Primit pentru publicare: 09 ian. 2010
Autor: Dumitru LAVRIC
Publicat: 11 ian. 2010
Republicat: 7 iun. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Cum îl (re)citim pe Eminescu?

Din motive extrem de variate, mai mult sau mai puţin raţionalizabile, editarea operei eminesciene a rătăcit mai mult de un secol spre soluţionări incomplete guvernate inclusiv de aproximări care au afectat chiar interpretarea esenţei acesteia, monumentul literar eminescian în integralitatea sa lipsind şi astăzi culturii naţionale româneşti.

Dezordinea manuscriselor, greutăţile uneori insurmontabile privind descifrarea acestora, mulţimea variantelor, nebuloasa numeroaselor ,,bruioane”, dificultatea trecerii scrisului eminescian prin numeroasele schimbări ale ortografiei, unele suprainterpretări care şi-au propus să „corecteze” scrisul geniului, alte intervenţii pornite din buna sau reaua intenţie – toate acestea, şi altele, au aruncat opera geniului sub semnul unui ,,blestem” al neterminatului şi al nedefinitivului. De consecinţele situaţiei a fost învinuit – direct sau indirect, cu sau fără argumente, chiar Poetul, neglijându-se însă cel puţin trei aspecte fundamentale: 1) după primele colaborări la „Convorbiri literare”, tânărul poet avertizează redacţia într-un stil foarte direct şi chiar tăios că nu permite nici un fel de intervenţii în textele expediate, nici măcar – foarte semnificativ cum vom vedea – la nivelul unei virgule; 2) ca şi Caragiale, Eminescu a avut de înfruntat nepriceperea, lipsa de profesionalism şi dezinteresul tipografilor, al zeţarilor superficiali; 3) din motive întemeiate şi care i-au depăşit voinţa, Poetul a fost lipsit de posibilitatea de a îngriji personal apariţia primului volum de poezii, deşi aşa cum rezultă din corespondenţă – a avut această intenţie. Se adaugă ca o trăsătură ciudată, dar specifică geniului romantic, relaţia foarte particulară a autorului cu textul definitiv, non varietur. Eminescu nu a semnat propria manu nici un text ,,definitiv”, pentru poetul veşnic nemulţumit fiecare ,,variantă” reprezentând doar o etapă spre o – în fond iluzorie – perfecţiune intangibilă. Acestea – şi altele – pot fi ,,explicaţii” legitimate sau nu, mult mai importante fiind consecinţele lor, căci acestea din urmă afectează volens – nolens, relaţia cititorului cu opera. Doar două exemple din această serie le voi considera suficiente pentru a contura atitudinea noastră plină de responsabilitate în dialogul cu opera Geniului, exemple din categoria celor ce se grupează generic „sub semnul virgulei”, ştiut fiind că semnele de ortografie, ortoepie şi punctuaţie fac parte din categoria celor ce comunică, fiind semnificanţi cu o anumită semnificaţie, uneori supraliterală şi suprasegmentală, dar niciodată străine intenţiei autorului unui discurs din sfera literarităţii. Pentru a fi mai clară consecinţa prezenţei/absenţei virgulei din text, voi marca semnul respectiv între paranteze pătrate, în ambele exemplificări şi apelând la poemul „Luceafărul”. În unele ediţii, în tabloul al III-lea ne întâmpină versurile:
,,Iar tu [,] Hyperion [,] rămâi
Oriunde ai apune…”
În situaţia dată, numele propriu izolat între virgule se află în cazul vocativ, nu are funcţie sintactică, reprezintă o adresare care poate lipsi din text, marcând şi un fenomen de redundanţă prin echivalarea cu pronumele personal de persoana a II-a. Care este în acest context semnificaţia ,,Iar tu rămâi oriunde ai apune”? Trebuie să declar tranşant că acest enunţ este lipsit de semnificaţie (mai ales dacă este relaţionat cu întregul poemului) şi nu „aparţine” lui Eminescu!
În alte ediţii, versurile incriminate se prezintă astfel:
,,Iar tu [,] Hyperion rămâi
Oriunde ai apune…”

De această dată, numele propriu, prin dispariţia celei de a doua virgule, este în cazul nominativ având funcţia sintactică de nume predicativ, adică realizează predicaţia prin acordarea unei calităţi subiectului exprimat prin pronume personal – enunţul putând fi rearanjat, pentru clarificarea sensului, după modelul următor: ,,Iar tu rămâi Hyperion oriunde ai apune. Trecerea la Eminescu pe primul plan a numelui predicativ aflat în faţa verbului copulativ semnalează importanţa acordată calificativului pe care îl reprezintă acest nume propriu a cărui etimologie este grecească. În această formă, enunţul „aparţine” lui Eminescu şi decodarea sa este corelativă sistemului ideatic pe care îl incifrează poemul: Demiurgul comunică fiinţei superioare că statutul acesteia este fixat pentru eternitate încă de la creaţia lumii, că acest statut hyperionic (înainte mergător şi călăuzitor) stă sub zodia necesităţii absolute şi nu poate fi negociat sau abolit!

Al doilea exemplu îl selectez din finalul aceluiaşi poem; să se compare varianta:
,,- Ce-ţi pasă ţie [,] chip de lut [,]
Dac-oi fi eu sau altul?”
cu
,,- Ce-ţi pasă ţie [,] chip de lut
Dac-oi fi eu sau altul?”
În prima variantă, sintagma „chip de lut”, metaforă pentru a desemna condiţia de muritor, este echivalenta numelui propriu Cătălina, stă în cazul vocativ marcând o adresare cu un grad evident de reproş pentru condiţia inferioară a planului uman în relaţie cu cel cosmic; s-a glosat enorm pe marginea acestor versuri care, nici ele, ,,nu aparţin” lui Eminescu, subliniindu-se cu sadică voluptate, „dispreţul” Poetului pentru femeia care nu înţelege aspiraţiile geniului, mai ales în ipostaza ei (oribilă) de femeie burgheză dispreţuind la rându-i intelectualul proletar. Nimic de zis: mistificare mai grosolană a intenţiilor poetului nici că s-ai mai pomenit! Eminescu nu a dispreţuit femeia ci a evocat-o superlativ, mai cu seamă în ipostaza de întruchipare a frumuseţii îndrăgostite sub semnul căreia îşi însuşeşte o aură de taină şi sfinţenie; ceea ce a subliniat poetul, fără ca aceasta să fie un semn de negativitate, este aderenţa femeii la legile eterne ale speciei spre împlinirea cărora se străduieşte împreună cu un partener – eu sau altul! Apropie-te acum, cititorule, de a doua variantă a versurilor citate în care sintagma „chip de lut” este nume predicativ şi urmăreşte întreaga splendoare a desfăşurării gândirii eminesciene pe care am putea să o înfăţişăm în felul următor: femeie scumpă şi dragă, ivită din eternitate pentru a dărui o clipă de fericire, nu trebuie să-ţi pese dacă „chip de lut”, dacă partener ţie egal în dragoste voi fi eu sau altul, retragerea mea în singurătate-mi trebuie să te păstreze senină şi mereu tânără; în acest fel se clarifică sensul superior al sacrificiului geniului prin retragerea acestuia din lume spre incorporarea sa în eterna creaţie şi se produce o „lecuire” a acestuia de banala gelozie căci geniul, prin măreţie şi unicitate, nu concurează şi nu poate fi concurat de altul; perspectiva schimbă inclusiv relaţia Hyperion – Cătălin, al doilea fiind doar postura efemeră în care se travesteşte primul pentru a lua cunoştinţă de durerile iubirii şi a le transforma în cântec.

Atât despre „virgulă”, pentru a mai zăbovi puţin asupra altor trei exemple care ar trebui să ne demonstreze că Eminescu nu trebuie (re)citit ci studiat, aşa cum chiar el însuşi spunea despre Shakespeare.
Abordată uneori simplist şi confundată cu simpla versificare a unui fragment în proză, poezia „Sara pe deal” cuprinde şi următorul vers: ,,Stelele nasc umezi pe bolta senină”; lectorul obişnuit să zăbovească cât de cât pe text va observa neliniştit o licenţă poetică (dezacordul dintre substantiv şi adjectiv) şi va trece nemulţumit mai departe, fără a căuta explicaţii. Poezia cosmicizează sentimentul iubirii, impregnând universul de un fior mistic ce uneşte cerul cu pământul; în faţa acestei profunzimi, maimuţa din noi trebuie să se retragă şi spiritul să se cutremure fascinat; în sintagma eminesciană, acordul nu se face cu substantivul prezent în text ci cu noţiunea la care gândeşte Poetul: ochii iubitei se deschid „umezi” de dor…
Una din cele mai enigmatice strofe eminesciene se găseşte în poemul „Epigonii”: este cea dedicată lui Eliad (Heliade-Rădulescu) – om al tuturor începuturilor – văzut ca „Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles”. Iarăşi un dezacord – va exclama lectorul, neştiind că de fapt este un alt fel de acord: în perspectivă mitologică, sfinxul este entitate feminină iar în limba germană cuvântul este chiar de genul feminin, acordul făcându-se nu cu semnificantul (cuvântul) ci cu semnificatul (noţiunea).

În sfârşit, în ,,Scrisoarea III” ne întâmpină versurile ,,După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe, / Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe…”; felicitându-l pe Eminescu pentru performanţa de a rima un substantiv comun cu unul propriu, lectorul va trece şi de această dată bucuros mai departe fără a zăbovi la cuvântul „oaspe” pe care îl va echivala cu „vizitator”, „prieten”. Total greşit: în textul eminescian, „oaspe” nu are acest sens şi nu este derivat de la latinescul hospites, ci de la hostes – sinonim pentru „oaste” şi prin extensie, „duşman”.

În final, revin la întrebarea din titlu: Cum, îl (re)citim pe Eminescu? Singurul răspuns pertinent şi care să angajeze întreaga noastră fiinţă s-ar cuveni să fie următorul: Pe Eminescu, noi românii ar trebui să-l (re)citim aşa cum (re)citim Biblia!