Primit pentru publicare: 22 mai 2011
Autor: Acad. Alexandru ZUB
Publicat: 22 mai 2011
Revizuit și republicat: 12 apr. 2017

SPIRU HARET (1851 – 1912)

III.SPIRITUL HARETIAN ÎN CULTURA ROMÂNĂ

S-a mai scris pe această temă, în răstimpul parcurs ce a trecut de la moartea savantului şi reformistului „om al şcolii”. Eu însumi am socotit oportun să evoc acest spirit, ocazional, pentru a semnala din mers existenţa unui asemenea trend (dacă se îngăduie formula) în învăţământul românesc, cu accente noi, abia sesizabile, în vremuri de acute convulsii sociale[1]. „Haretismul, conchideam într-un eseu, cu două decenii în urmă, rămâne un fenomen complex şi încă plin de resurse pentru cel care caută în trecut sugestii ameliorative”[2]. Este o idee ce merită a fi repusă în discuţie, chiar şi nesistematic, într-un moment când sistemul nostru educativ se află încă în plină criză[3].

Născut la Iaşi, în 1851, sub regimul Convenţiei de la Balta Liman, mort în 1912, la Bucureşti, pe când România căuta să joace un rol de arbitru în noua criză orientală, Spiru Haret a traversat o epocă dintre cele mai demne de interes pentru istoria şi cultura naţională. A studiat la Dorohoi şi Iaşi, în anii când „fierbea unirea” (după cunoscuta expresie), continuând-o în capitala noului stat extracarpatin, în anii marilor reforme, la Colegiul Sf. Sava şi la Universitatea abia înfiinţată. Moartea părinţilor şi lipsurile materiale l-au făcut să asume de timpuriu răspunderi ce aveau să sporească mereu, până la cele de ordin ministerial, în ţara ajunsă între timp independentă şi pe cale de a se moderniza rapid[4]. Colaborarea cu P.S. Aurelian la societatea cooperatistă „Economia” l-a ajutat să înţeleagă mai bine realităţile unei lumi pline de convulsii, dar şi gata să prospere. Stagiul de profesor la Şcoala normală a Societăţii pentru învăţătura poporului român nu e mai puţin semnificativ sub latura amintită. Ajuns ministru al Instrucţiunii, în 1874, Titu Maiorescu l-a ajutat să plece la Paris, cu o bursă dedicată tinerilor studioşi dar fără mijloace. La 3 iulie 1875, Haret obţinu acolo licenţa în matematici; la 9 august 1876 în fizică, iar mai apoi, la 30 ianuarie 1878, un doctorat în mecanica cerească, sub îndrumarea lui Victor Puisseux[5]. Invitat să predea la Universitatea din Grenoble, tânărul savant   s-a întors totuşi în patrie, devenind profesor la 27 de ani, membru corespondent al Academiei la 28, inspector general al şcolilor în 1883, apoi secretar general la ministerul de resort, în 1885, iar în cele din urmă ministru (cu unele sincope) din 1897 până în 1910, ani în care a gestionat reforma educaţiei la orice nivel[6]. Este un parcurs eminent, care l-a situat printre cele mai de seamă personalităţi ale epocii.

Şcoala românească, îndeosebi, îi datorează enorm lui Spiru Haret, matematician, astronom, profesor de elită şi om politic neatins parcă de noxele politicianismului, după cum rezultă din mărturiile epocii, din studiile ulterioare şi mai ales din preţioasa lui arhivă, pusă în valoare de G. Adamescu şi de alţi colaboratori[7].

Ambiţiile lui socio-profesionale s-au nutrit, se poate spune, din elanurile difuze ale timpului, ca şi din ideile de optimizare existente în epocă. Chestia ţărănească (folosim chiar titlul unei lucrări haretiene) se afla de mult pe tapet şi constituia oarecum „nodul gordian” al societăţii noastre la începutul secolului XX. Ministrul instrucţiunii şi cultelor era destul de bine plasat ca să-i aprecieze gravitatea. Trebuia să se asigure, de aceea, posibilitatea ca ţăranii să devină proprietari, să beneficieze de şcoală, justiţie, administrare judicioasă la toate nivelele. Respectul proprietăţii trebuia să se armonizeze prin urmare cu un cult al muncii bine făcute şi cu valorile omologabile din trecut.

Iniţiativele lui Haret de revigorare economică şi culturală a satului   s-au bucurat de succes în primii ani ai secolului, în pofida crizei persistente şi a convulsiilor din mediul rural. Spiritul asociativ, dovedit fecund în lumea apuseană, începea să rodească şi la Dunărea de Jos, unde se şi vorbea de mişcarea haretiană ca de un fenomen plin de promisiuni pentru viitor, însă şi periculoasă pentru ordinea existentă. Haret era adesea asociat cu poporanismul lui Stere şi cu alte orientări afine din epocă. Esenţial era, în viziunea sa, apostolatul în slujba lumii rurale, folosirea corpului didactic pentru a se obţine progrese în orice domeniu. Marele său merit, s-a spus deja, este de „a fi introdus în societatea românească – cu autoritate şi dezinteres personal – instituţii de un tip nou, participativ şi un alt tip de acţiuni cu caracter obştesc, solidarist şi acţional”[8].

Cum remarcam mai demult, el era convins că învăţământul joacă un rol de regulator social şi de remediu la numeroasele carenţe, plasând-o în miezul preocupărilor de reformă, de remodelare „ştiinţifică” a statului[9]. Ca şi altor intelectuali din epocă, îi repugna diletantismul în politică, improvizaţia legislativă, căutând să pună la temelia reformelor un sistem coerent de gândire, definit apoi ca o „mecanică socială”, în acord cu tendinţele timpului său.

Deşi nota critică e prezentă peste tot în discursul haretian, nu acesta domină, ci nota constructivă, intenţia de a genera un plus de bine în societatea românească. Contactul permanent cu realitatea, cu lumea concretă, asupra căreia voia să-şi exercite influenţa melioristă rămâne caracteristic în cazul său. Tot astfel, proiectul definirii ei cât mai exacte, prin apel la concepte şi formule matematice. Prin Mécanique sociale, el voia să rezolve problemele stabilităţii echilibrului social, identificând principiul minimei acţiuni, după cum singur rezuma finalitatea operei într-o misivă către Gustave Le Bon, unul dintre cei mai de seamă specialişti în domeniu[10]. Apelul la Auguste Comte, în chiar prefaţa volumului, nu e o simplă curtoazie de autor ce se voia raportat la o tradiţie onorantă, ci un fel de a-şi motiva demersul, disociind „dinamica socială” a părintelui filosofiei pozitive de „mecanica socială” pe care ţinea el însuşi să o recomande[11]. Haret se vădea astfel un devot al „metodei ştiinţifice a problemelor sociale”, într-un moment când unii declarau ştiinţa deja falită sau anarhică[12].

Această raportare tonică la rolul ştiinţei în lumea modernă, cu aplicaţie la zona socialului, constituie una din cele mai preţioase moşteniri lăsate de Haret, savantul pasionat de mecanica astrelor, dar silit de împrejurări să se ocupe de rânduielile sociale more mathematico. „Se poate spera, conchidea autorul în prefaţă, că într-o zi vor fi introduse (asemenea) metode în rezolvarea multor chestiuni care azi sunt prea adesea lăsate pe seama inspiraţiei de moment, sau a hazardului, sau a pasiunilor”[13].

La fel aveau să gândească, peste numai un septenal, fondatorii Asociaţiei pentru ştiinţă şi reformă socială, însă fără a mai pune acelaşi accent pe matematizare. Politica, redusă de regulă la expediente şi intrigi, dacă nu la simple infamii, trebuia să devină, în viziunea lui Haret, „o ştiinţă foarte grea, însă edificată pe baze sigure şi solide”[14]. Sintagma însăşi nu era cu totul nouă, căci o folosise un confrate cu ceva timp înainte[15], iar un altul recomanda cvasi concomitent să se recurgă la metode matematice şi „pe terenul mişcător al vieţii”, deşi acesta comportă un număr imens de variabile[16].

Acţiunea lui Haret, definită ca atare îndeosebi pe tărâm social, a avut un corolar teoretic, prin sinteza sociologică din 1910, iar prin aceasta o posteritate mai fecundă, la care s-au raportat mereu biografii şi exegeţii săi. Trebuie spus însă că Haret se înscria într-un curent de gândire, pe traseul căruia, venind din domenii diferite, pot fi întâlniţi P.S. Aurelian, G. Panu, Dr. C. Istrati, V. Kogălniceanu, R. Rosetti, A.D. Xenopol, N. Iorga, nume ce ar merita, fiecare în parte, să fie analizat sub unghiul amintit.

Cu unii Haret a colaborat destul de intens, în învăţământ, cercetare academică, dialog social, spiritele afine întâlnindu-se firesc pe linia unei demofilii de sorginte paşoptistă, însă cu nuanţe impuse de noile împrejurări. Poate că cel mai aproape, ca tip de a se raporta la realitatea socială şi de a teoretiza domeniul, este A. D. Xenopol, istoric, filosof, economist şi sociolog de marcă, unul care debutase cu studii despre cultura naţională şi civilizaţiile lumii, pentru a-şi încheia cariera, spectaculos, cu o teorie a istoriei[17]. Afinităţile evocate nu i-au împiedicat pe cei doi să se confrunte public, pe tema reformelor şcolare, domeniu atât de aporetic, atunci ca şi acum[18]. Nu e locul să căutăm nuanţele.

Acelaşi lucru se poate spune şi privitor la relaţia cu mai tânărul       N. Iorga, a cărui atitudine critică faţă de contemporani l-a pus în nesfârşite situaţii conflictuale. În ultimii ani ai secolului XIX, el a publicat două studii analitice extrem de severe (Opinii sincere, 1899; Opinii pernicioase ale unui rău patriot, 1900), în care îndemna totuşi „să profităm de acest secol pentru a desăvârşi organizarea noastră, pentru a învia idealismul nostru, pentru a învăţa să muncim, fiindcă din munca fiecăruia, adunată la un loc, se întrupează măreţia unui popor”[19].

În ansamblu, se poate spune că ultimii ani din secolul XIX şi primii lustri din secolul următor au cunoscut, în România, o mulţime de proiecte novatoare, sub semnul unei resurecţii semnificative a spiritului public. Sintagma ultimă, „spirit public”, circula intens în epocă, dar a fost investită cu prestigiu european, tocmai atunci, între alţii, de un analist al influenţei franceze în România[20]. Într-un anume sens, Haret a fost, la timpul său şi a rămas o chintesenţă a acelui spirit, un reper de neocolit în evoluţia acestuia, legat mai cu seamă de sfera educaţională, însă definitoriu şi pentru lumea românească modernă în ansamblu[21]. El a însemnat nu numai legislaţie şi organizare şcolară, într-o epocă de mari convulsii, ci şi soluţii de redresare a satului românesc, în primul rând, soluţii pragmatice şi mereu actuale.

I s-a spus îndeobşte spirit haretian, însă am putea găsi şi alte definiţii, oarecum la fel de motivate, din moment ce un asemenea spirit exista şi în cercul Junimii, la Iaşi, din care făcuseră parte Maiorescu, Xenopol, Conta, Eminescu, de al căror nume e strâns legată şi istoria şcolii[22]. Nu e de mirare că Societatea academică din Cernăuţi (1895) se numea tot Junimea, revendicându-se de la faimoasa înaintaşă. În acelaşi spirit, s-au fondat o mulţime de asociaţii, cluburi, societăţi, ligi culturale, ca un semn că lumea intrase în alt ciclu al istoriei, unul stând – cel puţin aparent – sub zodia solidarismului[23].

E un vast capitol de istorie, încă neexplorat cum se cuvine. Îl vom găsi acolo, mereu, în ipostaze multiple, pe Spiru Haret sau măcar spiritul său de exemplară devoţiune faţă de comunitatea apartenentă.

Note:
[1] Alexandru Zub, În spirit haretian, în vol. Şcoala Normală de la Şendriceni. Evocări, 1917-1957, Bucureşti, Litera, 1978, p. 7-9 (infra: Şcoala Normală); Înapoi la Haret!, în vol. Chemarea istoriei: un an de răspântie în România postcomunistă, Iaşi, Junimea, 1997, p. 128-133 (din Cronica, 38/1990, p. 1, 2); Spiru Haret – lecţia reformatorului, în Dacia literară, XXII, 3/2011.
[2] Idem, Chemarea istoriei…, p. 133.
[3] Cf. Nicolae Arsenie, Haret, criza şi cota neunică, în Flacăra lui Adrian Păunescu, XI, 5 (4-10 feb. 2011), p. 11; Viorel Barbu, Un proiect care merită o şansă: legea educaţiei naţionale, în Ziarul de Iaşi, 5 feb. 2011, p. 6.
[4] Cf. Şerban Orăscu, Spiru Haret, Bucureşti, EŞE, 1976, p. 7-15.
[5] Ibidem, p. 19-26.
[6] Ibidem, p. 28-38.
[7] Operele lui Spiru C. Haret, vol. I-XI, Bucureşti, f.a.; Iaşi, Moldova, 2010 (infra: Operele).
[8] Ş. Orăscu, op. cit., p. 110-112.
[9] Cf. Alexandru Zub, Şcoala Normală…, p. 8.
[10] Operele, X, 2010, p. 293.
[11] Ibidem, p. 297.
[12] Ibidem, p. 298.
[13] Ibidem, p. 300.
[14] Ibidem, p. 301.
[15] L. Winiarski, Essai sur la mécanique sociale, în Revue internationale de sociologie, Janvier 1899 (apud Operele, X, p. 292).
[16] Émile Picard, La mathématique dans ses rapports avec la physique, Rome, 1908 (apud Operele, X, p. 302).
[17] A. D. Xenopol, Scrieri sociale şi filozofice, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, passim.
[18] N. C. Enescu, Politica şcolară în polemica A. D. Xenopol – Spiru Haret, în vol. A. D. Xenopol. Studii privitoare la viaţa şi opera sa, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972, p. 337-344.
[19] N. Iorga, Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Humanitas, 2008, p. 7.
[20] Pompiliu Eliade, De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie. Les origines, Paris, Leroux, 1898; trad. rom., Univers, 1982.
[21] Cf. Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Bucureşti, 1984; Atunci când veacul se năştea, Bucureşti, 1990.
[22] Cf. Alexandru Zub, Junimea, implicaţii istoriografice, Iaşi, 1976.
[23] Cf. Petre Dan, Asociaţii, cluburi, ligi, societăţi. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1983.