Primit pentru publicare: 22 sept. 2016
ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU…
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 22 sept. 2016
Redactor ediție: Olivian IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU… TEODOR  EPURE

„filonul mioritic se regăsește în psihologia ciobanilor din Vorniceni, așa cum se regăsește în spiritualitatea poporului român”

Georgică Manole: Domnule Teodor Epure, o întrebare care vă întoarce în timp: Ce  făcea un copil de acum 50-60 de ani  într-o gospodărie țărănească?

 Teodor Epure: Este drept că m-am născut și am copilărit într-o gospodărie țărănească.
Tatăl meu, Gheorghe, era fiul lui Ion Epure, țăran, gospodar, fruntaș în satul Vorniceni, participant la răscoala din anul 1907, iar mama, Adela, era fiica lui Costache Sârbu, nepotul lui Dumitru Sârbu, care a fost petrecut la groapă de către oile sale dragi.
Am copilărit în timpul celui de-al doilea război mondial, când tata era plecat pe front iar mama ne avea pe mine și pe fratele meu mai mic, Gheorghe. Erau vremuri grele. Vrând, nevrând, trebuia s-o ajut la toate treburile gospodărești. Vara, pășteam caii și vitele pe imașul înverzit, cu iarbă bogată, mergeam la seceratul grâului și trebuia să secer cel puțin două clăi pe zi (o claie era formată din 34 de snopi), apoi adunam fânul și-l puneam în stog. Nu prea era timp de joacă !
A urmat seceta din anii 1946-1947, când, pentru că nu avea cu ce să hrănească animalele, tata a plecat cu cei doi cai la Băilești, în Oltenia, iar eu am rămas în continuare să o ajut pe mama. Au fost foarte puține momentele vesele și fără de griji, de care-mi amintesc. Uneori, duminica sau în zilele de sărbătoare, jucam oina cu mingi din cârpe sau din păr de cal, cu verișorii mei și cu prietenul meu, Mihai Babii. N-am avut niciodată fericirea de a primi cadouri de Crăciun, mă bucuram numai atunci când mergeam cu uratul și așteptam cu mare nerăbdare ajunul Anului Nou. Un loc aparte îl are în memoria mea chipul blând al bunicii materne, care ne aducea șerbet de trandafiri într-un păhărel de sticlă groasă, în timp ce noi ne jucam pe prispa din spatele casei.
Deși vremurile nu mi-au permis să am o copilărie fericită, mă simt foarte legat de originile mele, de familia mea și de locul meu de baștină. 

G:M:: Prin ce se deosebeşte o familie din vremurile în care eraţi copil, de o familie de azi?

T.E.: Memoria mă duce pe tărâmul amintirilor, scormonește prin meandrele vremii și scoate la iveală momente ce pot fi o sursă de cunoaștere a trecutului pentru comunitatea din care provin. Aceste informații le ofer cu bucurie și cu mândria de a fi rămas un vornicenean adevărat. Apăsat de noile transformări ce au loc în societatea contemporană, rareori îmi pot înăbuși oftatul, știind că încă din fragedă copilărie am muncit alături de părinți. Nu același lucru se întâmplă cu familia de astăzi. Copiilor de astăzi le lipsește respectul față de muncă, față de valorile trecutului, față de înaintașii noștri. Condițiile de viață sunt mult mai bune, se bucură de un sistem de informații foarte bogat : radio, televiziune, internet, la care copiii din vremurile trecute nici nu puteau visa. 

G.M.: Care au fost cărţile care v-au marcat copilăria și tinerețea?

 T.E.: Ca orice copil dornic de a cunoaște viața, oamenii și lumea, de a învăța și de a-și împlini visele, am citit foarte mult, iar prima carte pe care am citit-o a fost ”Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, carte în care, de fapt, mă regăseam. O caut și acum cu privirea în raftul din bibliotecă, mă bucur când o zăresc, o păstrez cu evlavie și-mi amintesc și acum gândurile pe care le aveam atunci când, pitit în podul casei, să nu mă prindă mama și să mă trimită la treabă, o citeam cu nesaț. O altă carte care m-a condus în lumea plină de vrajă și de lumină a copilăriei, a vârstei fără griji, dar și fără aspirații, ca un exemplu a cum nu trebuie să se întâmple, a fost ”În casa bunicilor” de Ionel Teodoreanu. Cartea ”Elevul Dima dintr-a șaptea” de Mihail Drumeș am citit-o pe nerăsuflate și pe ascuns, întrucât era interzisă în vremea aceea. Mi-a încredințat-o ca pe un bun neprețuit prietenul meu, Costachi Istrate, care era un mare cititor al bibliotecii de la Școala Pedagogică.
În perioada tinereții, citeam aproape tot ce-mi cădea în mână. Îmi plăcea literatura universală, din care am descoperit oameni care se purtau foarte dur cu cei necăjiți, săraci și fără putere, cum ar fi Shelby, proprietar de sclavi dar și oameni de o mare noblețe sufletească, buni și înțelepți,  cum ar fi Tom din romanul ”Coliba unchiului Tom” și m-a impresionat realismul cu care scriitoarea Henriette Beecher Stowe, surprinde in paginile sale viața grea a sclavilor negri din America. De o mare forță expresivă mi s-a părut cartea ”Insula Tombuctu” scrisă de Marko Marcevski, care descrie viața aspră a celor ce muncesc în Sahara, sub soarele ucigător și printre nisipurile dogoritoare.  Eroii cărților citite în copilăria mea, omenia lor, spiritul lor de dreptate, dragostea lor de muncă și de adevăr, mi-au fost pilde de conduită pentru toată viața. 

G.M: Sunteţi o picătură dintr-un râu atins de aripa spiritului normalian impus de Şcoala de învăţători de la Şendriceni. Cât a contribuit acest spirit la conturarea personalității dumneavoastră?

T.E.: Am început studiile medii în anul 1952, în urma reformei învățământului din 1948, când Școala Normală de Învățători ”Alexandru Vlahuță” din Șendriceni a fost transformată în Școala Pedagogică de Învățători Șendriceni, care era echivalentă cu liceul iar în septembrie 1954 a fost mutată cu ultimele sale clase (anii II, III și IV) în cadrul Liceului ”Grigore Ghica Voievod” din Dorohoi. Este școala în care m-am format ca învățător, cu mulți educatori de elită, condusă de profesorul Arcadie Luță, dascăl de frunte al școlii dorohoiene. M-am bucurat de prestația deosebită a unei întregi pleiade de profesori : Alexandru Grigore Ostafi, Arcadie Luță, Gheorghe Romândașu, Octav Guțic, Dumitru Surmei, Ilie Cerneleanu și mulți alții, care au rămas și vor rămâne mereu în memoria mea, ca modele de profesori și de oameni, de la care am luat ce-i mai bun pentru a-mi făuri propriul meu model de urmat în viață.
Ca învățător, m-am format ținând lecții practice la Școala de Aplicații din incinta școlii sau la școlile din Dorohoi, sub directa îndrumare și supraveghere a profesorului de pedagogie, de specialitate și a învățătorului de la clasă. Despre modul în care puneam în practică principiile generale de învățământ și metodica fiecărei discipline predate, se purtau discuții între profesorul de pedagogie, de specialitate și de învățător, după care eram evaluat. Toți acești dascăli renumiți m-au crescut cu grijă părintească, m-au instruit și educat în spiritul înaltelor idei ale umanismului, dându-mi, pe lângă învățătură și multe sfaturi părintești.
Pentru mine, școala de învățători a însemnat o vatră luminoasă, de unde am plecat cu inima impregnată de ”spiritul normalian”, arzând de dorința de a împărtăși ceea ce am primit cu atâta căldură și de a lumina mintea copiilor din satul meu.

 G.M.: Credeţi că un alt spirit, cel al „Mioriţei”, cu laturile bune şi rele ale baladei, s-a insinuat în geografia Vornicenilor? Întreb, fiindcă eu am auzit tot felul de poveşti despre ciobanii de  aici?

T.E.: Filonul mioritic se regăsește în psihologia ciobanilor din Vorniceni, așa cum se regăsește în spiritualitatea poporului român. Pasiunea ciobanilor din Vorniceni pentru păstrarea tradițiilor a rămas neschimbată de-a lungul veacurilor, indiferent de vremurile pe care le-au întâmpinat : cutremure, secetă, inundații, epidemii. Pentru ei oaia a rămas un animal sfânt, care le-a asigurat existența. Păstoritul și agricultura erau, și au rămas până în ziua de astăzi, ocupațiile de bază ale vornicenenilor. Păstrăm mărturii ale istoricilor care consemnează că aici au trăit ciobani vestiți, care dețineau un număr însemnat de oi. Pe la anul 1850 a sosit în satul Vorniceni, Dumitru Sârbu, stră-străbunicul meu din partea mamei, unul dintre cei mai cunoscuți oieri din sat, care avea o stână cu foarte multe oi. Aici și-a construit o casă cu fața la soare și un șopron, pentru a-și proteja oile de intemperiile vremii. Era un om impunător, purta costum național, fiind opincar din moși-strămoși. În cartea sa, ”Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi”, profesorul universitar Octavian Ionescu povestește că ”Dumitru Sârbu avea câteva sute de oi și înainte de a-și sfârși viața a lăsat cu limbă de moarte fiilor săi, Nicolae și Gheorghe Sârbu ca la moartea sa, să fie petrecut la groapă cu întreaga turmă de oi. Întâmplarea face să moară în luna mai, carul funebru, învelit cu scoarțe înflorate și puhoiul de înmormântare au fost intercalate în mijlocul cârdului de oi și miei care au petrecut la groapă în chip deosebit pe fostul stăpân”. Probabil ciobanul Dumitru Sârbu a cunoscut balada ”Miorița” de la alți ciobani sau de la zilele de clacă, atunci când se recitau și se cântau creații populare orale și a dorit ca la înmormântarea sa să participe nu numai oița cea mai dragă, Miorița sa, ci întreaga turmă de oi, considerând că acest moment este mai duios, mai frumos, mai adevărat.  

G.M.: Ca profesor, ce le spuneați elevilor despre Eminescu?

 T.E.: Misiunea mea de dascăl a fost să pun în valoare, prin toate activitățile organizate în clasă și în afara clasei (cercuri de creație literară, simpozioane, montaje muzical-literare, expoziții cu cele mai importante ediții ale operei sale, organizarea unor pelerinaje la Ipotești) tot ce merita să fie cunoscut de către elevi despre personalitatea marelui nostru poet, Mihai Eminescu. Mai întâi, am încercat să le formez deprinderea de a citi și de a reciti operele lui Eminescu, ca pe un model corect de limbă românească, ca pe artizanul limbii noastre strămoșești.  Folosind tezaurul limbii vii a poporului, în care s-a acumulat în timp, toată bogăția de proverbe, basme și expresii populare, marele nostru poet, de care suntem atât de mândri și pentru faptul că este botoșănean, a fost făuritorul limbii noastre naționale. Am insistat în prelegerile mele că încă din perioada tinereții, când a colindat cu o trupă de teatru aproape întreaga țară, Eminescu a notat cu o grijă deosebită în caietele sale cuvinte, expresii populare, cărora le-a dat valențe noi, moderne, a consemnat basme, snoave, povești și proverbe de la oameni din popor, care au constituit mai târziu surse ale inspirației sale, izvor de înțelepciune populară. Eminescu zicea că „spirit și limbă sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea“ și „numai în limba sa omul își pricepe inima pe deplin“. Din literatura noastră populară „copilul nu învață numai a vorbi corect, el învață a gândi și a simți românește“.
Apoi, am căutat să-i transpun pe elevii mei, cu gândul, în cadrul natural, plin de farmec al pădurilor din jurul Ipoteștiului, al lacului pe care iubirea îl încarcă de vrajă, al izvorului cu apă cristalină sau la umbra teiului și să vibreze la muzica versurilor și a metaforelor eminesciene.
Asta am dorit eu de la elevii mei : prin Eminescu, ”omul deplin al culturii române”, cum l-a numit Constantin Noica, să ajungă la sufletul poporului nostru, să iubească limba noastră strămoșească, natura, cu toate frumusețile ei, să simtă vraja dragostei și să se bucure de frumos.  

G.M.: Sunteţi coautor al lucrării „Tezaurul toponimic al comunei Vorniceni”. Ce a  adus nou această lucrare?

T.E.: Cartea prezintă din mai multe puncte de vedere toponimia comunei Vorniceni, ”fiind una din puținele cărți din domeniul toponimiei care au apărut în Moldova de Nord,  este un document, un fel de minidicționar de toponimie generală, unde exegetul s-a ocupat în principal de structura și proveniența numelor topice, scoase la lumină din satul său de baștină” (Eugenia Vasile în Luceafărul nr. 2 din februarie 2009).
Lectura acestei cărți vine în ajutor atât istoricilor, lingviștilor, cât și cititorului dornic să descopere povești de viață țesute în toponimia acestui vechi sat românesc. Pe istorici îi ajută să cunoască trecutul acestei comunități iar pe lingviști, să înțeleagă procesul de evoluție a limbii române. Numele topice au fost clasificate din punct de vedere onomasiologic și lingvistic și am constatat că o parte dintre ele provin din apelative însoțite de numele proprietarului locului respectiv sau de numele persoanei care a avut un rol de seamă în organizarea vieții sociale, cum ar fi : Balta lui Hlușcu, Balta Iftodoaiei, Crucea lui Fasolă, iar o parte dintre ele s-au format din apelative ce au ca punct de plecare o caracteristică a locului respectiv :  Humărie, Lutărie, Sărărie, etc.
În ce privește vechimea toponimelor, am constatat că unele sunt foarte vechi, de pe vremea lui Alexandru cel Bun și apar în hrisoavele vremii, iar altele sunt creații mai noi. Majoritatea numelor topice sunt de origine latină iar câteva au la bază nume apelative de origine slavă. Totalitatea creațiilor de origine veche, românească, ne demonstrează că această vatră a comunității din Vorniceni și-a păstrat specificul național, în ciuda vicisitudinilor pe care le-a întâlnit de-a lungul veacurilor : ocupațiile barbare și puternicele influențe turcești sau slave.
Această lucrare, în care am investit ani de muncă prin biblioteci și cercetare lingvistică pe teren, cu bătrânii satului, este un dar pentru comunitatea din care provin, dovedește statornicia locuitorilor săi, ilustrează creativitatea oamenilor simpli, din popor, este o oglindire a trecutului, ce-și dezvăluie tainele prin toponimele sale și oferă cheia pentru înțelegerea istoriei satului și a locuitorilor săi.  

G.M.: Un fost elev, Ion Istrate, într-un articol despre viaţa şi activitatea  dumneavoastră, punea o întrebare la care nu aţi răspuns încă: Ce lecţie ar mai trebui să ne susţină ilustrul pedagog – şi adaug eu –  celor mai tineri dascăli?

 T.E.: Nu sunt sigur că tinerii dascăli vor să primească lecții de la noi, cei mai ”cu experiență”, să zicem. Sunt prea multe surse de informare în prezent, care îi fac să piardă busola și să nu mai știe pe ce drum să apuce. Vremurile pe care le trăim sunt cam tulburi, nu ne-am orientat prea bine în cei aproape 27 de ani de la revoluție și am pierdut din vedere însuși scopul, țelul educației. Idealul comunist era pompos : personalitate multilateral dezvoltată însă am dat țării oameni adevărați, care s-au implicat în devenirea țării.
Datoria tinerilor dascăli e să selecteze și să păstreze în memorie tot ce a fost mai bun în activitatea profesională a înaintașilor lor. Prestigiul, autoritatea, notorietatea unui tânăr dascăl nu se formează prin forță, prin impunere, ci prin felul în care îi tratează pe elevi, dar și pe colegii săi de cancelarie. Elevii trebuie tratați cu exigență blândă, cu seriozitate, să fie evaluați toți, fără excepție, la modul cel mai corect. Personalitatea și calitățile unui dascăl se pot transfera, cu siguranță, asupra lor, în procesul de formare profesională, dar și în formarea lor ca oameni.
Sunt convins că sămânța aruncată cu înțelepciune pe ogorul școlii de către tinerii dascăli va rodi și mai intens, chiar dacă vremurile noastre sunt tot mai potrivnice.  

G.M.: Cum aţi ajuns la poezie, acest „trandafir ce creşte în potir de aur”, cum ar zice Eminescu?

 T.E.: Păstrez și acum un caiet de școală, prăfuit și îngălbenit, cu file scrise cu cerneală  neagră, ale cărui cuvinte îmi par că sclipesc și palpită prin negura timpurilor ori de câte ori le revăd. Aș putea spune că sunt niște cuvinte așternute pe hârtie în elan adolescentin, mai puțin reușite.
În perioada maturității, am meditat în tihnă și am scris versuri de căutare și de descoperire a lumii satelor. Poezia mi-a îngăduit să pătrund în viața interioară a sătenilor, să le descopăr virtuțile. Mi-a permis momente de a-mi gândi sentimentele, concomitent cu forța de a-mi încălzi gândurile lucide, obiective, la temperatura sentimentelor. Versurile mele nu sunt create din vorbe ticluite, cu forme perfecte, ci din trăiri sincere, fiind chinuit mereu de unele întrebări privind viața oamenilor de la țară. N-am fost obligat să scriu, am scris ceea ce m-a durut, ceea ce am simțit și m-a impresionat mai mult. În general, în versurile mele predomină melancolia, precum și unele elemente de biografie, dar se găsesc și mărturisiri, cu dureri disimulate, amestecate și cu momente optimiste. Memoria afectivă a reținut câteva idei, ce se regăsesc în multe din creațiile mele : chipul mamei, copilăria cu momente triste dar și vesele, casa părintească de lângă drum, fântâna cu ciuturi, meditații privind rostul omului pe pământ, precum și prezența unor țărani în diverse ipostaze : secerători, cosași, fântânari etc.
Acum, la vârsta senectuții, aceste creații înfloresc și îndrăznesc să iasă la lumină, din seva rodnică a Vornicenilor, stropite de roua amintirilor și mângâiate de soarele cald al inspirației.  

G.M.: De ce comuna Vorniceni este una specială pentru Teodor Epure? 

T.E.: Satul Vorniceni este unul din cele mai vechi sate din Moldova, care a apărut  înainte de Ștefan cel Mare. Aici s-au păstrat și s-au perpetuat vechi ocupații, tradiții și obiceiuri nealterate. După părerea mea, satul natal trăiește cu toată vigoarea și îmbătrânește cu înțelepciune. E satul de care mă mândresc și de care nu mă pot despărți. Cum aș putea gândi trecutul său, altcum decât mișcându-mi umbra pe ulițele lui, cu colbul și cu zăpezile de altădată?  E satul cu fântâni la marginea drumului, țâșnite din mit și cu mâini muncite, purtând pe talger sarea și pâinea de toate zilele. Aici sunt oameni cu părul nins, fără prea multă carte, dar cu o școală a vieții, remarcabilă. E o plăcere să le asculți vorbele pline de tâlc, înțelepciune și umor. De aceea, am pornit la drumul vieții cu statornicie, hotărât să mă ancorez de plaiurile natale, cu rădăcini adânci, rădăcini de suflet, de menire și destin. Am fost aici nu numai dascăl ci și un făclier, un răspânditor adevărat de lumină și am rămas să-mi îndeplinesc menirea de educator al fiilor concetățenilor mei.