ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU … LUCIA  OLARU  NENATI  ( II )

                                        „… FIINŢA este ceea ce va continua să existe nesfârşit, generând şi întreţinând viaţă în lume şi lumină în spirit atunci când persoana, a mea şi a oricui, va înceta să mai fie”

 Georgică Manole:  Aţi participat la primul Congres al Eminescologilor de la Chişinău (2012). Ce a adus nou acest  congres şi care a fost rolul Luciei Olaru Nenati  în economia spiritului eminescian?

 Lucia Olaru Nenati:  Sunteţi bine informat, într-adevăr; în toamna anului trecut am participat la acest congres care s-a desfăşurat nu la Botoşani sau Ipoteşti, cum ar fi fost firesc să se petreacă într-o ordine normală a lucrurilor, ci în capitala ţării vecine unde Eminescu nici nu s-a născut, nici n-a trăit şi nici nu avem informaţii că ar fi trecut măcar pe acolo. In schimb a scris mult şi grav şi pasionat despre chestiunea basarabeană ca, de altfel, despre tot ce considera el, pe bună dreptate, a fi important pentru „neamul” nostru (de observat predilecţia lui pentru acest termen folosit adesea în  locul oricărui alt sinonim). Dar acolo locuieşte şi activează de o viaţă unul dintre eminescologii cei mai activi ai acestei vremi, acad. Mihai Cimpoi care a fost, de fapt „motorul” acestui congres, cel care a şi realizat, de altfel, o lucrare fundamentală în domeniul eminescologiei, intitulată Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic, pe care, precum ştiţi, am şi lansat-o la Botoşani în ariergarda Zilelor Eminescu din acest an.

             S-ar putea spune multe despre acel eveniment petrecut la Chişinău, dar cel mai important folos este acela că a afirmat dimensiunea internaţională a problematicii eminesciene, a deschis o direcţie ce ar putea să devină foarte importantă, nu numai în cultura noastră, căci cu acel prilej s-a reamintit ori s-a făcut cunoscută existenţa a numeroase persoane de bună calitate intelectuală din întrega lume care preţuiesc universul eminescian şi care, fie că au venit, fie că au trimis deocamdată doar mesaje de salut, conturează o cumunitate de „fani” (ca să fim  şi noi cool!) ai lui Eminescu, acela care are încă multe de arătat lumii, multă valoare de „exportat”. Şi pentru că mă întrebaţi pe mine, pot să vă spun că, printre cele pe care le-am afirmat acolo, s-a aflat şi acest imperativ de-a determina cunoaşterea lui Eminescu, precum ne îndemna, pe bună dreptate, Noica în aşa fel încât în inventarul canonic stabilit de profesorul american Harold Bloom să se afle, în chip meritat, şi acest nume. Fireşte că s-ar mai putea spune multe, dar evaluez că e cazul să răspund deja la următoarea dvs. întrebare.     

 G. M.:  Suntem informaţi că Lucia Olaru Nenati  scrie o carte despre locul lui Eminescu în viaţa sa. Daţi-ne câteva repere.

  L.O.N.:  Doamne, nici aici, în paşnicul Botoşani, nu ne putem ascunde de paparazzi şi de curiozitatea lor! Da, nu mai pot să neg dacă aţi aflat deja, dar, de fapt, era un lucru  extrem de previzibil să trebuiască să scriu – scriitoare fiind – despre lucrul cel mai important şi cel mai substanţial cantitativ din activitatea mea profesională dar şi existenţială. Mai ales că, pe de o parte, de multă vreme am constatat că nu se ştiu multe dintre aceste lucruri şi că multe adevăruri au fost deturnate în favoarea unor inşi interesaţi, iar pe de alta, tocmai am împlinit patru decenii de când am ales să domiciliez la Botoşani, ajungând în toamna lui 1972, după absolvirea facultăţii,  prin repartiţie guvernamentală la poarta muzeului de la Ipoteşti unde mi-am început viaţa profesională şi legătura, încă necurmată, cu universul eminescian. Ce pot să vă spun este că această carte este deja una foarte mare şi creşte mereu şi că principala ei problemă este cum şi când să se termine căci, conform aserţiunilor despre autonomia cărţilor faţă de autorii lor, ea are tendinţa să tot continue dincolo de voinţa mea. Dar mai am încă o problemă: cum o să se numească, fiindcă nici una dintre propunerile de titluri înşirate pe câteva pagini nu mă mulţumeşte deocamdată, nu-mi inspiră acel sentiment de certitudine pe care l-am avut la fiecare dintre cărţile mele atunci când le-am „botezat” şi când am ştiut, pur şi simplu, cum se numesc.

  G.M.: După dialogul purtat cu Svetlana Paleologu Matta, un dialog consistent şi logic, ce a fost publicat în cartea „Existenţa poetică a lui Bacovia” (Ed. „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2012 ), mi-am notat că ar trebui să întreb: Ce este FIINŢA pentru Lucia Olaru Nenati?

 L.O.N.: Da, asta am întrebat-o şi eu, de fapt, pe minunata Svetlana pe care acea miraculoasă şi misterioasă FIINŢĂ m-a ajutat s-o întâlnesc în această existenţă şi să fiu prin asta atât de bogată! Rezumând atâtea şi atâtea păreri şi intuiţii ale altora sau ale mele, aş putea îndrăzni să cred că FIINŢA este ceea ce va continua să existe nesfârşit, generând şi întreţinând viaţă în lume şi lumină în spirit atunci când persoana, a  mea şi a oricui, va înceta să mai fie. 

 G.M.: Svetlana Paleologu Matta şi Lucia Olaru Nenati? Poate greşesc, dar le percep ca pe două spirite pe care nimeni nu le poate despărţi fiindcă, paradoxal, sunt unite în dialogul singurătăţii lor. Am dreptate sau e vorba despre o altă chimie?

L.O.N.: Aveţi, desigur, dreptate în intuiţia dvs. şi, aşa cum am afirmat mai sus,  existenţa ei în viaţa mea mă iluminează, mă călăuzeşte, mă uimeşte  neîncetat, mă înalţă spiritual, mă ajută de mulţi ani să supravieţuiesc unor zone uneori foarte apăsătoare şi nedrepte, scrisorile ei – zeci, sute! – au fost nu o dată reazemul şi refugiul meu moral şi intelectual atunci când mi se părea că nu voi mai putea respira într-o lume atât de nocivă; atenţia şi afecţiunea ei mi se pare o favoare care mă onorează nespus şi mă determină să mă străduiesc mereu să ajung la înălţimea ei să n-o dezamăgesc pe maestra mea, deci s-o merit! Şi, dacă  vreţi şi un amănunt despre ciudăţenia semnelor vieţii, pot să vă spun că până şi în marele Dicţionar enciclopedic eminescian suntem vecine de pagină la capitolul Eminescologi, desigur datorită apropierii alfabetice a numelor noastre. 

 G.M.:  Pun o întrebare care vine atât din opera Luciei Olaru Nenati cât şi a Svetlanei Paleologu Matta: Sinestezia e o boală?

 L.O.N.:  Doar dacă poezia şi, de fapt, orice forma autentică de artă poate fi considerată o boală. Poate că şi este, în accepţia de anomalie în raport cu percepţiile oamenilor normali, chiar dacă pozitivă, creatoare, dar ieşită din regnul normalitaţii. Cea mai aproape de aceasta este, pare-se, concepţia  simbolistă, aceea prin care „Cuvânt, culoare, sunet/ Se-ngână şi-şi răspund”. Dar, de fapt, orice formă de metaforă care alătură efectele simţurilor sau le suprapun se poate asimila sinteziei. Dar dacă ne luăm după excentricităţile la care ajung uneori nişte aşa-zişi poeţi ce încearcă să  suplinească lipsa talentului prin violenţe de limbaj şi vulgarităţi extreme, poate că chiar am putea s-o considerăm o boală! 

 G.M: Ce ar fi „Ordinul Ortomanilor”, pe care l-aţi propus într-un eseu despre „Mioriţa”, şi dacă mai speraţi în validarea practică a acestuia?

 L.O.N.:  Cred că din chiar eseul cu pricina, (Nemuritoare Mioriţa) reiese foarte limpede, sau cel puţin aşa m-am străduit să fie, ce este sau ar trebui să fie el. Adică o grupare de oameni excepţionali, cei ce, de regulă, nu fac, precum opuşii lor malefici, mafii, haite, găşti, adică grupuri de acţiune foarte eficientă, direcţionată negativ, întru dominarea celorlalţi prin teroare, prin şantaj, prin violenţă şi atâtea alte mijloace josnice. Observând că oamenii de elită (Ortomanii, cum ne furnizează termenul balada Mioriţa), sunt, mai degrabă singuratici, profunzi, meditativi, împovăraţi de considerente şi principii morale şi, în orice caz, nu se asociază în scopuri distructive şi de aceea sunt adesea subminaţi şi surclasaţi de ceilaţi care, lipsiţi de poverile etice şi de onoare sunt foarte ageri şi iuţi în acţiune. De aceea mi-am imaginat cum ar fi dacă, în chip utopic, Ortomanii, acele întrupări ale kalokagathiei greceşti (bine, frumos şi adevăr)  s-ar putea alia şi ar genera o forţă de nebiruit! Desigur că sper să se întâmple cândva un asemenea lucru, dar, pe de altă parte,  nu îndrăznesc să cred că în lumea nostră reală, care mi-a inspirat acel eseu printr-o serie dură şi traumatizantă de experienţe personale, un asemenea miracol chiar ar fi posibil. Dar poate ideea va trăi prin propria sa energie şi îşi va găsi vreodată întruparea. 

G.M.:  Vă propun un studiu de caz: Faceţi-ne să înţelegem de ce Eminescu ar putea face parte din acest ordin?

 L.O.N.: Şi asta mi se pare truistic de simplu. In primul rând pentru că el a fost prin toată fiinţa lui un astfel de Ortoman, prin geniul său, prin energia sa, prin simţul datoriei ce-i anula total chiar instinctul de supravieţuire, prin onoarea şi corectitudinea lui funciară, prin altruismul său care-l determina să pună mereu interesul naţional înaintea celui personal, prin neodihna lui dăruită patetic şi grav îndeplinirii Misiunii majore pe care o percepea ca fiind proprie destinului său, prin intensitatea sa afectivă prezentă în toate tipurile sale de relaţie cu semenii: prietenie, iubire, sentimentul naturii, devotamentul pentru cauza naţională, ataşamentul faţă de personajele co-rezonante sieşi din  istorie şi câte altele. Dar mă opresc aici căci nu vreau să scriu de pe acum cartea despre Eminescu. 

 G.M.:  Dar Nicolae Iorga?

L.O.N.: Desigur că întrebarea dvs. e pur retorică şi are doar rostul de-a determina răspunsul pe care îl stiţi foarte bine. Şi el, ca şi Eminescu, a fost un titan,  un personaj cu rol major în marile mişcări ale istoriei noastre, în primul rând în înfăptuirea Marii Uniri, momentul nostru astral pe care prea puţin îl preţuim şi prea adesea îl uităm. Grandoarea operei şi activităţii sale este impresionantă şi de aceea greu de cuprins cu ochiul liber de către omul obişnuit şi comod al zilelor noastre, adaptat doar  lucrurilor aflate la nivelul dimensiunii sale. După cum şi modul cum a fost suprimat vine să confirme ca o „mănuşă”, în chip concret, aserţiunea teoretică de care vorbim.

 G.M.: Credeţi că poetul Dorel Mihai Gaftoneanu ar putea face parte din „Ordinul Ortomanilor”?

 L.O.N.:  E destul de dificilă trecerea de la sublimul personajelor istorice la actualitatea noastră imediată! Dar dacă aşa doriţi, o vom face. In primul rând, atunci când am scris acel eseu, încă nu se auzise de numele lui, deci nu se  poate pune problema că m-aş fi gândit la el când l-am scris. Dar, aşa cum îl ştim, el este, în primul rând, un om capabil să ne ia mereu prin surprindere cu câte ceva nou, aşa încât, până când se va putea înfiinţa cu adevărat acel Ordin, nu putem prevedea care vor fi ipostazele către care va accede, dar nici nu poate fi exclusă această eventualitate.

 G.M.: Formulaţi un gând pentru revista „Luceafărul” din Botoşani.

 L.O.N.:  Gândurile şi urările mele nu pot fi, desigur, decât cele bune, de prosperitate, creativă şi chiar materială, căci nu i-ar strica să fie şi aceasta sprijinită material cum sunt alte publicaţii, să atragă cât mai mulţi autori valoroşi, (care să fie atent selectaţi!)  să fie longevivă, să genereze în jur un curent cultural benefic şi, nu în ultimul rând, ceea ce îşi doreşte orice publicaţie,  să aibă cât mai mulţi cititori.