Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

13. Patos și franchețe

13. Patos și franchețe

Autor, prof. Dumitru Lavric

Botoşăneanul Ionică Tăutul (Jean Téonton – în varianta francizată de Kogălniceanu) îşi nutreşte ideile din surse europene iluministe, ilustrând însă şi zorii romantismului românesc. Născut în 1795, era descendent al legendarului logofăt al lui Vodă-Ştefan, în prima parte a vieţii fiind inginer hotarnic, grămătic apoi sub Ioniţă Sandu Sturza şi mai apoi secretar al lui Nicolaie Sturza, capuchehaia Moldovei, la Constantinopol, unde va muri la doar 35 de ani de tuberculoză. Unii contemporani îl numeau Ionică filosoful, Al. Russo îl considera „pamfletist călduros şi convins” cu „duh muşcător”, Iorga vedea în el „un iacobin moldovean”, N. Manolescu îi apreciază patosul şi francheţea, „strofa de reformator şi de alcătuitor de portrete” iar un dicţionar literar îl situează printre iniţiatorii epistolarului românesc: „O deosebită valoare are corespondenţa sa. Scrisorile, fie politice, fie de dragoste, generalizează scepticismul rezultat din propria experienţă, pe care caută să o comunice cât mai elevat cu putinţă. Tăutu este astfel unul dintre iniţiatorul genului epistolar în literatura română.” Informaţiile despre propria viaţă nu lipsesc din scrisori. În 1822 salută în avântat stil epistolar şi oratoric urcarea pe tronul Moldovei a primului domn pământean, după secolul fanariot:

„Judecătorilor, iubitori de dreptate! În adivăr, o cîrmuire greciască v-au fost răpit pravilile din gândecătorie voastră, şi din fundul Fanariului au adus, pentru regulă, interesul, mita şi părtinire! Bucuraţi-vă! Voevodul nostru patriot, părintele patriei noastre, va chema adivărul din ceriuri, şi cu mîna dreptăţii va scrie condicul fiilor săi, cu care între viţile supuşilor va lega nodul unii frăţii adivărate!

Slujitorilor ai patriei, carii lungă vremi cu stare aţ cumpărat răsplătire sudorilor voastre, mîngîeţi-vă! Căci au contenit vreme aceia în care slujbile era a patriei şi răsplătirile de la streini! Fiul patriei este acum părintile ei; el este acum adivăratul stăpîn a casii, slujbile casii sunt drepte a lui, şi la dărnicie lui sunt răsplătirile!

Tinerilor, pre carii patrie îşi întăreşte nădejdile strălucirii! Voi nu veţi mai fi sîliţ a cerca învăţăturile piste hotară! (…)

Voi, muncitori ai pămîntului! Sprijinitori ai opştiei! Cutezaţi! Ogoarîle voastre nu vor mai fi udate cu lacrămi!”

În 1828-1829 detaliază epistolar către un grup de boieri, şi în special către ruda sa apropiată, bucovineanul Ilie Ilschi, situaţia în care se află la Constantinopol, imposibilitatea de a reveni în Moldova din cauza izbucnirii războiului ruso-turc, înrăutăţirea stării de sănătate:

„Cu plecăciune mă închin dumnilor voastre.

După ce, de doi ani – acum, necontenit mi-am cerut de la domniia noastră slobozăniia me din slujba de aice, abie am putut-o cîştiga în aciastă primăvară. Dar, tocmai cînd mă gătisăm, scosăsăm şi teşcheriaoa drumului, pusăsăm şi o parte din lucruri în corabie, întrasăm şi eu ca să le aşăzi; atunce, tocmai, au venit vestia stricării păcii. După care, oprindu-mi-să mergiria, mă văd silit a rămâne aice şi – înstreinat de patrie, de rude, de prietini, de cunoscuţi şi departe de toate ale mele – a-mi aştepta deschidiria drumului de la potoliria lucrurilor! Răbdare! Acest fel sunt de multe ori slujbile pentru patrie, măcar că multe patrii nu obicinuesc a le cunoaşte, şi n-am nici o nedejde că a me va fi mai discretă. Cu toate aceste, ca un fiiu al ei, ca unul ce mă trag dintr-o familie care în vremia vechi, supt Ştefan şi supt Bogdan, au slujit-o cu atîta credinţă şi ş-au însămnat numile în istorii şi în documenturile mai a tuturor moşinaşilor noştri, aflu şi eu oareşcare plăcere măcar a răbda pentru dînsa lipsă şi înstreinare, dacă nu-mi este în mînă a o sluji şi a-i face binile ce ar fi îngăduit vremia liniştii.”

„De astă iarnă n-am mai scris nimică dumitale, dar nici am mai primit de la dumneata altă scrisoare. Punire dorinţa me ce mai vie au fost şi este să ştiu că va aflaţi sănătoşi, că pitreceţi în toată fericiria. Cât pentru mine, am fost tot gubav de vreo 16 luni. Cătră începutul ernii trecute mi-au fost ceva mai bine, pe urmă am pătimit; acum, slavă lui Dumnnezeu, îmi este bine.”

Din aceiaşi ani sunt scrisorile către „un frate şi prietin” sau către împăratul Rusiei, în care expeditorul pledează pentru alegerea sa ca domnitor al Moldovei, unele fiind redactate în numele „opştii”, prilej pentru a desfăşura informaţii despre glorioasa sa descendenţă şi despre formarea intelectuală, sinteză a unor elemente de autentic Bildungsroman:

„De atunce, cîşligat mai mult în ştiinţa lucrurilor noastre şi îndeletnicit fără contenire în toate ideile care alcătuesc fericiria norosdelor, poci să zic, cu oareşcare dreptate, că aş pute fi numărat între ucenicii cei mai de gios a şcolii lui Solon şi a lui Limsg. Socoteşte, dar, cu ce amărăciune privesc lucrurile patriei mele, cu totul înpotrivă de ceia ce ar trebui şi ar pute să fie!”

„Rămîne încă un lucru de luat sama. Adecă, sînt unii carii, fără să ştie ce zic, levetesc că familia noastră nu s-ar tragi di-a dreptul din Tăutul logofătul, şi că noi am răpit aciastă poreclă. Deci, negreşit, cei ce nu mă vor vre, vor alerga la acest clenci fără temei. Pentru aceia, las la o parte că moşiile Bălileştii – în care bisărica şi portretul Tăutului, şi Comăneştii şi Cerchejănii şi alte părţi a vechiului Tăutul, au venit di-a dreptul pân-la tatăl tătîne-meu; dar am documenturi; hrisoave vechi şi noi, asupra niamului.”

„Scumpul meu unchiule! S-o dizvălesc curat. Nici un moldovan nu este mai destoinic decît mine spre aciastă trebuinţă, pentru că nici unul nu şi-au aplecat duhul, atîta pre cît eu, la procetirea lucrurilor ce fac fericiria ori ticăloşiia oamenilor, în staria soţietăţii, pentru că pe cei bătrâni, vremia i-au apucat neînvăţaţi, negata; cei tineri s-au lăsat mai mult la dizmerdările plăcerilor decât la calia cia aspră a procetirilor. Eu sîngur, nu ştiu pentru ce, de cum m-am trezit, îndeletniciria me ce mai dulce au fost să cetesc istoriile, să cetesc aşezămînturile şi pravilile altor niamuri, să le alăturez nu a noastre ca să le văd osebiria, ca să găsăsc izvorul rălilor sub care ne încuibăm, şi ca să le aflu vindecărite. (…) Acesta este temeiul asupra căruia mă razim de zic că nici un moldovan nu este mai destoinic decât mine întru a îndrepta statul.”

„Cît pentru ceia ce mă priveşte în particular, mie nu-mi pasă, căci pân-acum m-am păstrat a fi fără familie. Cu cît am deschis ochii asupra trebilor ţării noastre, cu atîta m-am ferit de însurăciune, pentru ca să nu adaog eu, cu fiei miei, numărul ticăloşilor pămîntului nostru.”

„Înnalta hotărîre poronceşte ca alesne să fie unul din boierii cei mai vechi şi cei mai destoinici a împlini bine învredniciria de domn.

Sire, boieriul cel mai vechi, de care analile ţării noastre pomenesc mai cu multă laudă, au fost Tăutul logofătul, pe la anul 1500. Cel dintăi ministru a domnului Ştefan – pe care noi îl numim cel Mare –, şi a domnului Bogdan, el au slujit pămîntului în ministeriia statului mai mult de 40 de ani, şi au fost întrebuinţat de aceşti doi domni în toate relaţiile ce ei au avut cu puterile streine. El au fost ambasadorul domnului Bogdan, în vremea supunerii ţării la sultan Soliman I, care l-au primit cu o cinstire însămnată, şi saraiul din Constantinopol, ce şi astăzi se numeşte Bogdan-Serai, este a lui monument. (…)

Sire, noi nu cunoaştem între noi o altă persoană asupra căriia să se potrivească mai bine aceste doi evalităţi cerşute de înnalta hotărîre, adecă a vechimii şi destoiniciei.”

De va fi fost o doză de exagerare în aceste hiperbolice autorecomandări, e lucru lesne de înţeles prin raportare la scopul urmărit; că ele sunt şi realiste o dovedeşte o mărturisire epistolară din 1825 către sora sa Zmaranda: „Învăţătura este cea mai temeinică avere însuşi a celui bogat. Prin învăţătură, numai, este pămăuzit omul a fi fericit pre pământ.” O ciornă de scrisoare, însoţind câteva versuri de iubire, îl arată în postura de îndrăgostit („Dar, ca să nu mă osîndesc pentru tăcere, iartă-mă domniţă, dacă îndrăznesc a te asămălui unei tinere prinţesă trasă din tulpina vechilor noştri voevozi. (…) Omir însuşi ar fi făcut zăbavă întru a-ţi face portretul de iznoavă.”) în o epistolă adresată marelui postelnic al Moldovei disociază cu fină intuiţie psihologică valoare prieteniei, ce se aşează deasupra deosebirilor de rang:

„Dumneata îmi ceri prieteşugul. Aşadară, dumniata din lumia ce treptoasă a societăţii, ai făcut un pas vîrtos în lumia ce netedă a firii, care sîngură povăţueşte inima omului filosof. Căci, în adivăr, nu este decît numai într-aciastă lumi netedă că să poate găsi un adivărat prieteşug; în treptele oamenilor nu sînt decît nişte legături întîmplătoare; precum un interesat are tovarăşi; nu politic, împărecheţ; un boer, măgulitori; un prinţip, curtizani; numai singur omul vertuos poate ave prietini. (…)
Aşadar, de vremi ce dumneata îmi îngădueşti,
eu sînt cu cea mai desăvîrşită cinstire,
în lumia cia netedă a firii,
a dumitale curat prieten;
în lumia cea treptoasă a soţietăţii
a dumitale plecată slugă.”

Această rafinată ştiinţă a raportării eului la lume şi la semeni îşi găseşte complementaritatea în savantul rafinament al codificării comunicării epistolare, ce se recunoaşte guvernată de o politeţe fără cusur, care nu exclude nici protocolul, nici sinceritatea. O succintă teoretizare a ierarhizării informaţiilor („Eu m-am îndatorit să încep, dar materie este aşa de mare, aşa de duioasă, aşa de răschirată, încît uimit, sîngur nu ştiu care să-i fac parte dintăi. Materie corespondenţiei de astăz, pentru un moldovan nu poate fi decît lucrurile patriei sale, însă ştiinţa lor între noi este opştiască, pentru că în loc de înştiinţări să întrebuinţăm dezvălire socotinţelor.”) este urmată de justificarea demersului epistolar prin acomodare la condiţiile redcatării:

„Eu m-aş mărgini într-aceste idei opşteşti şi aş sfîrşi aice scrisoaria me, destul de lungă păn-acum pentru a ei sterpăciuni, de n-ar trebui să întru în cele ce privesc la postul dumitali, pentru ca să răspund deplin la a dumitali scrisoare. Poet, în cele urmptoare, în parte, voi afla şi vrun prilej a mai întări cele ce am zis mai sus de opşte.”

„Cînd mă găteam să merg la feredeile Bursii, am priimit de la dumneata o scrisoare care m-au umplut de jăle, atît pentru că am văzut strîmbătatia şi răutatea oamenilor vărsîndu-şi veninul asupra dumitale, care n-ai făcut nimănuia nici un rău, cât şi pentru că mi-am închipuit cît de mare poate fi numărul acelora carii sufăr în lume, în tot chipul, durerile strîmbătăţilor omineşti. Eu am şi răspuns dumitale, spre mîngîiere, ceia ce eu putut în pripă, dar mi-am şi pus în gînd că, mergînd la feredei, acolo în ticnă şi fără trebuinţă a mă feri de cineva, să umplu cîtăva hărtie şi să mai vărs în sînul unui prietin nişte socotinţi drepte asupra lucrurilor noastre, socotinţi pe care şi vremia, şi lucrurile şi locul m-au înlesnit a zămisli. Am fost pus în gînd încă să prescriu şi să aduc în regulă nişte cugetări ce din vreme în vreme am însămnate pe cîteva hărtii tăcute şi amestecate.

Însă abia am început a face feredec, şi mi-au cuprins o slăbiciune, încît nici am luat pana în mînă. Acum sînt sănătos, sînt tare, dar n-am acelaşi răgaz, şi nu-ţ scriu nici a zăcia parte din cîte aş ave a-ţ scrie, încă nici a suta parte din cîte aş ave a-ţ spune.

Eu vreau să-ţi scriu lucruri politiceşti, dar oare spre ce sfîrşit?”

incipitul epistolar se desfăşoară răsăritean şi moale, sub semnul acelui timp răbdător când se scria în vechea chirilică ce proslăvea slava stătătoare a unui visător Orient suficient sieşi:

„Înalt preasfinţii sale, al Moldovii arhipăstor şi mitropolit, chirio chir Veniiamin, şi cătră dumnealor boieri ce alcătuiesc statul oblăduirii acestui pământ al Moldavii.”

„Cu multă plecăciune mă închin şi sărut cinstită mîna dumitale!

Cu cît fiiştecare scrisoare a dumitale îmi dă cîte un de iznoavă prilej a mă făli de a dumitale priinţi, cu atîta şi corespondenţa ce îmi deşchizi îmi face o cinste neaşteptată.”

Fluxul discursiv este, nu de puţine ori, întrerupt de repere recapitulative care prezentifică timpul comunicării şi activează receptarea prin semnalele exclamativului imperativ („Iată rătăcire în care gîndiţi, iată sămînţă de dezunire care zădărniceşte inimile! Iată pilda în faptă, starea cea jalnică a ţării. Am făgăduit, la însămnările de mai sus, dar trebue să înplinim!”) iar finalul e asigurator de bunele sentimente necesare comunicării dialogice:

„Te rog, scumpul meu, ca cu a dintăi pocita să-mi răspunzi de primiria aceştii scrisori, pentru ca să rămîn liniştit de a ei nerătăcire. Eu am lungit-o de ajuns. Trebui să o sfîîrşăsc, ca să scrutez de o cetire cu atîta mai obositoare cu cît au utrebuit să o scriu mărunţăl. Aşadar, curm, însămnîndu-mă cu cel mai adînc respect.”

În aceste condiţii, nu va fi de mirare că două din importantele scrieri ale lui Ionică Tăutul (Strigare norodului Molavii către boierii pribegiţi şi cătră Mitropolitul şi Scrisoarea – pamflet împotriva marilor boieri moldoveni refugiaţi la Cernăuţi), chiar dacă sunt mai mult manifeste şi proclamaţii decât scrisori, se resimt, benefic, de influenţe ale stilului epistolar, într-un aliaj firesc cu instrumentarul oratoriei şi al literaturii pamfletare.

Iată, în primul din aceste texte, îmbinarea perfect logică a unui discurs epistolar cu valoare de rechizitoriu:

recapitularea succintă a situaţiei anterioare anului 1821 – „În urmă, vreme an prelungit o epohă în cari îndesitili năvăliri a neastîmpăraţilor tătari, ce fără cuviinţă şi dreptăţi tulbura tihnita odihnă a acestui norod, au fost pricină cari au cerut neapărat aflari de adăpost supt vreo puteri megieşîtă. (…) Toate au venit la un punct şi neînvoiala între boieri nu s-a putut ostoi decît numai cu punire prin scaun a naţii greceşti.”

evidenţierea consecinţelor fanariotismului – „Iubire de argint, această maică de răutăţi, neadormită în spiculaţii, zărind brilej de a căştiga sub stima vechilor voevozi, din vremi în vremi, din mult în mai mult, au prifăcut acîrmuire în orindă, slujbile patriei în neguţitorii, cinurile în venit şi toati în jac; căci, de câţiva ani, cari logofăt mari, vornic, vistiernic, ispravnic, samiş, ocolaş, vornicel şi vătăman, s-au rînduit fără să nu-ş cumperi el slujba? Şi cari dintre aceştie au înplinit datoriile slujbii sale fără să nu jăcuiască, ca să pui la loc banii ce au dat? Şi cini s-au cinstit cu vreun cin fără dări di bani sau fără a sluji ani întregi în beciurile şi în cozile butcelar dumneavoastră, sau fără a să cununa cu vreo slujnică din curte?”

somarea şi acuzarea celor vinovaţi – „Răspundeţi, boieri, şi, di este vreunul, arătaţi-l, căci obştie nici pre unul nu cunoşti!” „Iată una din pricinile cele mari a înpilării lăcuitorilor acestui pămînt, căci dacă ar stăpîni buna orînduială şi dreapta cumpăniri pentru toate satili de obşti, lăcuitorii ar da bir şi ar sluji stăpînirii îndoit decît acum, fără să sămtă!” „Cari dar au fost încredinţare odihnii patriei noastre, cînd păzitorii ei streini, fără dureri pentru dânsa, au avut totdeauna plecare a-şi vinde săngili la tot acela ce va vrea să-l plătească?” „Într-un cuvînt, pravilele sănt în theorii, iar în lucrare interesul şi mita şi părtinire, de un chip cât vai de acel ce să gîndecă şi nu ştii dizlega sofizmile ce i să dau prin hotărări sau mai bine a zăci, vai de acel ce să gîndecă şi nu are bani să-şi cumperi dreptul său!”

revenirea într-un final-sinteză a unei aglomeraţii repetitive ce ghilotinează pe vinovaţi – „Aceste sînt, boerilor, rănile cu cari de multă ani aţi ticăloşit norodul Molavii! Aceste v-au făcut pe dumneavoastră de râs în ochii neamurilor învecinate! Aceste au fost piedica învăţăturii acestui norod şi stavila fericirii sali! Şi aceste fac pe niamurile Europii a ne număra între norodile celi varvare!”

fixarea într-un punct culminant a vaticinărilor catilinare ce înfierează în veac trădătorii de neam –  „Fugiţi! Ruşinaţi-vă de voi însuşi! Tînguiţi-vă, căci v-aţi vîndut haractirul! Înstreinaţi-vă, căci patrie, maica voastră, într-a cărie sîn aţi văzut ca prin năpîrcii, mai mult nu vă cunoaşti. (…) Aceste sănt, boierilor, pasuri cu cari prin răutăţi aţi răsplătit acestui pămînt că v-au născut, v-au crescut în sănul său, v-au hrănit din sudorile lui, şi din ticăloşiile lui v-au alcătuit stare şi răsfăţul! (…) Patrii! Patrii! Iată vrăjmaşii ce i-ai hrănit în sânul tău, cu laptele nevinovăţii tali! Priviţi pre cei întăi stătători a naţiilor dinpregiurul vostru, şi vedeţi cum, în tulburările cele mari a vremii trecute, au stătut stâlpi a patriei lor, nedărmaţi şi, desfăimănd vănturile grozăviei, au ţinut cîrma cu statornicii şi fieşcari au povăţuit pre noroadele lor la limanul liniştirii! Priviţi-i! Alăturaţi vremile, întămplările, pricinile! Priviţi faptile şi isprăvile şi faceţi analoghii, ca să aflaţi de care triaptă sănteţi! Acie sănt bărbaţi iroi a acestui veac!”

Redactate înaintea celor semnate de Kogălniceanu sau Alecsandri, scrisorile lui Ionică Tăutul sunt superioare acestora, prevestind contribuţia epistolară a unor – Bălcescu, Ghica sau Odobescu, iar prin accentele mesianice şi oraculare anunţând poemul în proză al lui Russo – Cântarea României. Dulceaţa graiului folosit se mai poate auzi în vorbirea unor bătrâni din satele botoşănene pe care şi el le-a colindat în urmă cu două secole. Dacă ar fi avut o viaţă îmbelşugată în ani, probabil că ar fi devenit la fel de înţelept ca şi Costache Negri.

Bibliografie:

  • Ionică Tăutul – Scrieri social-politice. Cuvânt înainte, studiu introductiv, note, Emil Vârtosu, Editura Ştiinţifică, 1974


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5