arheu al Spiritualității Românești” (Theodor Codreanu). Popularizatori precum Arheu, revista Centrului cultural „Mihai Eminescu” de la Bârlad, volume cum sunt cele aparținând lui Theodor Codreanu: „Polemici incorecte politic” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2011), „Eminescu în captivitatea nebuniei” (Editura Universul, Chișinău, 2011) și „Eminescu – incorect politic” (Editura Scara Print, București, 2014).

Dar nu trebuie ignorată propria lui  apărare față de posteritatea care:
„Neputând să te ajungă, crezi c-ar vrea să te admire?
…Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră… Astfel încăput pe mâna a oricărui te va drege,
Rele-ar zice că sunt  toate câte nu vor înțelege” (din Scrisoara I).

Născut în Moldova ca și Ștefan cel Mare, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, George Enescu, Ciprian Porumbescu, Nicolae Tonitza și mulți alții, Eminescu, prin opera sa, citindu-i-o, „te-nfiori adânc și tremuri”, pentru că întrebându-se  “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, nu crede doar în trecutul ei mare, ci și într-un mare viitor al poporului său:

…”Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…;
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul
Mi-e prieten  numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chip de veste;
N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”,  nu știu cine, Mircea cel Mare sau Eminescu, în Scrisoarea III, rostește ce vedea G. Călinescu la el „atins de aripa geniului”, identificat cu însuși poporul și neînțeles astăzi de un Cărtărescu, permanent candidatul Românie la Premiul Nobel, pe banii românilor.

Miorița sau Eminescu?, îşi permit unii să spună că nu mai sunt de actualitate… Majoritatea, însă, consideră faptul că apariția lor concomitentă, odată cu poporul, din veșnicie, buni să ne  cânte „mai am un singur dor”, în care „Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape/ Pe-ntinsele ape/ să am un cer senin”, speranță sigură că Miorița, Carpații ca și Eminescu sunt și rămân veșnici, că mereu vor avea ce reproșa: Miorița-împuținarea ciobanilor și arderea lânii oilor lor, noi că nu am recunoaște-o, Carpații-pădurile care îi părăsesc, Eminescu-pentru unii rămâne  neînțeles pe măsura adâncurilor sale și trebuie mereu să se explice.

Cred totuşi cu tărie că toate aceste inepţii perorate de unii şi alţii atunci ca şi acum se vor disipa în negura vremurilor şi urmaşii noştri  vor şti să aprecieze  veridicitatea locului primordial al Marelui nostru Poet naţional de care ne va fi mereu dor… cum scrie o poetă din Cenaclu nostru, dr. Teona Scopos, în poezia  acrostih ”Dor de Eminescu” publicată în Luceafărul Botoşani.

G.M.: Până la urmă, de ce te-ai supărat pe criticul Bogdan Creţu

I.N.O.: Aa! Nu m-am supărat pe criticul literar Bogdan Crețu. Eu nu mă supăr pe nimeni, mai ales persoanele pe care nu le cunosc direct și cu care nu pot discuta vreo problemă cu care nu pot fi  mereu de acord. Atunci când criticul s-a ridicat împotriva oamenilor vârstnici imputându-le bătrânețea ca un prag peste care nu ar mai putea crea intelectual, numindu-i și impostori, lipsiți de o anumită judecată, după acte și fapte eu l-am citit ca pe un tinerel, nu de mult absolvent, asistent la Facultatea de filologie. Care mai avea scrise câteva cărți și articole în rubrica de opinii la care scrie și astăzi în Ziarul de Iași, adesea într-un stil îngrijit de filolog, și care, mai avea și norocul să aibă titlul de scriitor, cu cotizație. Era pe cai mari, deci. Și o făcea pe profesorul, dădea lecții și universitarilor lui, mai vârstnici, pe care nici nu-i cunoștea bine.  Dar cum articolul care m-a nemulțumit și-a menținut tenta acuzatoare și ulterior, el fiind pricina vârfului de aisberg într-un moment de sensibilizare a generației din care fac parte, se înțelege  am devenit porta – voce pentru a imprima tinerilor acel respect față de vârstnici, ca răspuns la proverbul pe care mulți nici azi nu-l știu ori dacă îl cunosc nu-l înțeleg – Cine n-are bătrâni să și-i cumpere…

De altfel, criticul literar a evoluat rapid, astăzi este conferențiar, profesor valoros, scrie și apelează la o tematică pe măsura profesiei, deși, uneori, prea precipitat, ignorându-i pe cei care îl citesc,- și ziarul la care scrie, a spus-o public și în calitate de ziarist, iarăși m-a nemulțumit –  umple spațiul dedicat seniorilor apelând la elogierea calităților băiețelului său, mai mare, dar eu îl înțeleg ca tată tot de băieți.! Mai dificil mi se pare când mă întâlnesc  cu studii unde tufișurile ascund ceea ce mai apoi dezvăluie în altă lumină comentariile, ca în cazul lui Sadoveanu, apărut la punctul critic la 12 mai a.c. cu Nicoară Potcoavă când roman istoric, când ieșind din registru…

„Nicoară Potcoavă nu este un roman istoric”, decide conferențiarul, rup eu din context, deși „personajele sunt plasate din start de partea bună a istoriei”, se dezice imediat.  Însuși Nicoară Potcoavă „e, de la prima pagină a cărții, un personaj de legendă”.

Și cum legenda în esență este istorie, decide comentatorul: “Prin urmare, cred că Nicoară Potcoavă este, înainte de a fi un roman istoric instrumentat ideologic, o carte-sinteză. Este demonstrația finală, epilogul unei opere conștiente de ce are ea mai bun. Este un inventar al sadovenismului. Un bilanț, de nu chiar un decont. Are, din acest punct de vedere, o încărcătură testamentară”.

Deci nu persoana m-a supărat, ci modul cum se exprima în numele unei colectivități dintr-o generație tânără, împotriva mai vârstnicilor, colegi ai săi, într-un moment în care, s-a văzut, s-a generalizat poziția mea și pe plan internațional, dar și ca subiect în multe dintre revistele literare existente.

G.M.: Ești îngrijitorul unor antologii în care își fac loc atât consacrați cât și aspiranți la gloria literară.

Care  sunt experiențele căpătate și care vor fi titlurile antologiiilor proiectate pentru anul 2015 sau  pentru 2016?

I.N.O.: Am vorbit despre noutatea ce rezidă din scrierile gen antologie, în care subiectul tratat se referă la o problematică majoră a vieții, fie din trecutul îndepărtat, fie valabilă de-a lungul vieții și care poate constitui și ghid de comportare  în societate, devenind un îndrumător și informator pentru generațiile viitoare.

Desigur valoarea subiectului dat este privită în funcție de accepțiunea fiecărui colaborator. Sunt și reprezentanți ai generației tinere care au o profunzime spirituală,  un gen de prezentare clară, coerentă cum nu m-am așteptat să aflu de la tinerii noștri colaboratori și desigur  și eseuri ale specialiștilor care oricând pot fi considerate perlele literaturii actuale, cum le alintăm noi între noi când le punem în pagină.

Experiențele de-a lungul celor câțiva  ani, 2009-2015, evidențiază opiniile colaboratorilor care se referă la o posibilă viitoare antologie recuperatoare, selectoare a textelor, care ar implica reacția emoțională nu doar că subiectul este  tratat prin  modul selectiv al faptelor și personajelor, ci și al autorilor selectați, ce și-ar vedea apreciate lucrările și  ar da valoarea  așteptată cărții respective.

Totodată, o astfel de lucrare, valoroasă tematic, artistic și ca stil, am remarca-o și documentar, având în vedere vârsta unora dintre colaboratori, condeie între 18 și 90 de ani, fiecare cu lecturile sale.

Aceste antologii, grupate în funcție, de eseurile sau documentația însoțitoare, istorice, beletristice, sociale, religioase, biografice-monografice, dar și pură literatură, materializate în proză și versuri, poeme sau ce sunt sintezele, pe care noi le socotim aforisme, pot fi reținute ca podoaba bibliotecilor noastre. Și nu numai ale noastre!

Am resimțit valoarea acestei scriituri literare din articolele ce se scriu apreciativ, elogiativ după fiecare volum, articole care adunate la un loc formează nu doar cartea de vizită a volumului realizat, ci parcă testamentar – depozitul documentar a ceea ce este viața. Lor, articolelor, și ei, cărții născute din cartea noastră, urmează, cu o sufletească bucurie, parcă frățească, corespondențele prin telefon sau internet, uneori și scrisori-scrisori, “când mai scriem?”, sunt și suntem întrebați, deși în prefața sau finalul oricărui volum nu omit să anunț titlul și data  expedierii textului scris pentru viitoarea temă, cum  am făcut și ultima dată la „Viață, viață”, menţionând următoarea temă „Nu uita”, până la 1 septembrie 2015, la adresa cunoscută (adică pe adresa mea poştală sau a doamnei Ana Dumitrescu adresa e-mail, și domnia-sa colaboratoare).

Uneori, când corespondența are un semnificativ miez, place, interesează, are un „ deosebit parfum”,- glumește colaboratoarea AD- se regăsește într-un nou viitor volum, „că așa are obiceiul INO”, completează C. H., adică domnul C. Hușanu, prieten din tinereţe.

Titlul fiecărei cărți nu se decide cu mult timp înainte. Fiecare subiect ține cont și de realitatea socio-cultural-economică a momentului, cu perspectiva intuită aprioric. Dacă acum nu am fi antrenați la lucrările NU UITA și părerile despre presa culturală, REVISTELE,  un subiect ar fi putut fi taxa la BACȘIȘ abandonată, ce lucrare interesantă ar fi ieșit, intitulată, poate, Taxele și impozitele la români, după canon, dar busuiocate cu urzicuța, cum numai cenacliștii de la distanță, colegii lui Ion N. Oprea știu să o  facă!

Tema este stabilită în trio-ul din Iași, o șlefuim câteva zile, ne mai consultăm partenerii de drum, uneori ne propun chiar ei subiectul, după ce decidem anunțăm colaboratorii, ei prietenii, rudele, unele redacții ne fac popularizarea, colegială, nu plătim taxe și pentru asta, plătim USR-ului –timbrul literar, să aibă „scriitorii adevărați, sindicaliștii cu atestat,” cu ce pleca la Casa de odihnă a scriitorilor.

În funcție de titlu, de subiect, fixăm și coperțile, care ne dau destulă bătaie de cap pentru că nu tot ce vedem cu ochii minții noastre poate răspunde nu tehnicii, ci răbdării mai tinerilor de la Editură!

Desigur, vârsta și experiența obținută mă obligă la păstrarea acurateței limbajului, la eliminarea unor texte care se îndepărtează de subiect și la început am introdus și rigoarea exprimării, o cât mai corectă limbă română și depunem interes să nu ne lipsească nici literele ori să se încurce, grea munca la corectură ne spune adesea poetul și scriitorul, colaboratorul nostru Vasile Filip care a mâncat îndelung pâine de corector.

Clepsidra timpului curge și suntem foarte realiști. Încercăm să popularizăm genul de scriere literară, proză scurtă, deja se scrie așa și pe la alte case, și gândindu-ne la implacabilul moment în care, fiecare va preda ștafeta, căutăm schimbul. Din micul nostru Cenaclu literar la distanță, format până acum din 128 de colaboratori au mai plecat 4 sau 5 din consacrații scrisului și i-am jelit și anunțat cititorilor. Așa că încercăm să ne facem auziți printre tinerii de orice vârstă, de la 18 la 100 de ani, să ne scrie și la momentul oportun fiecare autor-colaborator să poată lăsa pe cineva care să ducă mai departe genul nostru de literatură care onorează Țara, neamul românesc și pe noi cei care l-am inițiat.

Propunerea  i-am trimis-o și Domnului Ion Istrate, directorul Editurii Agata-Botoșani, care are experiența coordonării și de la distanță chiar a unor reviste culturale pe suport de hârtie sau virtuale, care au găzduit și opere ale cenacliștilor noștri, dar știu eu dacă bunăvoința se va întâlni și cu ceea  ce se numește putința? Sunt optimist. Optimismul alimentează speranța și speranța ne dă puterea să înfăptuim orice.
Noi aşteptăm!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 28 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    ,,Optimismul alimentează speranța și speranța ne dă puterea să înfăptuim orice.”

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5