Primit pentru publicare: 9 mai 2017
Autor: Prof. Dr. Dan  PRODAN, redactor șef adjunct al Rev. Luceafărul
Publicat: 9 mai 2017
Editor: Ion ISTRATE

.

.

.

140 de ani

Proclamarea Independenţei statale a României (9 / 21 Mai 1877)

 

Constituţia modernă românească din iulie 1866 nu includea nici o referinţă la relaţiile de subordonare ale României, rezultată în urma unirii Moldovei cu Ţara Românească de la 24 ianuarie / 5 februarie 1859 prin instituţia / funcţia domnitorului / principelui, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, prin unificarea instituţiilor statale identice din cele două principate şi prin consolidarea instituţională din perioada februarie 1859 – februarie 1866, faţă de Imperiul Otoman, puterea suzerană şi faţă de marile puteri europene garante. Astfel, pe plan intern, de jure şi de facto, România nu era subordonată Imperiului Otoman. Pe plan extern însă, tânăra Românie se afla sub suzeranitatea tributară a statului otoman şi sub garanţia colectivă a marilor puteri europene implicate, în perioada 1848 – 1866, în evoluţiile interne din spaţiul extracarpatic românesc. Direcţia prioritară a politicii externe româneşti a fost armonizarea şi actualizarea statutului juridic – diplomatic extern internaţional al României cu legislaţia şi conştiinţa independenţei ţării, realităţi obiective, de altfel, pe plan intern.

Recunoaşterea Independenţei de Stat a României se putea realiza pe două căi: diplomatică (paşnică, prin tratative) sau militară (activă, prin război împotriva puterii suzerane). În contextul unui nou puseu al crizei orientale (1875 – 1877), încercările guvernanţilor români de a obţine Independenţei ţării pe cale diplomatică, prin recunoaşterea noului statut internaţional de către marile puteri europene garante, a eşuat. Circumspecte şi promovând propriile lor interese în zona Carpaţi – Dunărea inferioară – Peninsula Balcanică, marile puteri europene garante au preferat să urmărească atente evoluţia evenimentelor politico – militare din zonă şi apoi să-şi manifeste poziţia. A rămas viabilă varianta obţinerii Independenţei pe cale militară (activă, prin război împotriva Imperiului Otoman). Oportunitatea s-a ivit la începutul anului 1877, când Imperiul Rus a început pregătirile pentru un război ofensiv împotriva otomanilor, la sudul Dunării inferioare.

Astfel, la 4 / 16 aprilie 1877 s-a semnat, la Bucureşti, Convenţia politică româno – rusă (completată cu una militară bilaterală) de trecere a armatei ruse peste teritoriul României către teatrul de operaţii militare de la sudul Dunării inferioare. Conducerea otomană a considerat semnarea documentelor româno – ruse şi permisiunea de tranzitare rusească a teritoriului românesc ca acte de trădare a statului vasal tributar faţă de puterea suzerană protectoare şi a început bombardamentele de artilerie asupra malului stâng, românesc, al Dunării. Starea de război otomano – român s-a declanşat de facto la 26 aprilie / 10 mai 1877, când artileria românească de la Calafat a răspuns energic bombardamentului bateriilor otomane de la Vidin. De jure, starea de război între România şi Imperiul Otoman a fost declarată la 29 aprilie / 11 mai 1877 de către Adunarea Deputaţilor, iar de către Senat în ziua următoare, la 30 aprilie / 12 mai 1877, fiind notificată corespunzător părţii otomane.

De la declararea stării de război cu otomanii până la proclamarea Independenţei de Stat a României nu mai era decât un pas! Un mare pas! De altfel, proclamarea Independenţei devenea urmarea logică, necesară şi obligatorie a declanşării stării de război cu imperiul sultanilor! După intense pregătiri guvernamentale şi parlamentare, politice şi diplomatice, a fost convocată sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, la Bucureşti, luni 9 / 21 mai 1877.  Deputatul liberal – radical Nicolae Fleva a adresat o interpelare guvernului Ion C. Brătianu, prin care a cerut să se precizeze dacă executivul a notificat marilor puteri garante decizia Camerei  parlamentare de la 29 aprilie / 11 mai 1877 (declaraţia de război şi, prin consecinţă, noul statut juridic internaţional al României), dacă executivul „a luat toate măsurile necesare” în cazul stării de război anti – otoman. Ministrul Afacerilor Străine român, Mihail Kogălniceanu, a răspuns interpelării, pronunţând un răsunător discurs, în care a declarat: „În stare de resbel, cu legăturile rupte (cu Imperiul Otoman – compl. Dan Prodan) ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare. (…) Aşadar, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă. Însă, domnilor, acum încep greutăţile, fiindcă noua noastră condiţiune cu definirea independenţei noastre într-un mod mai determinant şi mai absolut, trebuie să fie acceptată de Europa. (…) Mă rezum, domnilor: voim să fim independenţi, pentru că voim să trăim cu viaţa noastră proprie, pentru că nu voim să mai plătim pentru greşelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de jos să fim un bulevard în contra resbelului”.

După discursul electrizant al lui M. Kogălniceanu, Adunarea Deputaţilor a votat o moţiune, la propunerea aceluiaşi Nicolae Fleva, cu următorul conţinut: „Camera, mulţumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votului ei de la 29 aprilie (/ 11 mai 1877 – compl. Dan Prodan) anul curent, ia act că resbelul dintre România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.  Moţiunea a fost aprobată cu 79 de voturi pentru şi 2 abţineri. După acel vot istoric, preşedintele  Camerei Deputaţilor, liberal – radicalul C.A. Rosetti, a precizat deputaţilor că a doua zi, marţi 10 mai 1877, se împlineau 11 ani de la întronarea domnitorului Carol I şi i-a invitat să meargă la Palatul Domnesc, la ora 13, „să-l salute de bună venire” şi să aclame „această reînviere a României”, respectiv proclamarea Independenţei statale a ţării.

Ulterior, în aceeaşi zi, ca urmare a interpelării senatorului Alexandru Orăscu şi a răspunsului lui Mihail Kogălniceanu, Senatul a votat o moţiune cu atitudine identică, votată în unanimitate de senatorii prezenţi şi citită oficial de Dimitrie Ghica. În după – amiaza zilei de luni 9 / 21 mai 1877, mii de bucureşteni, locuitori ai capitalei şi studenţi, au manifestat cu mare entuziasm pe străzile oraşului până târziu în noapte, actul şi conştiinţa proclamării Independenţei statale a ţării pătrunzând puternic, definitiv, ireversibil, în rândul românilor.
Astfel, la 10 mai 1877 s-au sărbătorit în toată  ţara atât proclamarea Independenţei statale a României, adoptată cu o zi înainte de către Parlament, cât şi a 11-a aniversare a întronării domnitorului Carol I la Bucureşti. În anii următori, cele două evenimente se vor sărbători doar la 10 mai, realizându-se astfel o translare cronologică temporală a aniversării adoptării Independenţei ţării de la 9 mai la 10 mai, pe de o parte, de încetăţenire a Zilei Independenţei la 10 mai, prin manipulare politică – ideatică – identitară pro – regală, pe de altă parte. Din 1881, ziua de 10 mai a căpătat o triplă semnificaţie: serbările regelui Carol I şi ale reginei Elisabeta, după proclamarea anterioară a României ca Regat, tot prin hotărâre a Parlamentului, la 14 martie 1881. Prin urmare, în timpul Regalităţii României (1881 – 1947), la 10 mai s-au sărbătorit: întronarea domnitorului Carol I (1866), proclamarea Independenţei statale a României (1877), ziua şi serbările Regalităţii (1881 – ). Din 1897, Spiru Haret a instituit „ziua de 10 mai ca zi de serbare şcolară pentru toate şcolile din ţară”. După abdicarea silită a ultimului rege, Mihai I, la 30 decembrie 1947, începând cu 1948 ziua proclamării Independenţei statale a României de către Parlamentul ţării a „redevenit”, conform adevărului istoric, 9 mai, cănd se sărbătoreşte şi astăzi, cu o amplitudine / implicare oficială / oficioasă mai mică sau mai mare.A doua zi, marţi 10 / 22 mai 1877, la ora 11,00 s-a oficiat un Te Deum la Mitropolie, amintindu-se şi de proclamarea Independenţei statale a ţării. Ulterior, membrii guvernului, deputaţii şi senatorii participanţi la slujba religioasă s-au deplasat la Palatul Domnesc, unde l-au felicitat pe domnitorul Carol I cu ocazia celei de-a 11-a aniversări a întronării sale şi în noua sa calitate de conducător al unei ţări independente. Toţi vorbitorii au prezentat şi importanţa capitală pentru România a proclamării Independenţei statale, realizată cu o zi în urmă, şi rolul important al domnitorului în cucerirea neatârnării pe câmpul de luptă sud – dunărean, al recunoaşterii acesteia la viitorul tratat de pace şi de către cancelariile marilor puteri europene. În răspunsul său, domnitorul Carol I a mulţumit guvernanţilor şi parlamentarilor pentru determinarea, seriozitatea şi sentimentul patriotic naţional cu care au declarat ruperea relaţiilor seculare cu otomanii şi au proclamat Independenţa statală a României, pentru felicitările cu ocazia zilei de 10 Mai, declarându-se „fericit” că vestea adoptării neatârnării statale şi importanţa politică, diplomatică, militară, naţională, patriotică a acesteia a ajuns în toate zonele ţării.

În perioada iulie 1877 – februarie 1878 tânăra armată română a participat, alături de armata rusă imperială, la războiul anti-otoman, desfăşurat la sudul Dunării, în Pen. Balcanică (Rumelia) otomană, obţinând victorii / contribuind masiv la izbânzile de la Griviţa – 1 (30 august 1877), Rahova (Oriahovo, 7 – 9 / 19 – 21 noiembrie 1877), Opanez (28 noiembrie / 10 decembrie 1877), Griviţa – 2 (28 noiembrie / 10 decembrie 1877), Plevna (28 noiembrie / 10 decembrie 1877 – capitularea generalissimului Osman Paşa şi a întregii armate otomane), Smârdan (12 / 24 ianuarie 1878), Vidin (12 / 24 februarie 1878), Belogradcik (13 / 25 februarie 1878). Contribuţia decisivă a armatei române la obţinerea victoriilor enumerate anterior a fost recunoscută sincer, obiectiv, de participanţii direcţi la războiul ruso / româno – otoman. Astfel, Marele Duce Nicolae Romanov, fratele ţarului Alexandru II, într-o scrisoare adresată domnitorului Carol I, după victoria de la Rahova, a precizat că: „Binevoiţi a-mi permite să repet cu această ocaziune că am fost totdeauna fericit să recunosc bravura şi calităţile solide militare ale armatei române … Izbânda de la Rahova e întrutotul a armatelor române”. Acelaşi Marele Duce Nicolae Romanov a recunoscut că „Rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna sunt datorate în mare parte cooperaţiunii bravei armate române”.

Generalul otoman (Valentine) Beker Paşa, participant direct la lupte, a afirmat categoric: „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor româneşti, întreaga armată rusă, care lupta la nordul Balcanilor, ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre”. La aceeaşi concluzie a ajuns şi un ofiţer francez, corespondent de război pe frontul balcanic: „Fără concursul armatei române, tânără dar plină de înflăcărare, … Plevna nu putea fi încercuită complet decât prea târziu în iarnă şi cu pierderi mari, pe care ruşii aveau să le încerce până atunci”. Domnitorul Carol I, în ordinul de zi transmis combatanţilor armatei române după victoria aliaţilor creştini de la Plevna, a lăudat „stăruinţa voastră, marile suferinţi şi lipsuri ce aţi îndurat, sacrificiile de sănge şi vieţi pe care le-aţi adus … au fost plătite în ziua când trufaşa armată a sultanului, sub comanda celui mai vestit şi viteaz dintre generalii săi, Osman Paşa cel Biruitor, a aruncat armele înaintea voastră şi a tovarăşilor voştri de luptă, soldaţii maiestăţii sale împăratul Rusiei. Soldaţi, voi aţi săvârşit lupte vrednice de acelea ale vitejilor voştri strămoşi şi istoria le va transmite veacurilor viitoare întocmai ca pe ale lor …”. Peste aproape un secol de la respectivele lupte, istoricul turc Yilmaz Öztuna a afirmat tranşant: „Fără armata română, inamicul nu ar fi putut câştiga bătălia de la Plevna”.

Pe plan politico – diplomatic, la 19 / 31 ianuarie 1878 s-a încheiat armistiţiul ruso – otoman, iar peste o lună, la 19 februarie / 3 martie 1878 pacea ruso – otomană de la San Stefano (Yeşilköy), lângă Istanbul. La ambele evenimente, reprezentantul oficial al României, col. Eraclie Arion nu a fost primit de către oficialii ruşi, cu motivul că independenţa României nu a fost recunoscută de marele puteri europene, statul român nefiind astfel subiect de drept internaţional cu drept de semnare a unui act / tratat internaţional. Tratatul de pace de la San Stefano (Yeşilköy – Satul Verde) a inclus şi articole referitoare la România: Imperiul Otoman a recunoscut independenţa ţării noastre, urmând să primească despăgubirile de război stabilite ulterior (art. 5); trupele de ocupaţie ruse din Bulgaria şi-au menţinut liniile de comunicaţii – aprovizionare prin Muntenia – sudul Basarabiei şi prin porturile de pe ţărmul vestic al Mării Negre (art. 8); în cadrul despăgubirilor de război impuse otomanilor, sultanul a cedat ţarului Dobrogea, provincie pe care Imperiul Rus a intenţionat să o schimbe cu sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad), pentru a-şi asigura ieşirea la Dunărea inferioară (art. 19).

Evident, conducerea României a protestat cu vehemenţă împotriva articolelor referitoare la ţara noastră, care-i ameninţau interesele naţionale şi europene. Şi unele mari puteri europene (Anglia, Austro-Ungaria, Germania, Italia) au fost nemulţumite de unele prevederi ale tratatului de pace de la San Stefano (Yeşilköy), pentru că diverse interese balcanice ale lor erau grav periclitate de creşterea rapidă a influenţei şi puterii ruseşti în Pen. Balcanică, în Marea Neagră şi în Imperiul Otoman (zona Istanbul). Ele au impus, pe plan diplomatic, organizarea şi desfăşurarea unui nou congres de pace, la Berlin, preşedintele acestuia fiind cancelarul ţării – gazdă, cancelarul Otto von Bismarck. Congresul s-a desfăţurat în perioada 1/13 iunie – 1/13 iulie 1878. Modificările clauzelor tratatului de la San Stefano (Yeşilköy), în interesul marilor puteri europene contestatare ale păcii ruso – otomane de la 19 februarie / 3 martie 1878, s-au negociat şi au fost acceptate prin negocieri diplomatice, în perioada anterioară congresului, în martie – mai 1878.

În fapt, congresul de pace de la Berlin s-a desfăşurat abia atunci când interesele marilor puteri europene în Orient (Pen. Balcanică, Marea Neagră, Imperiul Otoman) au fost conciliate şi armonizate. Reprezentanţii diplomatici ai noilor state din Europa Centrală – sudică, independente prin articolele specifice ale tratatului de pace de la San Stefano (Yeşilköy) – România, Serbia, Muntenegru, nu au reuşit să promoveze interesele naţionale şi europene ale statelor lor, pentru că nu au fost primiţi în spatele uşilor închise ale marilor puteri europene. Războiul ruso / româno – otoman din 1877 – 1878 şi, anterior, evenimentele din Pen. Balcanică din 1875 – 1877 au fost circumscrise unui nou puseu al Crizei orientale. Iar situaţia Imperiului Otoman, „omul bolnav al Europei”, era deja, cel puţin de un secol înainte, o problemă europeană, în care marile puteri ale bătrânului continent aveau interese diferite, dar puternice, care generau, uneori, tabere şi alianţe temporare, cu obiective şi interese punctuale, locale sau extinse, europene. Conciliabulele politico – diplomatice semi – secrete din spatele uşilor închise şi Congresul de la Berlin s-au încadrat în ultima categorie.   

În timpul lucrărilor congresului din capitala germană, reprezentanţii diplomatici ai României, primul ministru Ion I. Brătianu şi ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, au promovat interesele naţionale şi europene al ţării noastre în faţa cancelarul Otto von Bismarck şi a reprezentanţilor marilor puteri europene la Berlin. Dar delegaţia românească a fost doar „auzită”, nu şi „ascultată”. Lucrările Congresului de la Berlin s-au încheiat la 1/13 iulie 1878, când s-a semnat tratatul de pace. Articolele 43 – 46 s-au referit la România: recunoaşterea Independenţei statale, condiţionată de retrocedarea Basarabiei de Sud Rusiei ţariste şi de acordarea drepturilor politico – civile şi locuitorilor din ţară de alte confesiuni: mozaică şi musulmană (modificarea art. 7 al Constituţiei din 1866); Delta Dunării, Dobrogea şi Ins. Şerpilor au fost reintegrate teritoriului românesc, asigurându-se ieşirea ţării la Marea Neagră. Şi alte articole ale tratatului de pace cuprindeau referiri directe sau conexe la România: noul stat independent putea stabili, prin convenţii bilaterale, atribuţiile şi privilegiile consululor străini; ţară dunăreană fiind, ea făcea parte din Comisia Europeană a Dunării, cu atribuţii specifice până la Galaţi; de asemenea, de la Porţile de Fier până la vărsarea Dunării în Marea Neagră, toate fortificaţiile militare urmau a fi distruse, iar navigaţia vaselor de război interzisă.

Prevederile referitoare la România ale tratatului de pace de la Berlin, în ciuda ingerinţelor externe în legislaţia românească şi a modificărilor teritoriale impuse, au avut un impact pozitiv asupra viitorului tânărului stat românesc. Recunoaşterea Independenţei statale a repoziţionat România în sistemul de state europene, pe plan politico – diplomatic. Carol I şi-a asumat titlul de alteţă regală (9/21 septembrie 1878) şi de rege (14/26 martie 1881) al Regatului României, proclamat în aceeaşi zi. Modernizarea statului şi a societăţii româneşti a primit un puternic impuls, pe un curs accendent, România recuperând anumite decalaje, în raport cu alte ţări europene. România s-a impus, în deceniile următoare Independenţei de Stat, ca putere zonală, balcanică. În paralel, România independentă a devenit „magnetul naţional” pentru românii de peste Carpaţi şi Prut, pentru desăvârşirea formării statului naţional unitar român, ideal naţional împlinit după patru decenii de la cucerirea independenţei.

Aniversarea a 140 de ani de la proclamarea oficială a Independenţei de Stat a României, de către Parlamentul de la Bucureşti, nu trebuie ignorată sau uitată! Ar fi o impietate şi faţă de cele aprox. zece mii de eroi români (morţi, răniţi, dispăruţi) ai Războiului de Independenţă, care nu au mai răspuns „Prezent!” la la apelul Patriei Independente, dar îndoliate, în iulie 1878 şi care aşteaptă recunoştinţa – omagierea noastră perpetuă: maiorul Gheorghe Şonţu, maiorul Alexandru Candiano – Popescu, maiorul Dimitrie Giurescu, maiorul Constantin Ene, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu, locotenentul Pavel Bordeanu, sergentul Gheorghe Stan, caporalul Nica Vasile, soldatul Grigore Ion, botoşănenii: căpitanul Mihail Romano, căpitanul Leon Cracalia, locotenentul Nicolae Caloianu Cătănescu, sublocotenenul Ion V. Elefterescu, sublocotenentul Dimitrie Lemnea, sublocotenentul Ioan Frunzetti. De asemenea, alte zeci de mii de eroi supravieţuitori ai Războiului de Independenţă, veterani care vor purta mai departe tradiţia şi povestea luptelor, victoriilor, jertfelor şi renumelui românilor de pe frontul anti-otoman sud-dunărean. Floarea pe mormântul unui erou este lumânarea veşnic aprinsă pe care nu a avut-o în mână, în momentul jertfei supreme, pe câmpul de luptă!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Notă completare text (imagini:Discurs,Basorelief)
*9 Mai 1877 – Discursul ministrului de Externe Mihail Kogălniceanu în faţa Adunării Deputaţilor de la Bucureşti, în care proclamă fără echivoc starea de independenţă statală a României în relaţiile cu Imperiul Otoman
*Basorelief reprezentând momentul proclamării Independeţei României, la 9 Mai 1877,  în cadrul Adunării Deputaţilor de la Bucureşti