Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Muzeul Scriitorilor Botoșăneni. Scrisorile lui Ionică Tăutu

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 9 (129), Septembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Scrisorile lui Ionică Tăutu

Autor: Dorina RODU, redactor șef – Revista Luceafărul
Publicat: 25 Sept. 2019
© Dorina Rodu© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate
[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


Expoziția Muzeală Scriitori Botoșăneni
Proiect realizat cu sprijinul Consiliului Județean Botoșani

Scrisorile lui Ionică Tăutu
-fragment-

Scrisorile lui Ionică Tăutu, despre care se știu puține lucruri, mai ales în cadrul publicului larg, ele ajută la o mai bună cunoaștere a timpurilor de la începutul secolului XIX, dar și o cunoaștere asupra personalității și întreprinderilor lui Ionică Tăutu, aceste scrisori au jucat un rol important în literatura și cultura română. Consultând biografiei lui Ionică Tăutu, publicată pe site-ul http://www.autorii.com/scriitori/tautul-ionica/ constatăm că scrisorile sale „ilustrează de asemenea cultura lui solidă, înclinarea spre meditație și puterea de a da expresie convingătoare rezultatelor acesteia (se remarcă astfel reflecțiile asupra resorturilor interioare ale acțiunii publice a personalităților în vechime și în epoca contemporană din scrisoarea adresată în 1827 lui Teodor Balș, elogiul prieteniei dintr-o altă scrisoare către același, punerea în contrast a resurselor și bogățiilor Moldovei și nenumaratelor suferințe la care sunt supuși locuitorii ei din cauza proastei ocârmuiri dintr-o scrisoare cu destinatar necunoscut, repetatele expresii ale sentimentului patriotic și dragostei de moșie, pentru binele căreia Tăutul Ionică se simte mereu chemat să trudească)”[1]. Cu o concepție ce este împletită cu principii iluministe și cu o gândire modernă, Ionică Tăutu vede îndreptarea conducerii Moldovei doar sub strădaniile unui domn luminat, fiind convins că învățătura este un din bazele unei societăți evoluate și, astfel, se străduiește să acapareze cât mai multe informații, să învețe și „să-și îmbogățească cunoștințele și să-și perfecționeze puterea de reflecție, îndemnându-i și pe ceilalți să procedeze la fel. Probabil din această arie de interese a izvorât și intenția sa de a compune o gramatică franceză pentru români, din care s-a păstrat doar prima parte, prelucrată după un model francez de la începutul secolului al XIX-lea.”[2].

Dan Mănucă este unul dintre susținătorii importanței de netăgăduit a scrisorilor lui Ionică Tăutu, astfel în articolul său intitulat „Scrisori inedite ale lui Ionică Tăutu”, articol (în format pdf.), publicat și pe site-ul http://www.diacronia.ro, relatează faptul că „De o mare însemnătate pentru cunoașterea cît mai adecvată a drumului parcurs de literatura și cultura română la începutul secolului al XIX-lea, Ionică Tăutu rămîne încă un ignorat.”[3], astfel pentru a contura mai bine profilul lui Ionică Tăutu, cât și pentru a creiona nuanțele epocii sale voi reda mai jos articolul lui D. Mănucă, care cuprinde câteva dintre scrisorile semnate de Ionică Tăutu; ordinea în care sunt prezentate scrisorile are o cronologie aproximativă, deoarece multe dintre ele nu sunt datate.
„[…]; indicații prețioase oferă, nu totdeauna, doar conținutul, filigranul și grafia.
Prima scrisoare e adresată lui Teodor Balș; acesta îi solicitase unele păreri asupra politicii pe care urma să o ducă în calitate de proaspăt vel-postelnic al Moldovei. Era probabil o sugestie venită din partea lui Ioniță Sandu Sturza însuși, ceea ce ar explica și aluzia discretă a lui Tăutu referitoare la ingratitudinea regilor; în acest caz, ea l-ar viza direct pe domn, a cărui lipsă de fermitate a fost cauza expedierii lui Tăutu la Constantinopole. De aici – tonul suficient de evaziv al scrisorii: comisul se ferește de rolul de consilier intim, din pricina căruia fusese îndepărtat din patrie.

I
Cu multă plecăciune mă închin și sărut mîna dumitale.
Îmi era negreșit o datorie dintre cele mai mari ca scrisoarea mé cătră dumneata să fie înainte de cé din 1-i noemv., prin care dumneata voiești bine a-mi face atîta cinste și pre care eu am priimit cu adîncă supunire. Dar pentru ca să-mi ierți tăcerea, dumneata știi de-agiuns că o scrisoare cătră un meghistan, fără o pricină hotărîtă, miroasă adesăori a măguliri, patimă urîtă sufletilor curate. Eu sînt stăpînit de această frică atîta, încît dacă tăcerea este o vinovăție, mă mărturisăsc vinovat cătră multe persoane. Și nu poate fi bucurie mai mare decît a me cînd, prin pricina ce dumneata ai voit bine a-mi da, scăpat de grija aceștii frici, poci a mă adresa dumitale cu toată slobozănie.
Căci, în adivăr, nu este decît numai în această lume netedă că să poate găsî un adivarat prieleșug. În treptele oamenilor nu sînt decît niște legături întîmplătoare, precum un interesat are tovarăș un politic împărechet, un boier – măgulitori, un prințip – curtizani, numai sîngur omul vertuos poate avé prietini. Și istoria ne spune că Țetegus era împărechet lui Catilina, Mesena era curtezan lui Octavie, Aticus însă era prietin lui Chicheron.
An.lingv. ist. lit., T. 19, p. 189-197, Iași, 1968.

Dumneata îmi cei prieteșugul; așa dară, dumneata, din lumea cé treptoasă a soțietății, ai făcut un pas vîrtos în lumea ce netedă a firii, care sîngură povățuiește inima omului filozof. Eu mă fălesc de o cerire ce îmi face atîta cinste și mă fălesc cu atîta mai mult, cu cît cunosc rărimea ei în opștimea oamenilor; rărime din a căria pricină un mare poet a veacului trecut au strigat și un mare prințip (Frederic) au poftorit:
Amitié, don du Ciel, plaisir des grandes âmes,
Amitié, que les rois, ces illustres ingrats,
Sont assez malhevreux pour ne connaître pas.
(Henriade),

Prieteșug, dar ceresc, a suflete mari plăceri,
Prieteșug, ce-mpărații, nemulțămitori slăviți,
Pentru-a nu-l puté cunoaște sînt deagiuns nenoriciți.
Așa dar, de vremi ce dumneata îmi făgăduiești, eu sînt cu ce mai desăvîrșită cinstire.
În lumea cé netedă a firii, a dumitale curat prietin.
În lumea cé treptoasă a soțietății, a dumitale plecată slugă.
(Arhivele Statului Iași, Fond Documente, Pachet 126, doc. 304).

II
Dumneata ai început, eu am răspuns. Dar este piste plecare mé cătră dumneata ca să sufăr ceastă plăcere a corespondenției; pentru aceea mă grăbesc a începe eu, ca să răspunzi dumneata. Cu cît însă mi-ar fi mai dulce să întrebuințăz glasul în locul penii, cu atît doresc acé zi și cu atîta ceasurile păn atunce mi să vor păre lungi. Eu m-am îndatorat să încep, dar materie este așa de mare, așa de duioasă, așa de răshirată, încît uimit, sîngur nu știu care să-i fac parte dintăi.
Materie corespondenței de astăzi pentru un moldovan nu poate fi decît lucrurile patriei sale, însă neștiința lor între noi este opștească, pentru ca în loc de înștiințări să întrebuințăm dizvălire socotinților. Eu socotesc că asupra noastră este osînda lui Tantal, pentru că fără armi, fără a gîndi măcar și fără a fi părtaș, am cîștigat o biruință. Dar cu mîni cîrjieti oare o vom puté ține? Un domn patriot, supt prilejul milostivirii unui împărat blînd, vré să ne facă o hrană opștească și de un sațiu lung; noi însă, mai lacomi, gîndind numai pentru astăzi, alergăm la blidul cel vechi și vrînd a apuca tot, mușcăm vîntu.
În vreme vechi, adesăori patrie avé trebuință de noi și, viteji precît și țicniți, strămoșii noștri nu se legănau decît între plug și între arme. Ei sămăna trofeile, cu sîngile mărturisă supunire cătră Poartă și brăzda pămîntul. Astăz nu ne place arhitectura lor și hopurile brăzdăturii ce au lăsat a lor mînă vînjoasă; ne supără molăciune însuș în leagănul butcii. Părinții noștri mai încoace au deschis negustorie. Tot cel ce avé moșie îș făcé o datorie să aibă cîrduri, cirezi, turme și herghelii. Ei ținé o parte din călărime Evropii și îi hrăné norodul, ei ne-au dat în cabineturi numile de plugari, nume sînguratic și cuviincios pentru toți lăcuitorii pămîntului. Noi însă, mai gingaș, mai delicați, am aflat supărători gunoiul vitelor, le-am stărpit. Am năimit moșiile la tot cel ce fără cuget puté să pricupască mai mult sudorile lăcuitorilor. Cei dintîi orîndatori au fost streinii și cînd la dînșii ne-am deprins și noi a vidé cu sînge răce datoriile omenirii pe jărvelnicul interesului, am început a neguța și noi unul de la altul sudorile altuie. Orîndatorii săraci, vremelnici și pe un loc precupit au fost cei dintăi pricinuitori de cădere opșteștii noastre neguțătorii. Însă aceasta au fost politica gingășiei noastre și măcar că-i videm isprava, ne întrecim a o urma. Acum un strein care nu ne cunoaște are dreptate a aștepta de la noi ceva mai mult. El poate zice: <moldovenii știu iconomie părinților lor; vreme care protecsuiește aflările și iscodirile i-au agiutat a-i puté chipzui îndreptare. Streinii cu care s-au amestecat au trebuit să le împrumute tot ce țările lor au mai iscusit. Și o răsturnare sînguratecă în vremi le-au dat o ispită care, într-un chip, n-ar fi putut-o cîștiga decît de la un număr de vecuri. Moldovenii dar, ar zice acel strein, trebui să fi luat acum niște pasuri foarte încuviințate>; ș-ar alerga la noi să se înveță, precum odinioară iubitorii alerga la Eghipet, unde vecurile și ispita într-agiutîndu-să, răsădé, creșté și hrăné științăle și meșteșugurile. Dar nouî, care ne cunoaștem, dacă ne-au mai rămas acé bărbăție să ne căutăm măcar cîteodată în oglindă, nouî ce ne rămîne oare a crede că vom lăsa în moștenire urmașilor? Fără îndoială nimică mai mult decît rușine că să trag din niște părinți cari, cu a lor dejhinări, crescînd în copiii lor un norod de vrăjmași, le-au dat învățăturile prigonirii și carii, cu a lor neunire, gătesc cădere unui neam statornicit de vecuri.
Sufletul dumitale este destul de sîmțitor pentru a jăli împreună nație care, cu toate îngrijîrile unui domn osîrdnic și patriot, însă nu contenește a să sfîșia cu arma neunirii pre țărmura ce osăbește prapastie de cîmpul ticnit, unde săciré vremii ar puté aduna rodiri de fericire. Și doar pentru a face o dizvălire a isprăvilor ce neînvoire socotinților noastre gătește urmașilor, îmi trebui a scrie cu slove de lacrămi; ele curg acum, întristare mă obosăște. Pentru aceea las ca aceste isprăvi, cernute de giudecata dumitale, să fie materie răspunsului cu care nădăjduiesc că mă vei cinsti. Mărturisînd cé mai adîncă cinstire pentru dumneata, eu sînt, precum am fost și voi fi, al dumitale…
(Arhivele Statului Iași, Fond Documente, Pachet 126, doc. 232).”[4]
[…]
Acest gânditor politic capabil de o iubire aparte față de patrie și de o loialitate excepțională față de Moldova, mânat de toate acestea, de acerba dorința de a uni nația și de a o vedea prosperând, în așa fel, încât țara cât și locuitorii să-și poate plăti datoriile și să se poată întreține, însă nu uită nici de urmașii lor, cărora trebuie să le lase ceva moștenire: „avem trebuință a ne pune fiiștecare în stare a plăti datoriile, a ne ține familiile și a lăsa urmașilor cîte ceva moștenire”[5]. Gândirea sa progresistă împletită cu sentimentul de iubire de neam, de patrie și cu convingerea că educația stă la baza evoluției, Ionică Tăutu, precizează clar, în aceeași scrisoare adresată unchiului său din partea mamei, Ilie Ilschi, faptul că „noi avem trebuință de învățături, de lumini, fără de care niciodată nu vom puté fi aceea ce ar trebui să fim; avem trebuință de întocmirea și împodobirea limbii, de sporirea cărturăriei, de științi și meșteșuguri, de îndrăzneala și desăvîrșirea plugăriei, de tot ce alcătuiește iconomia cîmpască, în parte și de opște, într-un cuvînt, avem trebuință de întremirea și împodobirea țării și a norodului, adică avem trebuință și de grădină și de grădinar.”[6].
[…]

Note:
[1] Tăutu Ionică – Bografie (opera și scrierile), autor necunoscut, biografie publicată pe site-ul http://www.autorii.com/scriitori/tautul-ionica/
[2] Ibidem
[3] Dan Mănucă: Scrisori inedite ale lui Ionică Tăutu, articol publicat pe site-ul www.diacronia.ro (link: http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1562/pdf)
[4] Dan Mănucă: Scrisori inedite ale lui Ionică Tăutu, articol publicat pe site-ul www.diacronia.ro (link: http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1562/pdf)
[5] Ionică Tăutu: Fragment din scrisoarea IV, trimisă unchiului său
[6] Ibidem



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5