Primit pentru publicare: 17 sept.2015
Autor: prof. Gruia COJOCARU, redactor la Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 17 sept.2015

Moartea lui Vadim Tudor – apusul naționalismului luminat

În zi de sărbătoare creștină, de Ziua Înălțării Sfintei Cruci, Corneliu Vadim Tudor a părăsit definitiv planul existențial cunoscut. Prudența îmi șoptește să mă opresc… Știu că orice remarcă pozitivă la adresa politicianului și omului de cultură, urcat la ceruri, mă poate costa într-un moment oarecare al vieții. Mai curând o pungă de zgură, aruncată ironic înspre Tribun, mi-ar crea niscaiva avantaje…

Îmi ignor instinctul de conservare. Mă sufocă mercantilismul și simt că, odată cu moartea lui Vadim, lumea politică are undă verde la a spolia ce a mai rămas din țara românească.

Să vorbesc despre uriașa-i personalitate? Nu! Aș dilua mesajul, flacăra unei lumânări pe care, în gând, i-o aprind marelui dispărut. Complexă, fulminantă în rostire, de un dinamism aproape nepământean, viața acestui mare român creștin nu poate fi privită decât printr-o mantie voievodală, care a refuzat compromisul, ciupeala balcanică, ieftinismul.

Se vorbește atât de mult de Vadim Tudor în aceste zile de mijloc de septembrie 2015, încât mi-e greu să identific o potecă oarecum nebătotorită. Și totuși, dincolo de spiritul său enciclopedic, recunoscut și de către adversari, la nivel politic se poate spune că societatea românească a fost adânc influențată de acest naționalist luminat nu în anul 2000, când Partidul România Mare, al cărui președinte era, devenea a doua forță politică din Parlament, ci patru ani mai târziu, în 2004, când, după primul tur prezidențial, a arbitrat finala dintre Adrian Năstase și Traian Băsescu. Cele aproape 13 procente obținute, care l-au plasat pe locul al III-lea, s-au vărsat în paharul marinarului, întrucât Adrian Năstase, într-un moment de neinspirat ego, a declarat public că nu dorește să colaboreze cu Vadim pentru turul al II-lea al alegerilor prezidențiale. Fără această remarcă, electoratul vadimist s-ar fi împărțit, nu s-ar fi radicalizat mergând astfel pe mâna lui Băsescu, iar România ajungea pe o altă orbită… (Marinarul n-a uitat favorul și, în consecință, în anii de domnie, cu pârghiile puterii în mână, l-a sabotat sistematic pe binefăcătorul său, pentru a-l aureola în ironie chiar și în ziua morții!)  

Acum e târziu, Vadim Tudor aparține Istoriei României, o istorie pe care a amprentat-o fără să-și împlinească visul suprem: reîntregirea patriei în granițele din decembrie 1918! Steaua lui a apus tocmai când naționalismul european, pe fondul invaziei imigranților, a căpătat o consistență memaiîntâlnită după al II-lea Război Mondial.  Urmașii săi politici au însă alte preocupări, nobile fără îndoială. Țara, în ciuda jafului sistematic postdecembrist, a rămas atractivă pentru spiritele vorace, măcar că DNA-ul ar părea că mișcă ceva…

În urmă cu 15 ani, în vara anului 2000, l-am întâlnit pe Vadim Tudor la Botoșani. Era într-un tur de forță, cu impact electoral clar conturat. Mi-a dăruit o carte – ,,Pamflete cu sifon albastru” –  în care, între altele, pomenește sarcastic despre invazia americană în Irak și căderea lui Saddam. Premoniție? Întâmplare? Poate mai curând o înțelegere profundă a dinamicii istoriei omenirii.  

…Azi, când când mii de oameni îl conduc pe ultimul drum, am sentimentul straniu că, într-un fel, odată cu moartea lui Vadim parcă mi-am pierdut tatăl a doua oară…

Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească în Ceata celor Drepți!