Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU . . . LUCIA OLARU NENATI

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU . . . LUCIA OLARU NENATI

„Personal nu resimt nici o dogmă în atitudinea mea faţă de cultură, ci doar o atracţie către tot ce are armonie, coerenţă, logică, sensibilitate şi vibraţie înaltă, sens şi rost profund şi o distanţare faţă de tot ce este aberant, incoerent, distructiv, dizarmonic, de joasă vibraţie, vulgar, lipsit de valoare”

Georgică Manole: Februarie este luna în care vă aniversaţi ziua de naştere, bun prilej de a vorbi despre trecerea Luciei Olaru Nenati pe la conducerea unor mari instituţii culturale botoşănene.

Lucia Olaru Nanati [800x600]Lucia Olaru Nenati: In primul rând mă bucură faptul că aţi amintit despre aniversarea mea, atenţie pentru care vă mulţumesc. Apoi, dacă aţi dorit să abordaţi aspectul relaţiei mele cu instituţiile culturale botoşănene, trebuie să spun dintru început că aceasta n-a fost doar o „trecere”, ci, de fiecare dată, o implicare existenţială profundă şi de durată. Ar fi imposibil să luminez mulţumitor acest aspect numai în spaţiul aferent unui răspuns la o întrebare a unui interviu, ci doar într-o carte care poate va veni cândva. Ca să parcurg totuşi cât de cât rememorarea aceastei etape, trebuie să mă refer în primul rând la perioada ipoteşteană, când, fără să am funcţie de director (aşa cum cred unii cârcotaşi!), ci doar de execuţie, fiind doar muzeograf venit prin repartiţie guvernamentală, dar, în lipsa altor salariaţi, eram şi ghid şi cercetător şi coordonator al muzeului ce purta pe atunci numele de Casa memorială „Mihai Eminescu”, fiind secţie a Muzeului Judeţean. Deşi făceam toate acestea pentru un salariu mai mic decât al femeii de serviciu care avea vechime mai mare, am lăsat acolo urme care se văd şi acum. Căci în afara ghidajului epuizant în beneficiul miilor de vizitatori care veneau pe atunci la Ipoteşti, aceea a fost perioada în care am conceput proiectul evoluţiei viitoare a aşezământului şi, nu în ultimul rând, am emis şi fundamentat ideea construirii unui alt spaţiu decât cel memorialistic, ceea ce avea să devină ulterior clădirea actuală a Centrului naţional „Mihai Eminescu”. Atunci am realizat prima parte a acelui plan amplu, şi anume, refacerea din temelii a casei eminovicienilor, pentru care am căutat, dobândit şi amplasat toate obiectele din patrimoniul muzeal. De aceea mutarea mea neanunţată şi nedorită de mine, cu puţin timp înainte de tăierea panglicii noului edificiu a fost o stratagemă spre a mă îndepărta de Ipoteşti în aşa fel încât, la festivitatea de inaugurare eu nu mă aflam pe podiumul discursurilor, ci în ploaie cu pionierii. Acest fapt avea să devină normă iar succesorul meu avea să oculteze decenii la rând cu străşnicie orice menţionare a contribuţiei mele la devenirea aşezământului ipoteştean, asumându-şi-o cu graţie în întregime, drept care necunoscătorii l-au gratulat pe el cu atributul de „fondator”.
Aşa că prin asta am atins şi cauza care a făcut ca eu să „trec” pe la conducerea unor instituţii de cultură: iniţial ca să fiu îndepărtată de Ipoteşti. Dar şi la Teatrul de păpuşi „Vasilache” unde am „aterizat” în acest fel am înţeles repede ce trebuie făcut şi m-am implicat cu pasiune în dinamizarea, modernizarea şi promovarea acestuia în ţară şi, atât cât s-a putut pe atunci, şi în străinătate. Am adus colaboratori de marcă, am atras tineri care azi constituie generaţia de temei a teatrului, am realizat zeci de spectacole cu succes la public şi am atras nume importante ale criticii teatrale care au scris nu o dată elogios şi, în orice caz, au salutat revirimentul teatral petrecut, participarea noastră la manifestările de breaslă din toată ţara. Nu în ultimul rând, se cuvine amintită organizarea primei gale naţionale a recitalurilor păpuşăreşti, care ulterior a devenit, pentru un timp, internaţională. Aşadar am iubit şi acest domeniu şi m-am străduit să-l fac cât mai strălucitor, deşi tocmai atunci apărea caracatiţa înspământâtoare a autofinanţării care m-a obligat să-mi exersez inimaginabile, până atunci, dexterităţi manageriale încât am reuşit să nu dau oameni afară şi să asigur salariile până la sfârşit.
Sfârşit care a însemnat din nou o mutare fără avertizare, de astă dată la conducerea Teatrului Mihai Eminescu pe care autofinanţarea tot mai adâncă îl făcea tot mai puţin atractiv, pe de o parte, şi pe de alta, se cerea să fie acolo un om ce dobândise deja exerciţiul „dansului pe sârmă” între autofinanţare şi asigurarea calităţi artistice şi a nivelului cultural. Bref, am făcut ceea ce deja învăţasem, atragerea de colaboratori de marcă, stimularea şi sprijinirea tinerilor dotaţi (vezi Dan Puric!), căutarea repertoriului celui mai potrivit turneelor nesfârşite cu trupă redusă numeric ce se cereau făcute pentru a ne autofinanţa, ceea ce am reuşit mereu încât ziua acordării salariilor întregi era o adevărată victorie pentru mine. Dar au fost şi alte lucruri importante, evenimente precum Centenarul morţii lui Eminescu, Colocviul de dramaturgie eminesciană, (primul şi singurul), montarea fragmentelor dramatice eminesciene, marcarea cu fast a aniversărilor rotunde (două la teatrul de păpuşi şi una la teatrul dramatic), punerea la cale şi realizarea grandiosului spectacol şi turneu cu Grigore Vieru şi prietenii săi, Ion si Doina Aldea Teodorovici, (în total 40 de oameni din Basarabia), prima deplasare a teatrului peste hotare, adică peste Prut, zeci de premiere de succes şi câte altele. Toate au însemnat şi au cerut iar o pasiune mistuitoare şi o muncă neomenească, istovitoare, răsplătită cu bucuria fluidă a premierelor şi cu ropotul de aplauze al spectatorilor încântaţi. Această perioadă a teatrului mi-a consumat 15 ani din viaţă, de aceea am spus că nu a fost o trecere, ci o implicare existenţială deplină, finalizată, din păcate cu o „răsplată” de o scânteietoare, uluitoare, absurdă ingratitudine despre care nu mai încape să vorbesc tot aici. Destul că cei obiectivi care au cunoscut acel fenomen l-au apreciat ca fiind unul de valoare în diacronia teatrală botoşăneană. A mai fost şi etapa gazetăriei când, fără să candidez, m-am trezit aleasă directoare a societăţii prin votul secret al acţionarilor, perioadă în care, de asemeni, am căutat să realizez performanţe culturale şi manageriale. Dar cum trăim în ţinutul „Caprei vecinului”, strădania şi buna mea credinţă n-au fost de ajuns. Dar despre toate acestea, altădată!

G. M.: Spuneaţi undeva că lumea vă întreabă deseori „cum şi de ce aţi rămas atâta vreme la Botoşani, când ar fi existat atâtea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea dumneavoastră?” Răspundeţi-ne şi nouă la această întrebare.

L. O. N.: Păi da, de pildă, acum, după 1990 de când am început să şi cânt, să susţin în public ceea ce a fost numit în străinătate „spectacol cultural”, mulţi se miră să audă că am fost 15 ani director la două instituţii de spectacol şi nici o clipă nu m-am urcat eu pe scenă să-mi exercit propriile calităţi artistice, ci mereu aveam doar grijă de manifestarea talentului altora. Şi mai spun aceştia că dacă aş fi locuit în altă parte aş fi fost de mult consacrată la nivel naţional. Aşa, am rămas oarecum la stadiul de Cenuşăreasă care, de pildă, la Zilele Eminescu – la a căror iniţiere am avut un rol principal – nu se „vede” nicăieri, ci figurează eventual şi doar formal în coada numeroasei liste de participanţi–figuranţi. Pot să mai adaug aici şi alternativa de a fi rămas la Bucureşti, atunci, la început când aş fi putut şi când, datorită faptului că am scris lucrarea de licenţă despre opera lui Marin Preda, l-am cunoscut şi l-am impresionat plăcut pe marele scriitor care m-a invitat să aduc la Editura Cartea Românească un prim volum de proze atunci când va fi gata. Şi, în genere, am cunoscut atunci high life-ul literar bucureştean şi am petrecut o vreme şi la Mogoşoaia. Aşadar, existau toate premizele unei lansări faste în lumea literară, dar le-am lăsat pe toate şi am venit la Botoşani ca să grijesc de memoria lui Eminescu la Ipoteşti. A mai fost şi invitaţia de-a prelua catedra de filologie a Universităţii din Suceava, pe care am refuzat-o deoarece mă implicasem deja în funcţionarea Colegiului universitar botoşănean al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, pe care speram că-l vom putea transforma într-o universitate a noastră, ceea ce nu s-a întâmplat în ciuda numeroaselor mele demersuri făcute pe la înaltele uşi. Dar şi mai apoi, în multe locuri pe unde am fost în ţară şi dincolo de hotarele ei am avut o caldă receptare şi chiar ispitire. Dar mereu m-am întors invariabil aici, acasă, la Botoşani, devenind mai botoşăneancă decât botoşănenii, deşi formele de agresiune care s-au folosit la adresa mea au fost de-o bogăţie şi de-o varietate de-a dreptul artistică. Dar aici era şi este totuşi obârşia lui Eminescu şi a unor „oameni ai energiilor luminate” pe care i-am întâlnit şi îndrăgit în trecutul acestui loc, dar uneori şi în prezentul său.

G. M.: Se tot afirmă că Eminescu nu prea se mai citeşte. Cineva, Alexandru Seres, crede că s-ar explica prin faptul că „Eminescu ar fi mai mult o idee decât o realitate”. Aveţi altă părere?
L. O. N.: E drept că nu se prea mai citeşte dar asta e şi din cauză că mai tuturor li se pare că-l ştiu pe de rost, că-l cunosc pe de-a-ntregul, ceea ce este o mare eroare. Cât despre statutul de idee, desigur că se poate spune şi aşa, după cum se pot spune şi s-au spus o imensitate de păreri despre el de-a lungul vremii. Mie, una, acum, la exact patru decenii de când am descins la poarta Ipoteştilor şi timp în care am vorbit şi am scris o sumedenie de lucruri despre el tot încercând să-i „surprind esenţa”, mi se pare că, mai mult decât orice, el are statutul unui ideal ce antrenează energiile noastre sufleteşti şi spirituale spre a-l atinge. Dar ca orice ideal, el rămâne mereu intangibil precum Frumoasa fără corp, stimulându-ne mereu să-i căutăm misterul.

G. M.: Cârcotaşii cred că „în era calculatoarelor, DOINA ar suna preistoric”. Să dispară astăzi forţa de influenţare a sufletului naţional pe care o produce poezia eminesciană?

L. O. N.: Vedeţi dumneavoastră, pe data de 15 ianuarie a.c., la întoarcerea în ţară, eu am fost invitată în studioul postului de radio România Actualităţi din Bucureşti în cadrul emisiunii Maraton duminical dedicat Zilei Naţionale a Culturii şi a lui Eminescu. Aflându-mă acolo şi stând trei ore cu căştile pe urechi, eram tare supărată că exact în acea zi se desfăşurau în jurul nostru violenţe, incendieri de maşini şi spargeri de vitrine şi că nimănui dintre cei aflaţi în stradă şi despre care se relata mereu, diminuându-se spaţiul emisiunii culturale, nu-i trecea prin cap să-şi amintească de faptul că aceea era ziua lui Eminescu şi că nimeni din cei de afară nu pomenea despre el. Dar când au început să sosească întrebări şi intervenţii ale ascultătorilor din toată ţara şi din afara ei, un şuvoi neîntrerupt, am avut uimirea şi bucuria de-a constata câtă lume din toate zările se arăta preocupată intens, serios, chiar pasional, de acest subiect şi că nici unul dintre aceştia nu afişa aere de superioritate sau de desconsiderare a valorii şi actualităţii eminesciene. Ba chiar îmi amintesc că eu am fost aceea care am tratat chestiunea actualităţii sale. Dar şi colegii din studioul ieşean cu care se derula emisiunea în tandem, scriitorul Daniel Corbu şi anticarul eminescian D. Grumăzescu, au avut a răspunde la numeroase întrebări de această natură. Am văzut astfel că nu, scrisul lui Eminescu nu e preistoric, ci mereu acut.

G. M.: Va veni, inevitabil, la un moment dat şi ora despărţirii de Eminescu?

L. O. N.: Doar dacă va veni, inevitabil, la un moment dat ora despărţirii de sufletul cel mai profund al identităţii noastre naţionale. Dar vreau să vă spun că în multele mele peregrinări prin lume printre românii desţăraţi, cei ameninţati fatalmente de spectrul alienării, am putut înţelege şi vedea că uneori efigia lui este mai puternică şi mai importantă ca reper identitar pentru aceştia decât pentru cei comozi din lăuntrul ţării care-şi pot permite băşcălia ca modus vivendi.

G. M.: Până la urmă, de unde pasiunea aceasta constantă a Luciei Olaru Nenati pentru Eminescu?

L. O. N.: Asta nu ştiu exact, ci doar că a început de foarte de mult, din copilărie, când am debutat, de fapt, în revista Lumina a şcolii de la Rădăuţi, (aceea care avea să fie condusă peste câţiva ani de Matei Vişniec) în primul ei număr, cu o poezie intitulată Lui Eminescu. De fapt, seamănă oarecum cu o fatalitate: am profesat în aceleaşi domenii ca şi el: literatură, gazetărie, teatru, ba am încercat ca şi el şi interpretarea muzicală, am fost legată de aceleaşi locuri ca si el, dar într-o altă ordine: Bucovina, Iaşi, Bucureşti, Botoşani, Ipoteşti, am trăit multe lucruri care mi-au stârnit reacţii pe care parcă le recunoşteam în traiectul său, l-am cunoscut ca persoană în lunga vreme când căutam să mă apropii cât mai mult de universul său spre a-l putea reconstitui. Şi apoi am păţit şi eu ca atâţia alţii care s-au apropiat de el, nu m-am mai putut desprinde de forţa sa gravitaţională. Păstrând proporţiile, amintiţi-vă câte precedente ilustre există în acestă serie: Maiorescu, Călinescu, Perpessicius (care a orbit pe slova lui), Ibrăileanu,Vianu, Iorga, Rosa Del Conte, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Ioana M. Petrescu, Amita Bhose, Svetlana Paleologu Matta, Creţia, Vatamaniuc şi câţi alţii, oameni de valoare care prin adaosul lor de substanţă intelectuală şi creativă sporesc şi augmentează sfera valorii eminesciene.

G. M.: Personal vă percep ca pe un om care respinge postmodernismele, fiind atras de „modernitatea tradiţională”. Vi se trage de la Eminescu sau de la prea multă „vieţuire” pe lângă clasici?

L. O. N.: Personal nu resimt nici o dogmă în atitudinea mea faţă de cultură, ci doar o atracţie către tot ce are armonie, coerenţă, logică, sensibilitate şi vibraţie înaltă, sens şi rost profund şi o distanţare faţă de tot ce este aberant, incoerent, distructiv, dizarmonic, de joasă vibraţie, vulgar, lipsit de valoare. Nu ştiu dacă asta se poate suprapune automat peste o categorie teoretică, pentru că, uitaţi, unii critici au definit, de pildă, poemul meu cel mai tradus şi vechiculat, Uitam să mă trezesc în zori ca fiind o „baladă postmodernă”. Cred că e vorba aici despre o tindere către organicitate, ceea ce, e adevărat, îi era proprie şi lui Eminescu.

G. M.: Conlocuiesc în Lucia Olaru Nenati poetul, prozatorul, eseistul, cercetătorul, jurnalistul… Cum se armonizează toate pentru a evita „conflictul” creator?

L. O. N.: Ei, aţi mai omis pe câţiva colocatari: autorul de literatură pentru copii, de pildă, care i-a depăşit pe toţi ceilalţi în competiţia popularităţii, cărţile mele de acest fel fiind adevărate best sellers-uri, cu tiraje de 80.000 de exemplare şi în mai multe ediţii. Sau pe interpreta muzicală şi chiar compozitoare care şi acestea şi-au făcut simţită prezenţa în acest conglomerat care este fiinţa aceasta cu trei nume. Ce pot să vă spun este că nu, niciodată n-a existat vreun conflict între aceste ipostaze destul de bine definite şi că mi-a fost mereu uşor să trec de la una la alta şi să-mi adecvez discursul la regnul respectiv. Doar în afara mea am creat, fără nici o vină ori intenţie, o sumedenie de adversităţi şi invidii eficiente căci fiecare dintre aceste identităţi ca şi celelalte, profesionale, au deranjat orgolii şi vanităţi ale domeniului respectiv. Aşa se explică numărul mare de adversari văzuţi ori nevăzuţi, încât uneori îmi venea să-mi cer scuze de la cei de aici pentru inconfortul pe care îl producea atipica mea persoană prin locuirea în acest areal.

G. M.: Sunteţi doctor în ştiinţe umaniste şi obişnuim să-i rugăm pe interlocutorii noştri care au acest titlu să-şi prezinte teza cu care l-au obţinut.
L. O. N.: Da, desigur, dar cred că nu e nici un secret, căci cartea crescută din acea teză a fost publicată şi mediatizată destul de mult deci cred că este oarecum cunoscută. Dar mă voi conforma solicitării dvs. Aşadar, teza s-a numit: Reviste literare, focare de cultură şi conştiinţă naţională în nordul ţării întregite(1919 – 1930) a fost susţinută în 2002 la facultatea de filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, iar cartea s-a numit Arcade septentrionale şi a fost publicată la Editura Academiei Române în 2007 fiind prefaţată de acad. C. Ciopraga, acad. D. Vatamaniuc, prof. univ. dr. Dan Mănucă, prof. univ. dr. Dumitru Micu, prof. univ. dr. Liviu Leonte. Ca temă, ea reprezintă rodul cercetărilor îndelungate în trecutul acestei zone în perioada Marii Uniri care, de fapt, aduc la lumină o întreagă epocă culturală uitată. Cartea dovedeşte că tradiţia ţinutului nostru nu este formată doar din personalităţile de prim rang care s-au născut aici dar s-au realizat în altă parte, ci şi dintr-o foarte bogată viaţă culturală locală ce trebuie asumată şi preţuită cum se cuvine. Iar cît despre prezentarea acestei lucrări şi a cărţii ce i-a succedat, prefer să-i las pe alţii s-o facă după cum urmează:
“Lucia Olaru Nenati este o autoare completă: şi lirică şi cogitativă şi documentată istoric. A întreprins o operă de una singură ca nimeni până la ea, operă care presupune întâi de toate dăruire, perseverenţă, iniţiere, cercetare documentară de primă mărime. Este importantă râvna şi capacitatea cu care Lucia Olaru Nenati a dus la capăt o lucrare de aproape 700 de pagini încărcată de date. Faptul că vine cu o sumedenie de citate, documente, amintiri ale localnicilor conferă scrisului său de mare calitate o anume vibraţie. Cartea se citeşte ca un roman. Este în realitate un fel de cronică superioară a locului fără de care în viitor cei care vor veni nu se vor putea orienta singuri fără un asemenea ghid cum este cartea Arcade septentrionale. Alcătuită după toate rigorile ştiinţifice, logic, frumos structurată, însoţită de toată documentarea şi elementele biografice şi bibliografice, cartea aceasta reprezintă un model în felul ei care trebuie urmat şi în alte părţi ale ţării. Iată câte elemente care o îndreptăţesc pe Lucia Olaru Nenati să considere că ceea ce a făcut e de foarte bună calitate căci nimeni n-ar fi ajuns până la aceste importante informaţii ascunse în praful gazetelor locale fără perseverenţa şi fără ascuţimea intelectuală a Luciei Olaru Nenati. Un premiu pentru această lucrare din parte unui for important precum Academia ar compensa pe merit deplin, mai cu seamă moral, o asemenea personalitate model. Poeta Lucia Olaru Nenati, o personalitate dinamică, care a putut fi găsită şi în comunităţi româneşti din Franţa, Germania, Canada, S.U.A., această personalitate fremătătoare care a dat şi o carte splendidă de convorbiri cu marea eseistă Svetlana Paleologu Matta din Elveţia, merită toată stima şi aprecierea noastră.” Acad. Constantin CIOPRAGA.
“Doamna Lucia Olaru Nenati este o cercetătoare cu o bogată activitate ştiinţifică, colaboratoare cu articole şi studii la presa din ţară şi din străinătate. Are o contribuţie esenţială la redarea în circuitul public a casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti şi şi-a făcut obiect de studiu permanent privind biografia şi opera poetului nostru naţional. Cartea de faţă prezintă personalităţile şi publicaţiile din această epocă (1919-1930). Cercetare exhaustivă, ea aduce rezultate definitive privind acest spaţiu geografic şi spiritual al poporului român. Lucrarea doamnei Lucia Nenati Olaru este o cercetare cu orizont larg şi cu o informaţie bogată privind spaţiul cultural botoşănean şi legăturile sale cu Bucovina. Lucrarea are meritul de-a ridica valorile locale în planul mai larg al culturii naţionale şi de-a readuce printre noi pe acei oameni din trecut care au contribuit prin activitatea lor la realizarea Marii Uniri din 1918 şi la consolidarea ei in istoria noastră naţională. “ Acad. Dimitrie Vatamaniuc

“Eu salut din toată inima cele două cărţi ale doamnei profesor dr. Lucia Olaru Nenati, Arcade septentrionale şi George Voevidca. Viaţa şi opera, care sunt chiar de la ora apariţiei lor lucrări de referinţă. Ele comportă o dublă semnificaţie, în anul când sărbătorim aniversarea Marii Uniri, demonstrând cu deosebită seriozitate exegetică, angajarea noastră în dialogul valoric european şi unitatea spaţiului cultural românesc.” Acad. Mihai Cimpoi

„Cartea doamnei Lucia Olaru Nenati constituie o contribuţie foarte importantă pentru o viitoare istorie a literaturii române, fiind o carte de referinţă care cuprinde o bibliografie extraordinar de bogată, nemaivorbind de consideraţiile pe care le expune autoarea.” Acad. Alexandrina CERNOV

„Lucrare realmente ştiinţifică, impecabil documentată, bine scrisă, noua carte a doamnei Lucia Olaru Nenati va deveni, cu certitudine, titlu de referinţă în viitoarele cercetări de istorie literară consacrate Nordului românesc.” Prof. univ. dr. Dumitru MICU

G. M.: Ce rol mai joacă Lucia Olaru Nenati în cadrul Filialei din Botoşani a USR?

L. O. N. Există aşa ceva în Botoşani? Că eu am fost mult plecată din ţară şi nu ştiu să se fi înfiinţat o asemenea filială aici. Poate s-a petrecut în lipsa mea. Oricum, eu nu am, de regulă, nici un rol în nici un cadru organizatoric de acest gen.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

5 comentarii la acestă însemnare

  1. D.M.G. spune:

    Respect si deosebita consideratie pentru oamenii de mare valoare.

  2. Ciobanu spune:

    La multi ani, cu sanatate si spor in munca!
    Aceasta-i urarea pe care o transmit doamnei Lucia Olaru Nenati.
    Felicitari redactiei revistei pentru actul de recunoastere a unui carturar botosanean. Spun carturar pentru ca unele personalitati ale culturii romanesti in viata fac deosebirea,de ceva vreme, intre cei doi termeni de referinta -intelectual si carturar, precizind ca multi intelectuali ai sec. XXI isi duc viata ,,pe sticla”( la televizor), iar carturarii sunt mai putin vizibili sau deloc, dar sunt prezenti zilnic in biblioteci, publica lucrari consistente si pe deasupra sunt si patrioti.

  3. marin toma spune:

    LA MULŢI ANI,MULTĂ SĂNĂTATE ŞI MULTĂ PUTERE DE MUNCĂ,NOI ŞI NOI CREAŢII!

  4. marin toma spune:

    LA MULŢI ANI!

  5. puscasu mircea spune:

    La multi ani !

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5