Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CONSTANTIN PILIUŢĂ A COCHETAT CU LITERATURA

 Manole,lucianPublicat de Lucian  Manole, 4 febr.2014

CONSTANTIN  PILIUŢĂ  A  COCHETAT  CU  LITERATURA

             Dacă e început de februarie gândul ne duce la genialul pictor Constantin Piliuţă (n. 4 februarie 1929  în Botoşani – m. 3 mai 2003 în Bucureşti).  Am în faţă un supliment al „Jurnalului Naţional” din 2009, dedicat lui Constantin Piliuţă, în care Simona Lazăr, îngrijitoarea ediţiei, ţine să  scrie despre opera botoşăneanului: „Expresia chipului, gestica trupului, firea omului – toate sunt adunate în vârful peniţei, al creionului, al cărbunelui şi expandează odată ce acestea ating suprafaţa albă, mânuite de Artist. Constantin Piliuţă este unul dintre aceştia, cei „rari”, artişti cu majusculă, pentru care relaţia cu modelul este dominată de umanism”.

       Constatând, contrar supleţei liniei şi tuşei, că pictorul este un psiholog profund, scoţând tot din personajele sale şi integrându-le perfect mediului, Simona Lazăr continuă: „Piliuţă observă, explorează, contemplă natura umană, recompunând-o apoi cu cele mai simple linii şi tuşe, care tocmai prin simplitatea lor sunt capabile să redea profunzimile psihicului personajelor. Artistul ştie că un detaliu în plus pe foaie ar concentra interesul privitorului către „forme”, or ceea ce vrea el să exprime este „fondul”. Asta se observă şi în picturile lui, acolo unde culorile nu acceptă decât combinaţii necomplicate, adeseori contrase într-o singură gamă cromatică, dominată de o…nonculoare: albul, care pe Piliuţă îl fascinează, conferindu-i dimensiunea gândului liber”.

            Rândurile Simonei Lazăr  mă duc spre un fel de crez al pictorului şi pe care ţinea să-l spună adesea prietenilor săi, dar şi admiratorilor: „Un pictor este pictor numai atunci când reuşeşte să zămislească tabloul înainte de a atinge pânza”.

            Piliuta,ConstantinNu sunt puţini cei care ştiu că Piliuţă ţinea un fel de jurnal mai special denumit „Caiete”.  Aici nu întâlneşti doar însemnări, idei fugare, schiţe sau reţete, ci şi pagini întregi de literatură autentică.  Aceste „Caiete” au fost date în grija  criticului de artă Marius Tiţa pentru a concepe o carte.  Citite şi răsfoite cu atenţie, Marius Tiţa este îndreptăţit să concluzioneze: „Nu putem spune că ne apare un Piliuţă necunoscut pentru că artistul a fost mereu deschis, a pus pe pânză ce a avut de spus în plan artistic şi a scris în caiete ce ar fi avut de spus în faţă. De spus, nu de aruncat, pentru că în aceste „caiete” este mult din viaţa şi sufletul său”.

            Observând că Botoşaniul este bine reprezentat în aceste „Caiete”, continuă criticul de artă: „ Copilăria din Botoşaniul interbelic rămâne magia care i-a umplut viaţa cu căldură şi culori. În scrierile sale recreează tablouri ample, în care descrierile detaliate dau toată viaţa. Oralitatea scrierilor pictorului Constantin Piliuţă este atât de naturală şi prezentă, încât ai impresia că îl auzi pe artist vorbind, că simţi frigul peisajului înzăpezit sau căldura verilor sub cireşi, că simţi mirosul târgurilor şi al magazinelor, al fructelor şi legumelor, că gustul lor şi al mâncărurilor cu nume cifrat în regionalism îţi inundă cerul gurii, iar vinurile rămân fără umbră de secret atunci când sunt „aruncate în prăpastie”.

            Iată  cum scrie pictorul despre unul din miile de locuri fascinante ale plaiului botoşănean-un pâlc de pădure de pe malul Prutului: „Aţi intrat vreodată într-o pădure în floare? Eu am intrat şi pot să vă spun că fericirea pe care am simţit-o atunci mă urmăreşte mereu şi mă va urmări. Cuvinte nu sunt pentru a descrie minunea, dar dacă în faţa mea ar fi apărut Făt-Frumos din basme nu m-ar fi mirat deloc. Cărarea şerpuia pe sub bolta de flori, ducând la malul Prutului. Albinele cu zumzăitul lor aduceau un imn sfios tăcerii dumnezeieşti. Lumina cuprindea în ea tot. În tine se lăsa încet un sentiment puternic de împlinire şi de împăcare. Plinul frumuseţii se revărsa năvalnic spre viaţă şi paşii vătuiţi pe care fără voia mea îi făceam mă duceau în miezul sfînt al acestei minuni.”

            Citind din cele scrise de Constantin Piliuţă, atât cât a putut cuprinde suplimentul amintit, (dar vă asigur că nu e puţin),  mi-au plăcut rândurile de început ale  fiecărei partituri literare.  Aceste rânduri te obligă să nu abandonezi fiindcă pătrund în sufletul tău, te conduc în peisaj, simţi pe loc aroma locului în care se întâmplă acţiunea.  „Calea  vieţii” începe astfel: „Stau la masa mea şi-mi beau paharul. Cârciuma geme de lume. Se bea în draci şi zgomotul glodului alcoolului e punctat de câte o sticlă spartă sau de glasul chelnerului comandând barului: „Două votcă”, „Un vin”, „Cafele!” Eu îmi luam paharul, dar fruntea mea sta sub bolta de salcâmi din pădurea în floare de pe malul Prutului”; „Prieteni de demult” are un Piliuta,Const-semnatdebut mai direct: „ Îmi aduc aminte de Ludovic Antal, venea şi el aici. I se citea pe faţă fericirea când se aşeza pe scaun. Ca o umbră se strecura Tudorel Popa. Suflet ales şi minte bună. Mai încolo, ca un patriarh, îşi admonesta litruţa meşterul D. Gheaţă…”; fiţi atenţi  care sunt rândurile de debut pentru „Ca apa în crăpăturile secetei”: „Vine toamna, auria toamnă cu imensul ei covor de frunze. Anotimpul roadelor şi al grijilor pentru iarnă. Odată l-am văzut pe Pallady la Şosea, adunând frunze galbene. Parcă era un împărat bizantin scăldat în aur”;  „Maria Tănase, la Obor”  se deschide prin introducerea  într-o atmosferă dumnezeiască: „ La vremea când strugurii striviţi devin fericire şi pădurile îngălbenite îşi ridică sufletul în slăvi, stam la o masă în grădina Continentalului cu prietenii mei Vasile Niţulescu şi Mircea Ionescu, la un pahar de vin, aşteptând să vină „Regina Nopţii” să cânte. Chelnerii au încremenit în colţuri. Şi aşa, ca un vis, a apărut Coana Maria Tănase” etc.

            Sesizând cele două mari  talente la Piliuţă – arta picturii şi arta scrisului- criticul Dan Grigorescu avea să puncteze: „Constantin Piliuţă e unul dintre cei care, într-o artă prin tradiţie lirică, au introdus valorile narativului”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.569 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. al. d. funduianu spune:

    …Felicitari pentru articol, Lucian! Multe informatii pretioase despre viata si activitatea lui Constantin PILIUTA stiu inca din anii 70, avand sansa de a fi coleg de clasa, la LAURIAN, cu Mihaela PILIUTA, nepoata Maestrului. Inca o data, FELICITARI!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5