ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU …  NICOLAE  TURTUREANU ( II )

  Cineva, care nu e poet, îmi povestea cum, pe vremea  lui Ceauşescu, pe când era destul de tânăr, i s-a repartizat un apartament peste drum de un cimitir. Când deschidea fereastra, de acolo, de la etajul al treilea, îi apărea în faţă peisajul trist al locului de veci. Dar niciodată nu şi-a pus problema că stă prea aproape de morţi, că, deschizând  fereastra, mai ales noaptea târziu, s-ar putea întâmpla ca vreo fantomă să-i facă din mână. N-a avut  nici măcar momente  de filosofie pe tema morţii, iar cortegiile funerare care intrau destul de des pe strada   cimitirului, însoţite adesea de bocete stridente, fără pic de autocontrol, nu l-au făcut să cadă în vreo stare de melancolie. Omul, deşi plecat de la ţară, se  « citadinizase » total, iubea viaţa, nu avea timp să gândească la veşnicie. Şi aceasta timp de aproape cincizeci de ani.

            Acum e pensionar şi, de câte ori deschide fereastra, pare că cimitirul îl invită la o întâlnire cu moartea. N-o vede, dar îi aude paşii, îi simte respiraţia. Omul nu mai are detaşarea aceea involuntară din tinereţe, e un pic speriat, evită fereastra dinspre cimitir, nu mai poate face abstracţie de prezenţa acestuia în proximitatea  blocului său.

Mi-am amintit povestea imediat ce am citit cartea lui Nicolae Turtureanu, « Eternitatea, desigur » (Editura  « Alfa », Iaşi, 2011, 190 p.)

 Georgică Manole : « Pentru cine exişti ? », ar fi o întrebare la care încă nu ai răspuns.

 Nicolae Turtureanu : « Încă n-am răspuns la întrebarea / pentru cine exist / sunt de o comoditate strigătoare la cer / dar în sfrârşit astăzi / aş putea satisface publicul cititor // Am habitudinile unui om paşnic / scriu rar şi mă surprind uneori / spălând vasele în bucătărie – / treabă de care mă achit onorabil / şi cu o secretă (de-acum mărturisită) satisfacţie – // Sper că eşti mulţumit iubite cititorule / citind această confesiune / dar desigur aştepţi lucruri noi / în legătură cu viaţa mea” (“Starea poetului”).

 G. M. : Până la urmă, cine/ce este poetul?

 N. T. : « Ei bine, poetul are o mie şi una de vieţi / şi nu ştie pe care să o trăiască / de aceea încearcă mai multe deodată / doar – doar o va nimeri pe cea bună // Şi tot aşa până când / cineva îl anunţă că viaţa lui / – una din cele o mie una / şi singura de fapt care contează – / e pe terminate / şi gata / şi gata // După cum ştiţi, poeţii obişnuiesc să aibă o muză / de aceea ei sunt supravegheaţi atent / de organele de protecţie a muncii / Munca poetului nefiind mai puţin periculoasă / decât viaţa lui / se întâmplă că mai multe femei i-au pus gând rău / – ceea ce nu-i displace câtuşi de puţin- // Poetul este o canalie mică / un profitor avant la lettre / şi post-festum / Viaţa poetului este pe cât de sublimă, / pe atât de ridiculă / – oricum, el cade în gura târgului – //Pe el îl deschid chelneriţele / cu cheiţele / îl duc la culcare bibliotecarele / cu autocarele / îl mătură măturătorii / odată cu zorii // În acelaşi timp, undeva departe / poetul merge la arat, la semănat, / el ninge, el plouă, el cade rouă / el dă în leagăn copiii, /el amestecă viii cu morţii, / morţii cu viii // Poetul nu-i ca Ahile, / vulnerabil doar în câlcâi, / poetul e vulnerabil în totul / şi de neatins / de nici un glonte. » (« Starea poetului »).

 G. M. : Mai există cititori buni de cărţi ?

 N. T. : « Cititorul cel Bun se cunoaşte de dimineaţă / el îşi clăteşte ochii în apele gazetelor matinale, bea ceaiul chinezesc şi se gândeşte la / nemurirea sufletului / pe când samovarul, tramvaiele ţiuie-n linii / drepte sau curbe / (…) / Cititorul cel Bun cumpără toate ziarele, / toate revistele, toate cărţile / şi le citeşte pe toate / pe rând, la rând şi deodată / el deschide radioul, televizorul, aragazul, / frigiderul, maşina de spălat creierul, automobilul / merge la cinema, la teatru, la operă, / nu pierde nici un vernisaj, nici o lansare de carte / la apă, nici un meci, nici o ocazie. / (…) / Cititorul cel Bun la nevoie se cunoaşte/ cu un alt  Bun Cititor, / ei fac schimb de idei la o bere, / ei se înţeleg de minune, / ooo, poezia şi romanul acela / şi filmul şi teatrul şi opera / şi expoziţia şi concertul şi berea / Rece Rece Cald Cald / şi dimineaţa care o să vină, / tramvaiul, autobuzul, troleul / – mersul pe jos este reconfortant – / dar condica, dar problemele / cu cele patru operaţii, / dar doctorii, dar femeile, dar bărbaţii, / dar albii, dar negrii, dar galbenii, / dar nu observi domnule, nu sesizezi / nu înţelegi autorul. / (…) / Cititorul cel Bun îşi ia ziarele, revistele, / jucăriile, poeziile, / închide ce e de închis / şi se culcă pe-o ureche // iar a doua zi o ia de la capăt. » ( « Cititorul cel Bun »).

 G. M. :  Cum se mai defineşte ziua prin poezie ?

 N. T. :  « Ziua e o plajă care se îneacă / în părul tău. / Ziua e bronz. / Ziua de azi repetă / ziua de ieri / când tu erai / ziua neprihănită. // Ziua umblă desculţă / pe spatele meu, / calcă cu tălpile aprinse / nisipul oaselor mele / şi-mi citeşte zilele / ca-ntr-o numărătoare / inversă. // Ziua e ceaţa lacrimei tale. / ziua nu, / Ziua nu are hotare. / Ziua creşte din  sine, / albă şi inegală. // Ziua-i o catedrală / navigând pe nisip. / Ziua-i nisipul în care / m-ai îngropat. // Ziua-i pat de flori / căzute din nori. / (…) / Ziua e cutremurul fântânii / când cade ghilotina / pe fluierele mâinii. // Ziua izvorăşte din izvor, / Ziua asfinţeşte-n asfinţit. / Ziua este vocea repetată / în zidul alb în care m-ai zidit. » (« O definiţie a zilei »).

 G. M.:  Cum stăm cu fericirea, poete Nicolae Turtureanu ?

 N. T..  “Fericirea e indiferentă / ea are înfăţişarea cocorilor / navigând în unghi ascuţit / sau a unui batalion de soldaţi / descălţându-se// “Cum stăm cu fericirea” / îşi întreabă poetul / foaia pe care îşi scrie poemul. // Fericirea e ţărmul invizibil, / staţia terminus a unei călătorii / pe care nu reuşeşti s-o mai faci, / fericirea e fericita întâlnire / a unui neutron cu doi protoni. // În timp ce scriam toate astea / ea a intrat în vârful picioarelor / şi mi-a sărutat ochiul drept – / care este şi cel mai albastru.” (“Cum stăm cu fericirea”).

 G. M. :  Prezentaţi-ne o personalitate  ieşeană?

 N. T.:   „Cu valgheorghiu pe malul lacului ciric, / dădea din aripi ca un elicopter, / levita, câteva clipe, pe cer, / apoi îşi lua zborul spre o destinaţie necunoscută, / ar fi zis o observatoare surdo-mută // Dar eu ştiam că valgheorghiu are itinerarii precise, / el survola dunărea în lat, / dar mai ales în lung / şi ateriza la punct fix / în portul ce-i zice sulina / sulina sub lumina lunii / clămpănea pelicanul ursachi / şi căuta imediat cimitirul / în care vroia să se sinucidă/ (chestie amânată impardonabil / până l-a prins din urmă o moarte stupidă) // Erau corăbieri, ofiţeri de securitate, / soldaţi în termen, / liceene nubile, / profesoare bovarice şi multă prostime. / Cânta fanfara militară / în frunte cu însuşi comandantul plutonului de execuţie / şi, spre surprinderea noastră, / totul era executat cu o desăvârşită minuţie // La aceeaşi oră, pe malul lacului ciric / nu era nime- / ni se făcea, ca-n eminescu, un dulce dor de moarte / deşi am fi vrut cu toţii o altă soarte. / Un activist ca o rachetă-patriot / urla la megafon / marea salută românia / şi se petrecu un fapt nemaipomenit:/ toţi peştii veniră la mal” ( „O şapcă roşie”).

 G. M.:  Faceţi un comentariu la un peisaj. La un peisaj de iarnă, spre exemplu.

 N. T.:   „Este albul înfrigurat al lui Vlaminck / albul lui ciugulit de păsări / este disperarea unei lumi izolate / în ochiul care o priveşte / în gândul care a gândit-o // Pare cî totul a încremenit / şi dacă cineva  / traversează piaţa / o face pe propria-i răspundere / Aceasta accelerează senzaţia îngheţării / ca şi fumul izbucnit patetic / prin acoperişurile sfredelite / fumul – o formă veche de comunicare / un semn / când altele nu mai există / un semn de la Tine” ( „Comentarii. La un peisaj de iarnă”).

 G. M.:  Există o jertfă a primei zăpezi?

 N. T.:   „Jertfa primei zăpezi este clipa / când cade prima zăpadă / ca şi cum ar fi atins / de-o inefabilă spadă // În piaţă bătrânul de la toneta cu cărţi / frecându-şi mâinile ca două coperte fumurii / deodată copii patinând / pe copilăria altor copii // Cineva a pierdut o pereche de schiuri / cineva a primit o pereche de palme / anul acesta se poartă tot griuri? / pulsurile noastre fi-vor mai repezi, mai calme?”

 G. M.:  O uimire, chiar două, marca Nicolae Turtureanu?

  N. T.:  „Altminteri te ia aşa o durere / care porneşte din piciorul drept, / trece prin umeri / şi coboară în stângul / ca un trăsnet din senin. // Toate găurile negre / sunt cusute cu aţă albă. // Toate declaraţiile de principiu / sunt scrise cu cerneală simpatică” 

( Uimiri” ).

  G. M.:  Ţi-e dor de ceva?

  N. T.:     „Mi-e dor de un poem desuet / un poem despre lună / un poem amânat lună de lună / mai bine renunţă (îmi spun ) // Totuşi, mi-e dor de un poem desuet / în care luna răsare / ca un nou-născut (pe cale naturală) / şi învaţă să meargă pe cer / un pas mic pentru om / un pas mare pentru omenire / cătinel – cătinel” ( „Mic poem desuet” ).