POEM DE MARIN IFRIM

Sunt în formă de cruce, numai ce îmi întind brațele

Am și eu o biserică. E desenată pe suflet. E vizibilă doar când dorm în propriul
Meu somn de lux. Ceva zugrăvit cu ochii mei, direct pe respirație. Am sfinții
Mei literari: Eminescu, Blaga, Arghezi, Ion Barbu și îngerii mei din mâna
Tatălui: Ion Gheorghe, Petru Ursache, Liviu Ioan Stoiciu și alți câțiva înaripați.
Îmi trăiesc cuvintele. Rugile. Închinăciunile. Slujbele cu miros de tămâie
Crudă. Sunt într-o biserică, în trupul meu, cu sfinții și cu îngerii mei pictați
Direct pe retină. Iubesc viața cu mult peste cuvinte. Nu am cuvinte să spun.
Mă rog Celui de Sus să mă lase de cuvinte, să mă dezlege, ca și cum aș scăpa
De o virgulă reumatică. Scriu și nu-mi vine să cred că tot scriu. Am și eu o
Biserică. Sunt în formă de cruce, numai ce îmi întind brațele. Sunt un
Semn umplut cu carne tocată de viață. Ah, sufletul meu spune tot ce nu-mi
Stă în fire. Nici când gândesc de bună voie. Sunt pentru că a trebuit să fiu.
Îmi vine să mor în fiecare secundă, cumva asistat de îngeri, într-o biserică
Plină cu mine, ca-n trup, cu Mozart în vata urechii, cu Marin Sorescu
Lângă mine, ca-ntre miștocarii din Iad, cu gânduri împlinite. Înfipte în inima
Celor răciți de la natură, călduroși, legitimi, plini de calorifere sub frunte.
Am și eu o biserică. Niște culori imposibile. Ceară de ceară peste tot.
Suflet pictat de o lumânare stinsă încă din timpul întunericului primordial.