Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… VARUJAN VOSGANIAN

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… VARUJAN VOSGANIAN

Georgică Manole: Vorbiţi-ne despre copilăria dumneavoastră…

Varujan Vosganian: Despre copilăria mea vorbeşte pe larg „Cartea şoaptelor”, despre Focşanii copilăriei mele, despre bunicii mei, despre străzile, casele, oamenii, focurile, mirosurile şi spaimele de atunci. E un anume fragment pe care l-am scos din carte, cel care se referea la copacii copilăriei mele. Cred că nu există nici o amintire atât de exactă din copilăria mea ca aceea privind copacii din curtea casei noastre din Focşani: caisul, merii, cireşul, nucul, prunul, părul din faţa ferestrei. Le ţin minte forma coroanei, nervurile trunchiului, gustul fructelor. Cele mai gustoase erau fructele atunci când le mâncai după ploaie.

G.M.: La un eveniment spaniol organizat de Institutul Cervantes la Târgul Bookfest spuneaţi că: „În mod normal, cu tine însuţi te întâlneşti numai în copilărie”. Dezvoltaţi cele spuse atunci.

V.V.: Dacă vrei să te întâlneşti cu tine însuţi, cel mai potrivit loc este copilăria, aşa este. Mai întâi cu oamenii care te-au cunoscut în copilărie şi cu locurile de atunci. Dar mai ales cu copilul care ai fost. Asta este o nuanţă pe care puţini o fac: dintre copilul din tine si copilul care ai fost. Copilul din tine e însoţitorul tău. El creşte odată cu tine şi devine un copil cu chip bătrân, aşa cum, dacă priveşti icoanele observi că Iisus din braţele Fecioarei Maria nu are chip de copil, ci, cum se spune uneori, este un copil bătrân de zile. Copilul din tine (fără să-ţi dai seama) îmbătrâneşte odată cu tine, în schimb copilul care ai fost este mult mai greu de abordat. A te reîntoarce şi a-l privi pe copilul care ai fost este un gest de conştiinţă dificil.

G.M.: Mai credeţi că atunci „…când vom ajunge la Judecata de Apoi, ne va aştepta copilul care am fost”?

V.V.: Copilul din tine nu cunoaşte nici ce este păcatul şi nici ce este iertarea, şi de aceea el este mult mai neîndurător, mult mai sincer cu amintirile pe care le păstrează. El vede lucrurile întocmai. El neştiind ce trebuie să ascundă, spune lucrurile aşa cum sunt. E greu pentru cel care eşti acum să-ţi imaginezi că lucrurile sunt mai mari decât iţi par astazi, şi să te găndeşti că lucrurile au un mister mai mare. La drept vorbind, cea mai bogată memorie omul o are când se naşte, şi nu când moare, pentru că de fapt, viaţa e un fel de a arunca peste prăpastie câte ceva. Culmea este că cel mai mult inţesat de memorie este începutul şi nu sfărşitul,  fiindcă între început şi sfârşit apare uitarea. Efortul meu a fost de-a scrie Cartea şoaptelor cu ochii copilului care am fost.  Dacă se observă, personajele din carte nu au  netezimea pe care precauţia adultului încearcă să o pună asupra lor. Ele sunt cum sunt: au şi măreţie şi slăbiciuni.

G.M.: Am reţinut că vă plac mestecenii, „cei care fac lumină, cu scoarţa lor argintie, în nopţile fără lună”. Nu sunteţi singurul. Destul de recent şi Dan C. Mihăilescu mărturisea că deseori prefera clipa „… unei sfătuiri de taină cu Ioachim, Ştefan şi Matei, cei dintâi mesteceni plantaţi pe dealul casei de la ţară”. Faceţi un elogiu mesteacănului.

V.V.: Iată un elogiu adus mesteacănului, pe care l-am scris acum un sfert de veac:

« multe din cele ce simt sunt legate
de mesteacănul care s-a născut în aceeaşi clipă cu mine
de sevele lui albe ca sângele unei păsări
aducătoare de linişti
în locul acela pe care nu-l voi afla niciodată
el trebuie să fie acum foarte tânăr
mângâiat de căderile plasmei mângâiat
de femeia pe care nici unul din noi nu va şti
s-o iubească destul
o ! şi mai ales trebuie să fie atât de lipsit de păcat
cum numai îngerul din care ne-am rupt
era pe partea inimii cea întunecată
pesemne timpul meu a fost pregătit dinainte
prea ascuns pentru o singură umbră
prea lung pentru o singură moarte
poate că dincolo de ceea ce sunt nimic nu se află
ci numai copacul a fost prea nevinovat
ca să se nască singur »

G.M.: Aţi afirmat un lucru frumos: „Eu cred că fratele meu copac a fost un mesteacăn”. Vă propun un joc: imaginaţi-vă ce frate copac a avut Andrei Pleşu. Apoi Nichita Stănescu. Dar Adrian Alui Gheorghe?

V.V.: Să nu credeţi că fratele copac seamăna cu aspectul fizic al unei persoane sau cu impresia pe care ea o lasă celorlalţi. Fratele copac e un glas al sângelui, numai tu ştii care este fratele tau. De aceea nu pot alege eu în locul lor. Andrei Pleşu este un fel de Pavarotti al dialogului, păstrând rafinamentul gândirii. Adrian Alui Gheorghe este un liric şi un mistic, crescut în duhovnicia lui Iustin Pârvu. Să-i lăsăm pe ei să aleagă, au sensibilitatea necesară.

G.M.: „Căderea frunzelor” ca metaforă. Sesizez la dumneavoastră sacrificiul frunzei de azi de a permite altora de mâine să crească. E valabilă metafora şi pentru politică?

V.V.: Atunci când am lansat Uniunea Forţelor de Dreapta – în răndurile căreia se numărau numeroşi scriitori: Laurenţiu Ulici, Adrian Alui Gheorghe, Ioan Vadan, Alexandru Pintescu,George Vulturescu, Dan Cristea, Angela Marinescu, Horia Gârbea, Nicolae Coande, Patrel Berceanu ş.a. – am prezentat un decalog al omului politic. La loc de frunte era necesitatea ca omul politic să ştie când trebuie să se dea îndărăt, pentru a lăsa locul altora. Nu există om căruia, la un moment dat, vremurile să nu i-o ia înainte.

G.M.: Să vă suspectăm că nu vedeţi pădurea din cauza copacilor?

V.V.:La urma urmei ce e rău în a nu vedea omenirea din cauza oamenilor? Ca şi omul, copacul are harul unicităţii. Poţi, la fel de riscant, să nu vezi copacii din cauza pădurii, ceea ce ar fi şi mai rău. Un shaman m-a învăţat să ţin un copac în braţe şi să-mi lipesc urechea de trunchi, pănă îi aud sevele curgănd. Ca în Gorunul lui Lucian Blaga.

G.M.:Ce ar spune un armean despre „spiritul latin al oralităţii”?

V.V.: Farmecul acestor locuri îl constituie tocmai acest amestec inedit de latinitate si ortodoxie. Dacă vă referiţi, însă, la vechii romani, atunci îmi place deosebit spiritul retoric al unora dintre ei, care a fost atât de convingător, încât a străbătut veacurile. Cuvântul are o forţă teribilă, ca şi piatra, loveşte la fel de dureros şi, odată aruncat, nu-l mai poţi lua înapoi. Spre deosebire de cuvântul scris, pe care-l poţi şterge, cuvăntul rostit are vocaţia lucrurilor definitive. Oralitatea este o meserie mai grea şi o memorie mai teribilă decât a cuvântului scris. Cu atât mai mult când vine de la vechii greci şi, nepoţii lor, latinii.

G.M.: Prezentaţi, cât să înţelegem, istoria genocidului din 1915 împotriva armenilor.

În fiecare an, în ziua de 24 aprilie, prezint in Parlament o declaraţie. Iată câteva rânduri din cea din acest an şi care poate răspunde parţial întrebării dumneavoastră: 24 aprilie este ziua comemorării primului genocid al secolului XX, când armenii din întreaga lume şi cei care îi preţuiesc îşi amintesc cu pioşenie de victimele masacrelor săvîrşite în Imperiul Otoman. În 24 aprilie 1915, în capitala Imperiului, Constantinopol, sute de intelectuali armeni au fost arestaţi. Cei mai mulţi dintre ei, printre care Daniel Varujan, cel mai mare poet al armenilor, aflat atunci în vîrstă de 31 de ani, cei doi deputaţi din partea comunităţii armene, Krikor Zohrab şi Vartkes Serenguelian, laolaltă cu alţi reprezentanţi ai elitei culturale şi politice a comunităţii armene, au fost ucişi în mod bestial. În aceeaşi zi, autorităţile otomane au dat ordinul de deportare a armenilor din ţinuturile lor de baştină. În urma masacrelor şi deportărilor în masă, au pierit în jur de un milion şi jumătate de persoane, în cea mai mare parte femei şi copii. În cîţiva ani, în Anatolia răsăriteană comunităţile armene au fost complet nimicite, lăsând în urmă biserici, lăcaşuri de cultură şi locuinţe părăsite, trupuri înghiţite de apele Eufratului sau acoperite de nisipul deşertului. Cei care s-au salvat şi urmaşii lor se află răspândiţi pe toate meridianele lumii. “ În ultimele decenii, un mare număr de Parlamente, printre care menţionez Franţa, Italia, Canada, Rusia, Belgia, Grecia, Suedia, Cetatea Vaticanului, Argentina, Germania, un număr de 42 dintre Statele Unite ale Americii etc., au recunoscut, prin declaraţii oficiale, genocidul din 1915. Iar dintre acestea, statul California a decretat săptămîna 19-26 aprilie drept „Săptămînă de rememorare a genocidului armean“. Ca un gest de valoare simbolică, Olanda a recunoscut genocidul în decembrie 2004, în timp ce se afla la preşedinţia Uniunii Europene. De menţionat, de asemenea că, similar legislaţiei privitoare la Holocaust, în Franţa a fost adoptată, în 21 ianuarie 2001, o lege privind condamnarea genocidului armean. Din păcate, România nu se numără printre statele ale căror Parlamente au dat declaraţii de recunoaştere a genocidului armean. Dar despre oameni şi nu despre cifre puteţi afla mai multe din “Cartea şoaptelor”, care vorbeşte, fără patimă, despre suferinţele greu de imaginat ale străbunicilor şi bunicilor mei.
 
G.M. Există şoapte pe care „radarul” Vosganian le-a lăsat, deliberat, să treacă nereceptate?

V.V.: Veţi vedea în următorul meu roman. L-am început deja, dar trebuie ceva timp până să-l termin. Eu nu
m-am grăbit niciodată la publicat. „Cartea şoaptelor” a fost rescrisă de vreo zece ori şi a pierdut, faţa de varianta iniţială, aproape 150 pagini.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5