Primit pentru publicare de la autor, Ion Ionescu Bucovu, 3 aug.2014.
Editor: Olivian ivaniciuc, 3 aug.2014.

Labiș- zidit la temelia mânăstirii poeziei românești

Moto:

„MOARTEA CĂPRIOAREI”…( din amintirile sorei lui, Margareta Labiș) „În vara anului 1954, fratele meu a sosit acasă, la Mălini, pe neaşteptate. Plecase din Bucureşti împreună cu Fănuş Neagu, care se oprea pentru o noapte la Cornul Luncii, unde avea o soră căsătorită. Ajuns acasă, şi-a răcorit faţa cu apă proaspătă de la fântână şi ne-a oferit darurile pregătite cu grijă de la Bucureşti. Cele mai multe erau jucăriile pentru surioara mea mai mică, Teodora. I le oferea pe rând, ţinând-o pe genunchi în timp ce improviza diferite poezioare. Mama i-a pregătit repede ceva de mâncare, dar el a gustat doar, şi peste puţin timp a plecat călărind în goană pe malul pârâului Suha Mare. Împrumutase un cal frumos de la un vecin pădurar. În dreptul bisericii din Poiana Mărului, satul nostru natal, a descălecat, a legat calul de un plop de pe marginea drumului şi s-a aşezat pe iarbă cu capul între mâini. Privea gânditor spre coasta dealului împădurit, învăluit tainic de umbrele înserării.

Se pare că era atât de transpus, încât cei care l-au văzut au crezut că este bolnav şi au anunţat-o repede pe mama.

De ce se oprise acolo? Probabil şi-a amintit de ziua când, fiind copil, l-a însoţit pe tata, bucuros să planteze şi el un plop «fără soţ» în faţa bisericii, împreună cu flăcăii din sat. Cred însă că s-a oprit acolo mai ales pentru că zărise Poiana Blănarului, unde fusese pentru prima oară la o vânătoare. S-a întors pe înserate, a mâncat repede şi n-a mai ieşit din cameră până după miezul nopţii. La un moment dat i-am auzit paşii şi vocea scăzută, recitând sacadat. Mama mai trebăluia prin bucătărie, când el a intrat în vârful picioarelor, rugând-o să-l asculte: «Seceta a ucis orice boare de vânt…».

Cunoașteți poezia din manualele de limba și literatura română. Nichita Stănescu a rămas surprins de strălucirea versurilor când a citit-o prima dată în „Viața românească”. Avea un sentiment de admirație amestecat cu unul de invidie colegială. Era în anul 1956 în holul Universității cînd s-au întânlit prima și ultima dată. Nu putea nimeni să știe că peste numai câteva luni, poetul avea să moară strivit de un tramvai.

Declarație:,, Udroiu Marin…(manipulantul tramvaiului)… când a ajuns la cca 4 metri de capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae , domiciliat în București,…care se afla sub influența băuturilor alcoolice a luat tramvaiul din mers urcându-se pe la ușa din față a remorcii. Urcându-se pe scară, neputând ținându-se a căzut jos apucându-l platforma remorcii și scara iar la țipetele publicului tramvaiul a oprit după care a fost scos de sub scară și transportat la Spitalui Colțea, rămânând internat”.

Spitalul Colțea : „ Labiș Nicolae, 21 de ani, diagnostic- Traumatism al coloanei vertebrale, paraplegie. Mai prezintă escoriații ale genunchilor și gambelor.” Alt diagnostic: Adus de Polevoi Maria–Traumatism cranian și al coloanei vertebrale. Paraplegie ?după primul ajutor se trimite cu salvarea la Spitalul nr. 9.”

( ultima poezie a lui Labiș de pe patul de spital)

Maria Banuș:„ La spital, din mumia de ghips nu se vedea decât fețișoara lui rotundă, adolescentină, pe care nu știu prin ce minune, suferințele nu o marcaseră.” Mihai Stoian:„„ La spital Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul… Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria” din pița băcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fiîmbrâncit,și , în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane. „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”.

În ziua de 22 decembrie, orele 2, inima poetului a încetat să mai bată. Prof. dr. T. Firică:„ A murit strigând oxigen, oxigen!” Corpul neânsuflețit este depus la Casa Scriitorilor din Calea victoriei 115. au urmat cuvântări, Gh. Tomozei ,,a căzut o stea…”, Ion Brad, la radio, Demostene Botez…

Așa a luat sfârșit viața celui mai mare poet al nostru de după Eminescu Trei scenarii există cu privire la moartea sa. În primul moartea a fost accidentală. Colegul lui Gheorghe Ioniță a scris, „Labiș nu prezintă nici un pericol real pentru [regim], dimpotrivă, a fost în interesul lor să fac din el un poet de curte. După toate aceste, el a fost cel mai talentat”.[ Al doilea este că a fost sinucidere: în anii 1980, prietenii lui[au început să spună că, după cum a simțit că vârful talentului său a trecut, el a făcut acest pas deoarece nu dorea să-și petreacă restul vieții în mediocritate.[ Al treilea este că a fost o lovitură din partea Securitații. În dimineața următoare, el însuși a spus unui prieten, „După ce am căzut pe liniile de tramvai, am văzut roata venind spre capul meu. Apoi a fost ceva ce mă împingea de la spate și din nou mă apropiam de roți. Acest lucru s-a întâmplat de trei ori”. Un alt prieten[a observat, „El a încercat să urce la bordul tramvaiului în față, la scaunele de clasa a doua, dar cineva l-a împins și în ultimul moment a prins grila de la mijloc, dintre vagoane: am ținut ochii larg deschiși”. Mai mult, Maria Polivoi, l-a văzut pe cel care l-a împins de la spate, dar, amenințată în repetate rânduri cu moartea, a preferat să păstreze tăcerea asupra identității lui, ducând secretul cu ea în mormânt în 1978.[necesită citare]

Chiar dacă el nu a fost asasinat, Labiș a fost cu siguranță un ghimpe în coasta regimului. După Revoluția română din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labiș este primul poet român disident …. El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”[ Securitatea a făcut notă din convorbirile sale private că a „defăimat regimul comunist”, iar poemele lui conțineau prea multe teme voalat anti-comuniste. Inerție, în titlul celui de al doilea volum poate să se fi referit la absența unei destalinizări veritabile a regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej. El și prietenii săi au discutat despre problema Basarabiei. La data de 03 noiembrie 1956, la o nuntă la care au participat aproximativ o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, Trăiască Regele. La Capșa, în timpul unei discuții anti-sovietice privind revoluția maghiară recentă, s-a ridicat și a recitat cu voce tare Doina lui Eminescu poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni în cursul mișcării studențești în București, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Având în vedere popularitatea lui în creștere, un proces ar fi fost incomod.