Primit pentru publicare: 09 iul.2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef la Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 10 iul.2015

ZECE  ÎNTREBĂRI PENTRU…  LIVIU  IOAN  STOICIU

„Eu scriu intuitiv și proză (așa cum scriu poezie, pur și simplu spontan), nu am subiectul în minte, las rândurile să curgă de la sine, fără nimic preconceput, mă eliberez la masa de scris”

Georgică Manole: Credeţi că ne aflăm într-un moment în care se poate lua un interviu fără să discutăm despre trecut, politică şi politicieni?

Liviu Ioan Stoiciu: Încerc demultișor să mă îndepărtez de politică și politicieni, nu mai scriu nici la Cotidianul.ro, nu mai scriu nici pe propriul blog. Citesc pe agenții de presă-scrisă și urmăresc știri în audiovizual, inclusiv analize politice, dar nu mă mai implic. Sincer, îmi e lehamite. De când a dispărut USL (și Crin Antonescu și-a dat acordul să se alieze PDL cu PNL, practic PDL înghițind PNL; acel PDL care a distrus România zece ani, la cheremul lui Băsescu), iar UNPR-ul generalilor taie și spânzură și la putere și în opoziție (învârtind pe degete PSD), nu mă mai interesează soarta politicii românești. Faptul că serviciile secrete fac jocul politic al puterilor străine (al căror prizonier e președintele României) și nu servesc interesul național, mă deprimă. N-am nici un model moral în rândul politicienilor, de ce să-mi tot bat capul? Corupția s-a generalizat la nivelul elitei conducătoare (pe plan central și local). Reformarea clasei politice, clamată de la Revoluție încoace, e imposibilă (inclusiv tinerii sunt victime ale sistemului de tip mafiot, bazat pe politica de cadre, perpetuat; te supui lui sau ești exclus). Cu ce ne-am ales după Revoluție? Cu trei milioane de români plecați să fie sclavi în Occident, să  poată să-și ridice în România o casă și să-și cumpere o mașină la mâna a doua — dar familiile lor sunt făcute praf, crește o generație fără valori, needucată, fără personalitate, cu sufletul pervertit, pentru care va conta doar banul (avuția acumulată, dacă ești norocos) și nu va fi interesat deloc de bunurile spirituale (ele ne asigură identitatea în lume), singurele perene.

G.M.: Fişa biobibliografică a lui LIS este plină de date, evenimente, gesturi, atitudini, meserii, funcţii, studii, premii, volume publicate, limbi în care a fost tradus etc. Prea puţine date, însă, despre copilăria de la Dumbrava Roşie şi Cantonul 248. E drept, aţi spus tot despre copilărie în poezia de început. Dar asta era atunci. Cum îşi vede LIS copilăria azi, când are o vârstă şi o experienţă?

L.I.S.: Am mai vorbit despre copilărie cu orice ocazie s-a invit — „copilărie, colț de rai”. De la Dumbrava Roșie (la 5 kilometri de Piatra Neamț, unde m-am născut într-un canton CFR, locuință de serviciu; tatăl meu era detașat la linia ferată care se construia spre Bicaz; amândoi părinții mei aveau casele părintești la Adjud, tata, și la Adjudu Vechi, mama) nu am amintiri, n-am stat decât un an și ceva. A fost ghinionul mamei mele, Ioana Sandu, care a dorit să stea aproape de familia ei de origine, la Adjudu Vechi, și să vrea să locuiască la Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu vechi, la doi de comuna Adjudu Vechi). De fapt, a chemat-o acolo, nefast… destinul — în 21 iunie 1951 a fost trăsnită în bucătăria de vară (abia stabilită la Cantonul 248, altă locuință de serviciu a tatălui meu, care a continuat să fie detașat pe șantierul noii linii ferate spre Bicaz, el era șef la întreținere de cale ferată). Am rămas fără mamă la un an și patru luni, la Cantonul 248 (izolat în câmp, cantonul era la… 248 de kilometri de București și la patru kilometri de orașul Adjud). Un an, după moartea mamei, am fost crescut de rude și de o domnișoară de 18 ani îndrăgostită de tata, fiică a cantonierului, a celui ce păzea bariera drumului care lega șoseaua națională București-Adjud-Bacău de Podu Turcului-Tecuci-Bârlad, la Adjudu Vechi fiind pod mare peste Siret (Cantonul 248 avea trei construcții separate solide, de piatră și cărămidă — una a șefului de întreținere de cale ferată, alta a cantonierului, fiecare cu ograda, grădina și acareturile lui, despărțite cu gard și o a treia construcție, masivă, care era magazie și dormitor pentru muncitorii la întreținere de cale ferată, țărani veniți de departe să câștige un ban; pe atunci CFR era „a doua armată”, cu o disciplină de fier și salarii acceptabile). Domnișoara era la o școală postliceală, ea m-a încântat cu legende și mituri, ea mi-a pus primele cărți în mână și m-a învățat să scriu și să citesc (probabil de aceea m-a dat tata la 6 ani la școală). N-am avut în casă bibliotecă, dar nu mi-a lipsit nimic, de la jucării, trotinetă, tricicletă, bicicletă, cu brad de Crăciun de vis în care era atârnat inclusiv un aparat cu diapozitive, care mă fascina, o raritate — probabil datorită acestui aparat am sperat să ajung regizor de film, după terminarea liceului, greșindu-mi alegerea la examenul de admitere (deși nu aveam curent electric la Cantonul 248, aveam o lampă mare cu gaz atârnată în tavan, în sufragerie, care producea nu numai lumină și căldură, ci și curent pentru un aparat de radio; toate aduse din URSS, unde tata a fost prizonier trei ani; tata conducea o mașină a Crucii Roșii și nu era înarmat când a fost făcut prizonier la Cotul Donului; a fost prizonier la o mină de azbest, în Siberia; atenție, tatăl meu a murit la 90 de ani, în 2007). Cantonul, cu două fântâni ale lui, era înconjurat de „bucăți” (grădini cu de toate, de la pepeni la struguri, unele cu un prepeleac de pază) ale țăranilor din Adjudu Vechi. Am avut parte de o copilărie fabuloasă, în ogradă aveam zeci de pomi fructiferi și păsări și animale „ca de pe Arca lui Noe”, mari și mici (mă luptam cu curcanii și gâscanii, aveam locuri de comoară ale mele; turnam din plumb avioane și aruncam în aer cutii cu carbid, să bubuie până departe). Duceam bătălii (pregătite ca la carte, după model antic) pe zona căii ferate cu copii din Adjudu Vechi, veniți la „bucată” cu părinții lor, la prășit sau la cules, la păzit vitele scoase la păscut, spre Adjud (unde era un lac sălbăticit) și spre Șișcani (unde era o lizieră), spre Sascut-Bacău… Plus „moașa satului”, chemată să mă tragă, deocheat mereu. Am trăi într-un paradis al meu până când tata a sărăcit, încet-încet, și-a pierdut la reforma monetară banii adunați (trebuia cu ei să-și ridice o casă la Adjud; a apucat să pună temelia și să ridice un grajd arătos; ca într-un blestem, avea să transforme grajdul în casă de locuit și atât, mai apoi), au venit întovărășirile și colectivizările, a pierdut pământul arabil (și uneltele agricole). Și din căsătoria a doua, din vara lui 1952, cu Elena Berescu, i s-au născut un băiat și trei fete (buni frate și surioare al și ale mele) — n-a mai făcut față, vraja copilăriei mele s-a tăiat, în clasa a VII-a am fost trimis la Adjud, „în gazdă” (de la Adjudu Vechi, mergeam doi kilometri la Cantonul 248 să ajung la școală, iarna erau nu numai viscole și zăpadă de doi metri, ci și lupi). Ideea de fericire la mine a fost legată numai de copilărie — de la 11 ani încolo (atunci am fost… dezvirginat, întâmplător, fără să fi avut o viață sexuală) am fost mereu nefericit, poate de aceea am început să scriu (în toate genurile). De la 11 ani tot scriu… La 14 ani „editam” reviste de cultură ale mele (scrise de mână pe hârtie A 3, îndoite), în care aveam să debutez…

G.M.: Într-un dialog cu Vasile Andru, acesta menţiona: „Ţin legătura cu câţiva confraţi dragi, unii dintre ei mă privesc ca pe un postum; de pildă excepţionalul om şi poet Liviu Ioan Stoiciu mă ţine în stima lui ca pe un postum legendar…”. Poate un scriitor să vadă cam ce soartă postumă îl aşteaptă?

L.I.S.: Habar nu aveam de declarația lui Vasile Andru, mulțumesc pentru atenționare. Sincer, îl consider pe Vasile Andru un scriitor aparte, original, care ar merita o cu totul altă poziție în literatura română decât aceea de care are parte azi (mai degrabă e marginalizat, neinclus în istoriile literaturii române care contează). Tot ce citesc din ce scrie el e interesant, trecut prin filtrul gândirii ezoterice (gândire în care eu îmi pun mari speranțe, suntem în secolul XXI-religios, e de neînțeles că Occidentul se îndepărtează de Dumnezeu; ar trebui să ne revizuim gândirea „materialistă”, care îngroapă spiritualitatea magică; secolul XXI e scos azi din tâțâni de Statul Islamic, nu mai departe, de o religie venită din evul mediu, pusă în practică prin violență dusă la extrem, n-ar trebui să ne revizuim „filozofia de viață”?). I-am spus mereu lui Vasile Andru (mi-a fost coleg la revista Viața Românească, până să se pensioneze) că văd în el un mare scriitor (are o cu totul altă perspectivă asupra realității; inclusiv ieșirile lui continui în străinătate, exclusiv în regim religios-isihast îl avantajează), care ar trebui să se respecte și să confirme… în posteritate. Îl urmăresc de departe (nici nu știu dacă mai e în țară), mi-ar plăcea să văd că nu mă înșel asupra valorii lui. Dacă poate să vadă un scriitor ce soartă postumă îl așteaptă? Din păcate, nu poate în condițiile date în literatura română — în care, în timpul vieții ți se spune că ești un mare scriitor și după ce mori ești uitat, „șters din scripte”. O fi având Mircea Cărtărescu, răsfățatul acestor vremuri (propus la Premiul Nobel, preferatul tuturor criticilor), posteritate? În condițiile în care ești promovat insistent (e vedetă și în manualele școlare, e „învățat” obligatoriu adică), posteritatea lui e asigurată — până se va schimba iar gustul receptării și va fi și el revizuit, aruncat în uitare. Nimic nu e bătut în cuie.

G.M.: Până la urmă, care ar fi motivul real ce a stat la baza atitudinii celor de la „Contemporanul” de a nu publica răspunsurile date de LIS la ancheta cu tema „Să ieşim din zodia totalitarismului comunist”?

L.I.S.: Mi-am retras semnătura de la revista Contemporanul fără să fac în nici un fel caz, i-am rugat să-și publice mai departe prietenii (și premiații; că era o listă cu premiați reluată pe ultima pagină), eu eram ruda lor săracă. Natural, cei din conducerea Contemporanul mi-au șters urmele, să nu mai exist. Nici o problemă, am și uitat ce s-a întâmplat atunci, de fapt, la despărțire, ce a declanșat reacția mea. Răspunsul meu la ancheta Contemporanul a fost probabil aruncat la coș. În orice caz, mă plictisisem și de promovarea de gașcă a poeților ardeleni, toți considerați mari (ardeleanul N. Breban are obsesiile lui în acest sens; am îndoieli că mai citește poeți). În general nu am poziții comode în chestiuni grave, de exemplu cele legate de comunism. Dar i-am luat apărarea lui N. Breban când a fost acuzat că a colaborat cu Securitatea, ținând cont că după Tezele din iulie 1971 el s-a delimitat la Paris de Ceaușescu și regimul lui, deși avea funcții înalte în România (redactor șef la România literară, membru supleant în CC al PCR)… N-am mai fost compatibili de la un moment dat, și am pus punct.

G.M.: De ce credeţi că douămiiştii, sau o mare parte din ei, au o ideologie de stânga?

L.I.S.: Ideologie de stânga? Aveți informații din interiorul douămiiștilor? Din câte cunosc eu, douămiiștii l-au pupat în majoritate în părțile dorsale pe Traian Băsescu, cât a fost președinte (care se lăuda că e de dreapta, „popular”, „democrat liberal”), în frunte cu Radu Vancu, și îl înjurau pe Victor Ponta și stângismul PSD. Doar Paul Cernat s-a declarat public de stânga (într-o polemică teoretică, dusă cordial cu Al. Matei). Natural, Paul Cernat are dreptul să-și pună întrebări de bun simț — de ce dreapta a eșuat la guvernare după Revoluție… O fi poetul de azi ortodoxist Marius Ianus de stânga? Oricum, nu știu douămiiști implicați în politica României (nici de stânga, nici de dreapta, de fapt; textele lor jurnalistice sunt ignorate), ei nu-și mai văd capul cu acoperirea burselor în străinătate, pregătiți doar să „se bucure de viață”.

G.M.: Nicolae Manolescu nu prea vă menajează când  vine vorba despre publicistica scrisă după revoluţie. Abordând o atitudine frustă, spune că „nu judecaţi limpede tranziţia” şi peste tot în publicistică „musteşte un venin inexplicabil”. Ca unul care v-am citit articolele de opinie, din câteva publicaţii şi de pe blog, am altă părere: că judecaţi excesiv de limpede, iar exprimarea corectă a realităţii nu înseamnă o condimentare cu venin ci a fi cinstit cu propria conştiinţă. Veţi urma sfatul lui Nicolae Manolescu, acela de a mai pune un pic de „miere” în opinii?

L.I.S.:  N. Manolescu judecă regretabil, ca membru de partid, de pe altă baricadă politică, nesimpatizată de mine. Dacă aș fi gândit ca el, dacă aș fi fost membru în partidul lui, altfel ar fi gândit. Domnia sa n-are libertatea pe care o am eu. N-am fost niciodată membru de partid, m-am mișcat exclusiv după propria voință.

Mulțumesc. Într-adevăr, răspundeți generos la judecata lui N. Manolescu, am fost cinstit cu propria conștiință, cum de am îndrăznit? N. Manolescu m-a penalizat fiindcă n-am fost de partea baricadelor lui politice, nu i-am cântat niciodată în strună. Eu regret nespus că N. Manolescu a făcut și face politică și că opiniile lui critice au fost influențate de politică, în bună parte. Eu i-am spus public lui N. Manolescu că a eșuat în politică (de la un moment dat s-a crezut providențial, și-a pierdut capul; nici nu se putea, după Revoluție a fost tot timpul pe cai mari politici; anul acesta i se încheie ascensiunea, plecat de la UNESCO Paris, numai de n-ar veni vremea scadenței) și nu m-a iertat. În textele mele publicistice am fost intransigent, dar întotdeauna onest, am scris ce am crezut de cuviință, n-am ținut cont de nici o opreliște și am detestat politicianismul (eu n-am fost niciodată membru al vreunui partid; se înțelege, nici înainte de Revoluție n-am fost membru PCR; până la Revoluție am fost învățat minte de Securitate, am avut dosar de urmărire operativă, „știu cu ce se mănâncă” demnitatea publică). După Revoluție am scris enorm publicistică — timp pierdut, mi-am sacrificat tinerețea inutil în numele punerii pe picioare a unei Românii „democrate” pentru copiii noștri, naiv. Aș fi fost mult mai câștigat dacă aș fi stat deoparte? Am încercat să-mi fac datoria. În 2015 am împlinit 65 de ani, credeți că merită să mai scriu articole politice (în care să pun, eventual „miere”)? Lasă că nu te mai citește nimeni, de fapt. De ce să-mi mai risipesc energia cu subiecte nule?

G.M.: Propuneţi, eventual şi argumentaţi, un nume căruia ar trebui să i se atribuie, la Botoşani, în 2016, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”.

L.I.S.: Premiul e acordat pentru întreaga operă, deci intră în discuție poeții ajunși la o vârstă, care au o operă. România (sau limba română) are o poezie performantă, dă lecții oricui, azi. Eu i-aș nominaliza, până să dispară, pe cei din alte generații decât aceea a optzeciștilor, de la Gheorghe Grigurcu la Ion Gheorghe și Ovidiu Genaru, Nora Iuga și C. Abăluță, Vasile Vlad, Ion Pop. Dacă faci o selecție din poezia lor, în parte, poți să rupi gura târgului, sunt excelenți.

M.G.: Prin „Vrăjmaş”, cel de-al cincilea roman, l-aţi impus pe Iordache pe care, la un moment dat, l-aţi lăsat liber, l-aţi lăsat să facă ce crede el, situaţie în care eu percep o despărţire de personaj. Noica spune că o despărţire de cineva are loc doar dacă ai trăit într-o profundă comunicare cu el. Aţi trăit într-o accentuată comuniune cu personajul Iordache?

L.I.S.: Mă lăsați fără cuvinte, e impresionantă bunăvoința dumneavoastră, domnule Georgică Manole. Sunteți scriitor și știți că personajele își pot lua și libertatea să se rupă de autorul lor și să meargă în drumul lor (n-are legătură cu textualismul ce spun). V-ați pus în pielea mea (sunteți vrâncean la origine, poate avem același drum de acces în „actul de creație”, specific) și ați înțeles că nu aveam de ales, Iordache din romanul „Vrăjmaș” s-a retras discret în lumea lui (și eu l-am lăsat în plata Domnului). Sigur, mă pot recunoaște în el până la un punct, așa cum mă pot recunoaște și în ziaristul ratat, Ivan, alt personaj cu care am comunicat (fie și telepatic)… Eu scriu intuitiv și proză (așa cum scriu poezie, pur și simplu spontan), nu am subiectul în minte, las rândurile să curgă de la sine, fără nimic preconceput, mă eliberez la masa de scris. Sigur, nu-mi fac iluzii că e ceva de capul meu când scriu (poezie, proză, teatru) și că nu-mi dezamăgesc așteptările. Pun mereu în față: atâta pot, atâta mi-a fost dat să scriu.

G.M.:Sunt voci  cărora Eminescu nu le-ar mai spune nimic, dar mult mai multe sunt cele pentru care Eminescu este totul. Cum îl percepe Liviu Ioan Stoiciu pe Eminescu?

L.I.S.: Pentru mine Eminescu e „totul”, cum subliniați — și nu sunt vorbe mari. Numai pe Shakespeare îl receptez așa, fără rezerve. Nu mă interesează detractorii, contestatarii lui Eminescu. Nici n-am de gând să mă justific de ce, pur și simplu Eminescu „îmi place”. De mai mulți ani pe Radio România Cultural e transmisă (înainte de 15 ianuarie sau 15 iunie) o adaptare (realizată de Gavriil Pinte) a unui ciclu al meu de versuri (din volumul „Post-Ospicii”, apărut la Editura Axa, 1997, în colecția „La steaua”), adaptare intitulată „Ochii Arhanghelului Mihai” (legată de Eminescu, în profunzime). Probabil e de vină și fascinația începuturilor limbii române scrise „culte”, care la Eminescu s-a regăsit, perfecționistă. Dar e și proba sensibilității marelui poet din secolul XIX, probă a scrisului lui intuitiv și a educației autodidactice. Și mă bucură nespus că marii noștri critici contemporani sunt „fani”-Eminescu.

G.M. Anul acesta s-au aniversat 150 de ani de la apariţia primului număr al revistei în care Eminescu şi-a făcut debutul nominal. Cum a fost la „Zilele  Revistei FAMILIA”?

L.I.S. Eminescu avea 16 ani când a debutat (locuia la Cernăuți, plecat de un an din Botoșani și semna Eminovici) și Iosif Vulcan, patronul revistei Familia, l-a publicat în 1866 cu numele de Eminescu, rămânându-i „naș literar”… Cum a fost la aniversare, la Oradea, în iunie 2015? Au strălucit moștenitorii „Familiei”. Organizator generos a fost Ioan Moldovan (director al revistei Familia din 1990), alături de Traian Ștef, redactor-șef — a avut atât de mulți invitați, că pe unii i-a uitat, nu i-a „activat” la manifestări, motiv de frustrări. Ca fapt divers, necontând lungimea acestui interviu (apăreți cu Luceafărul.net numai online, nu?), vă redau, semnată cu bună-credință, onest, cu prietenie, de Ioan Moldovan, o ”Scrisoare post-festum generică”:

Dragi prieteni invitaţi la Zilele Revistei Familia, ediţia 25,
Înainte de toate, ţinem să vă mulţumim că aţi răspuns invitaţiei noastre şi aţi contribuit prin prezenţa şi prestaţiile de excepţie la reuşita acestei Sărbători.
Am simţit tinereţea venerabilei „Doamne” şi am văzut ideea că ea şi­a întemeiat o veritabilă familie spirituală din care faceţi parte.
Numaidecât ne cerem scuze pentru toate erorile de organizare şi desfăşurare – pe care ni le asumăm necondiţionat, ştiind că nu este om să nu greşească. În acelaşi timp, nădăjduim că ele nu vor umbri bucuria de a fi fost, de a fi împreună.
Regretăm, aşadar, scăparea impardonabilă de a nu fi lansat cum se cuvenea cele două antologii din poeţi şi prozatori elveţieni contemporani realizate special pentru Sărbătoarea Familiei de prietenul nostru statornic Radu Ţuculescu şi-­i cerem scuze pentru supărarea pricinuită.
Ţinem, totodată, să propunem două poezii ale prietenilor noştri Adrian Popescu şi Ioan Liviu Stoiciu, întrucât, tot din pricina slăbiciunilor de organizare, nu au beneficiat de un spaţiu cuvenit pentru lectură poetică. Poeziile le­-am ales noi, nu autorii lor, dar ele sunt în sine poeme alese:

Adrian Popescu:

De la o vreme

De la o vreme scrie tot mai rar
refuzând săşi facă publice mirările
săşi comercializeze stările de suflet
a devenit obscur de teamă să nu
i se jefuiască secretul.
Întrezăreşte oare ceva tandru
ce au văzut ochii Macedoneanului înainte
de a porni campania din Ind?
Sau ochii fericiţilor printre lacrimi?
(din volumul Vocea interioară)

Liviu Ioan Stoiciu:

Chip de ocară

chip de ocară. Chip în luciul apei de coastă
chip de tiran: care
a abandonat cercetările. Neconsiderând timpul
pierdut: sferturile de oră până
acum fiind bătute de figuri care
reprezentau cele patru vârste ale omului. A
abandonat? Un accident: cercetările de inundare nu
au dat nici un rezultat. Având loc o
inundare a corpului. Un corp de cuvinte, dacă se
aşa, fără nici un verb între ele. Până la
accident.
(din volumul Singurătatea colectivă)

Vor mai fi fost, desigur, şi alte greşale, dar sperăm să ne rămână bucuria.
Cu constantă iubire şi reînnoite mulţumiri, „jubilanţii Familiei”
Pentru conformitate, Ioan Moldovan.