100 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI MIHAI CIOCOIU
Scris de Prof. Ştefan Ciocoiu

La 100 de ani de la naşterea unui om care s-a stins de mult dar care există şi va exista încă multă vreme în memoria oamenilor care l-au cunoscut şi care au trecut „prin mâna lui”, un om căruia mulţi îi datorează existenţa într-o clasă superioară indiferent de profil sau concepţie de viaţă, un om care a pus temeinic bazele educaţiei unei societăţi în care a trăit, la 100 de ani, să ne amintim de cel care a fost Mihai Ciocoiu, învăţător, profesor, mulţi ani director de şcoală, inspector şcolar şef al raionului Săveni, dar mai întâi de toate un om, un mare patriot, un român adevărat.
Născut la 5 noiembrie 1912 în satul Dobârceni – Truşeşti, într-o familie cu 11 copii, tatăl militar, a urmat cursurile Şcolii Normale din Roman, după absolvirea căreia în 1934 a fost numit învăţător provizoriu la Şcoala primară din Dobârceni de unde a fost transferat în 1936 la şcoala primară Helgea comuna Banila pe Siret, din fostul judeţ Storojineţ (azi în Ucraina), primind funcţia de director. Aici a cunoscut-o pe înv. Olimpia Petrescu care în scurt timp a devenit Olimpia Ciocoiu. Împreună au pus bazele unei şcoli puternice lucrând cu pasiune, pricepere şi dăruire, folosind şi îmbogăţind experienţa de veacuri a şcolii româneşti, dându-i măreţie şi strălucire. Aici s-au născut cei doi copii Ştefan şi Rodica cărora li se deschidea un orizont frumos şi promiţător. Dar norii negri ai războiului au apărut şi pe cerul ţării noastre. Aşa că pe tânărul învăţător îl vom găsi în 22.06.1941 pe front cu Regimentul 37 infanterie. Este grav rănit şi în februarie 1942 este clasat invalid de război. În iulie 1942 este decorat cu medalia „Crucea Serviciului Credincios” cu spade.
După mai multe evenimente, în 1944 îşi reia activitatea didactică ca învăţător la Şcoala primară Voiceşti-Drăgăşani iar din 1945 ca profesor de limba română la Şcoala Medie Tehnică Agricolă tot din Voiceşti. Aici funcţionează până în 1948 când, prin transfer la cerere ajunge împreună cu familia la Şcoala primară din comuna Vorniceni – Botoşani unde găseşte un sat trist cu o şcoală mică dar cu un grup de cadre didactice pline de entuziasm ca Dionisie Pădureţ, Stănescu Gheorghe, Şalaru Ion, Olaru Dumitru, Ciubotaru Constantin și alții şi unde este numit director. Dorind să continue ce începuse în Bucovina, dispune reorganizarea şcolii formând mai întâi un colectiv didactic puternic apoi şcolarizând toţi copiii rămaşi pe dinafară datorită războiului. Astfel iau fiinţă 9 clase I care, neexistând spaţiu suficient în şcoală, vor funcţiona în spaţii din sat închiriate pentru acest lucru. Aşa au apărut clasa I A, I B, … I H, I I. Şi pentru că spaţiul era impropriu, a pus bazele construirii unei noi şcoli care s-a numit „Şcoala din vale” şi care, mai târziu, a fost dotată cu ce era mai modern atunci. În acelaşi timp transformă Şcoala primară de 4 clase în Şcoală Elementară de 7 ani, înfiinţând pentru prima oară clasa a V-a (prima din ciclul gimnazial) pentru ca în anul următor să existe şi clasa a VI-a iar în 1952, prima promoţie a Şcolii elementare de 7 ani, cu elevi ca : Epure Teodor, Găină Mircea, Obadă Gheorghe, Pânzaru Mihai, Olaraşu Olga, Boghian Elvira, Epure Ion, Nechifor Maria, Fasolă Solange, Babii Mihai şi ceilalţi, o clasă întreagă, printre care mă număr şi eu, Ştefan Ciocoiu, fiul celor două cadre didactice venite din Bucovina, Mihai şi Olimpia Ciocoiu. Nu pot uita pedepsele mamei când nu-mi făceam tema sau când nu ştiam ceva. Era severă mai ales cu mine, dând exemplu celorlalţi care învăţau „pe rupte”. Aşa am ajuns şi eu, ca aproape toţi colegii mei, să ne continuăm studiile ajungând oameni importanţi în societatea timpurilor de atunci. Îmi amintesc de întâlnirile noastre de după mulţi ani, când fiecare avea multe de spus, când fiecare se lăuda cu realizările sale. Dar aceasta a fost doar prima serie. Au urmat apoi altele şi altele, realizările devenind tradiţii ale şcolii vornicenene.
În anul 1952 este numit inspector şef al raionului Săveni, funcţie în care nu a încetat să lucreze cu pasiune şi dăruire pentru ridicarea învăţământului la un nivel din ce în ce mai performant. Îmi amintesc cu plăcere de povestirea mamei despre întâlnirea ei după mai mulţi ani cu un fost elev, coleg al nostru, din prima serie, Ciobanu Petru, pe care l-a întrebat pe unde mai este şi ce salariu are, la care Ciobanu a zâmbit zicând că îi este ruşine să spună. Mama l-a întrebat „de ce, este aşa de mic?”atunci, râzând, fostul elev a spus că dimpotrivă este mult mai mare ca al doamnei profesoare de matematică şi de aceea avea un sentiment de jenă. Lucra în marina comercială. Este doar un exemplu de împlinire a unui fost elev şi nu din fruntea clasei, că tocmai de asta a fost întrebat. Doar un exemplu din cele multe, foarte multe exemple, de oameni realizați, care au ajuns sus de tot şi care constituie mândria şcolii româneşti, a cadrelor didactice care şi-au închinat viaţa acestui scop măreţ.
După mai mulţi ani de inspectorat, Mihai Ciocoiu s-a stabilit cu postul la Şcoala elementară de 7 (apoi 8 ani) Plopenii Mari comuna Ungureni, ducându-şi în continuare misiunea cu multă dăruire până la anii pensionării. După ieşirea la pensie şi a mamei mele Olimpia Ciocoiu, amândoi s-au stabilit în oraşul Suceava. Dar nu s-au izolat. Au ţinut mereu legătura cu foştii colegi şi cu foştii elevi, care nu au încetat a le trimite felicitări şi frumoase cuvinte în scrisori. Şi astăzi, când scriu aceste rânduri, mă întâlnesc cu persoane care îmi spun că au fost elevi ai părinţilor mei şi că le păstrează frumoase amintiri.
Aşa au trecut prin viaţă părinţii mei, cadre didactice de mare prestigiu, care s-au mândrit cu rezultatele muncii lor, muncă pentru care au fost răsplătiţi de Ministerul Învăţământului cu câte o insignă de „profesor fruntaş”. Dar nu insigna i-a bucurat ci rezultatele obţinute în formarea şi educarea multelor generaţii de elevi şi de rezultatele acestora în viaţa lor. Astăzi, ei nu mai sunt dar amintirea lor dăinuie şi va dăinui precum o cetate puternică din piatră şi nu ca o casă oarecare. Este un exemplu din mulţimea cadrelor didactice, multe la număr ale acelor vremuri trecute, pentru care cuvinte ca „pasiune”, „dăruire”, „devotament”, „patriotism”, nu le erau străine.