Primi pentru publicare: 29 febr.20016
Autor: Prof. Dr. Dan  PRODAN, redactor al Rev. Luceafărul(Bt)
Editor: Ion ISTRATE
Publicat: 29 febr.2016

1856 – 2016: 160 de la dezrobirea robilor ţigani în Principatele Române

Repere ale istoriei ţiganilor (rromilor) pe teritoriul românesc (secolele XIV – XIX)

De la început se impune o precizare istorico – documentaro – terminologică. În perioada sec. XIV – 1990, membrii etniei rromilor au fost numiţi, în sursele istorice, „ţigani”. Începând cu 1990, în România a apărut dualitatea terminologică „ţigani” – „rromi”, în care primul termen reprezenta numele dat de ceilalţi, de alţii, de gajii, membrilor etniei; cel de – al doilea termen era numele auto-asumat de reprezentanţii etniei pentru ei înşişi, în raport cu / în relaţiile cu ceilalţi, cu alţii de altă etnie, cu gajiii. După 2000, termenii rrom / rromi au fost asumaţi şi folosiţi, ca marcă etnică identitară, cu intensităţi diferite, de membrii şi reprezentanţii etniei rrome.

Ţiganii au fost originari din India de Nord – Vest, iar limba ţigănească a făcut parte din grupul / ramura indo – iraniană a limbii indo-europene, subgrupul indic de Nord – Vest, alături de idiomurile panjabi de Vest (= lahndā), panjabi de Est, sindhi. Limba ţigănească / rromani este una din cele 27 de limbi neo-indo-ariene după numărul de vorbitori la nivel mondial şi, în acelaşi timp, alături de alte trei limbi inrudite (singhaleză, kohistāni şi maldiviană), nu este vorbită astăzi pe suprafaţa sub-continentului indian. Limba ţigănească / rromani se caracterizează prin: – fondul lexical de bază moştenit din limbile indo-ariene vechi, antice;
– apropierea tipologică de limbile indo-ariene medii şi noi;
– sumă de dialecte care au o structură gramaticală comună conservatoare şi greu penetrabilă, deosebindu-se între ele prin particularităţile sesizate la nivelul elementelor lexicale;
– pe baza acestor caracteristici lingvistice, la care se adaugă caracterul detaşat sintetic al limbii ţigăneşti / rromani, deosebit de analitismul pronunţat al celorlalte limbi neo-indiene, mai ales cele din Centrul şi Estul Indiei, se poate presupune că migrarea strămoşilor ţiganilor din India s-a desfăşurat într-un interval cuprins între secolele III – X d.Hr.

Pentru o mai bună înţelegere a tipologiei lingvistico – geografice a limbilor neo-indo-ariene şi a raporturilor specifice interne dintre ramură / grup lingvistic şi subramură / subgrup lingvistic, amintesc schema geo – lingvistică în general acceptată astăzi în literatura rromanistică de specialitate:

1.Grupul indic de Nord (continental), care înglobează toate limbile neo-indo-ariene din întreg sub-continentul  / peninsulă indian şi zonele vecine: Pakistan, Bangladeş, Nepal, Tadjikistan (dialectul pariya), cu următoarele subgrupuri, particularizate şi delimitate după criterii lingvistice – structurale fonetice, morfologice, sintactice:
a)Subgrupul de Vest: sindhi, panjābi, gujarāti, marathi;
b)Subgrupul Central: hindi;
c)Subgrupul de Est: bengali, assami, oriya; în zona de tranziţie lingvistico – structurală se situează limba nepali şi dialectele bihāri.

2.Grupul de limbi de Sud (insular) din Ceylon (Sri Lanka), Maldive, Laccadive, Andaman, Nicobar etc., cu limbile singhaleză, kohistāni, maldiviană;

3.Grupul de dialecte ale limbii ţigăneşti / rromani, „externe” spaţiului geo-istoric peninsularo – insular amintit la punctele 1 şi 2, s-a dezvoltat treptat, succesiv, în ultime secole ale mileniului I d.Hr. şi în veacurile mileniului II d.Hr., în timpul şi după migraţia strămoşilor ţiganilor în Asia Centrală şi de Vest, în Europa, în Nordul Africii, în America etc.

Migraţia strămoşilor ţiganilor din India de Nord – Vest către Vest, într-o primă fază, modestă, începând cu secolul III d.Hr., în a doua fază, accentuată, de la începutul veacului XI d.Hr., s-a desfăşurat în trei direcţii geografice, constituindu-se treptat tot atâtea ramuri geografico – istorice proto-ţigăneşti:
1.Ramura „lom” – „de Nord”, care s-a deplasat către Caucazia, ţărmul de Est, Nord şi Vest al Mării Negre, de acolo către Pen. Balcanică, teritoriul românesc, Europa Centrală şi de Vest; mişcarea lor către Europa de Est şi Centrală a fost favorizată / impusă de invazia mongolă – tătară, în diferite valuri, după 1220;
2.Ramura „dom” – „de Sud – Vest”, care a migrat prin Orientul Apropiat (Siria, Palestina, Egipt, Africa de Nord, Spania, Europa apuseană);
3.Ramura „rrom” – „de Vest”, cea mai numeroasă şi mai importantă, care a urmat traseul: Asia Mică / Anatolia – Constantinopol – Pen. Balcanică sud-dunăreană – Europa Centrală – Europa Apuseană – America.

Cuvântul „ţigan” a derivat din termenul (cu variante) medio-grecesc bizantin „athigganoi / athinganoi / asigganoi”, atestat documentar în secolul XI d.Hr., când proto-ţiganii au ajuns în Imperiul Bizantin şi au fost percepuţi ca unitate etnică distinctă de celelalte câteva zeci trăitoare atunci în imperiul împăraţilor constantinopolitani. Cuvântul „athigganoi / athinganoi / asigganoi” a avut, în documentele greco – bizantine, două conotaţii: 1. membrul unei „secte eretice”, pricepuţi ghicitori, descântători, vrăjitori, cititori în stele; 2. persoană „păgână”, „impură”, nomadă, recomandată creştinilor să fie „de neatins”, „intangibilă”. De la acest cuvânt – bază s-au format termenii cu care au desemnaţi, documentar şi colocvial, ţiganii în statele europene (denumirea actuală) între secolele XIV – XX: ţigani (Bulgaria), cingari (Serbia), aţigani / ţigani (România), czigányok (Ungaria), ciganie (Polonia), ţigane (Rusia), cikáni (Cehia), cigáni (Slovacia), Zigeuner (Germania), sigayner (Norvegia), Zingari (Italia), tsiganes / bohemiens (Franţa), gipsy (Marea Britanie, SUA), ciganos (Portugalia), gitanos (Spania).

În spaţiul istoric românesc (Nistru – Tisa – Dunăre – Marea Neagră – Munţii Carpaţi), ţiganii au pătruns în a doua jumătate a secolului XIII, ca supuşi, cu unele drepturi, sau ca robi ai mongolilor / tătarilor, după invazia acestora asupra Europei de Est şi Centrale şi formarea hanatelor tătăreşti în Răsăritul continentului. Pentru secolele XIV – XV, în documentele feudale româneşti, expresia „robi tătari” a denumit, în anumite circumstanţe, pe / şi pe robii ţigani, de diferite categorii. Primele atestări documentare ale ţiganilor pe teritoriul românesc au fost mai vechi cu un secol faţă de pătrunderea ţiganilor nomazi, în grupuri mici, de la Est, de la Nordul Mării Negre, sau / şi de la Sud, din Pen. Balcanică, la Nordul Dunării. Astfel, prima menţiune a aţiganilor în Ţara Românească o identificăm în documentul de la 3 octombrie 1385, prin care marele voievod şi domn Dan I a reconfirmat Mănăstirii Vodiţa daniile şi privilegiile anterioare, printre care şi „40 de sălaşe de aţigani să fie slobozi de toate slujbele şi dăjdiile şi de venitul domniei mele”. În Voievodatul Transilvaniei, prima menţiune documentară a ţiganilor datează de la sfârşitul secolului XIV, pentru Ţara Făgăraşului, când Mircea cel Bătrân a donat / a confirmat boierului Costea mai multe proprietăţi / sate şi 17 ţigani de cort („Ciganus tentoriatos”). Peste Carpaţii Orientali, în Ţara Moldovei, prima menţiune documentară clară datează din 1428, când Alexandru cel Bun a dăruit Mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari, robi sau foşti robi. Menţionarea împreună a ţiganilor şi tătarilor, deveniţi robi, este o dovadă indirectă a drumului comun al acestora prin Nordul Mării Negre, către Ţara Moldovei şi Regatul Polon, în secolul anterior.

De la sfârşitul secolului XIV până la mijlocul secolului XIX, robii ţigani din spaţiul românesc au fost împărţiţi în trei categorii, după statutul complex al proprietarilor lor:

1.Ţiganii robi domneşti, proveniţi din moşteniri, danii, cumpărări, prăzi de război, confiscări de averi, nomazi fără stăpân, fugiţi aici din statele vecine, strămutări forţate etc.; ei au fost aşezaţi în sălaşe de ţigani domneşti („vătraşi”), unde practicau diverse meserii: aurari, rudari, băieşi, lingurari, lăieşii, căldărari, potcovari, fierari, lăcătuşi, rotari, spoitori, muzicanţi, ursari etc.
2.Ţiganii robi mănăstireşti, sedentarizaţi la vetrele lor („vătraşi”), obţinuţi prin danii, confirmări de proprietăţi, cumpărări, schimburi, răscumpărări; practicau unele meserii necesare bunei funcţionări a unui complex monahal;3
3.Ţiganii robi boiereşti, aşezaţi la vetrele lor („vătraşi”), proveneau din danii domneşti, moşteniri, zestre, cumpărări, schimburi, pradă de război, răscumpărări, daruri; desfăşurau diferite activităţi casnice, meşteşugăreşti, agricole, de transport etc., pentru asigurarea funcţionării eficiente a curţii / moşiei  stăpânului / proprietarului.

În secolul XVIII, al Iluminismului, dar şi al procesului de eliberare a ţăranilor dependenţi din starea de servitute anacronică (iobăgie, rumânie, vecinie), şi starea de robie a ţiganilor s-a aflat în centrul atenţiei domnitorilor reformatori. Ţiganul rob a fost considerat proprietate mişcătoare a stăpânului, care dispunea de ea după cum dorea: o silea să muncească, o vindea, o schimba cu alţi robi / animale / proprietăţi, o despărţea de membrii familiei, o tortura, o abuza. Familia de ţigani nu a fost considerată o structură a societăţii feudale, membrii ei având un statut juridic inferior, forţă de muncă şi obiecte de schimb pentru stăpânii lor. În evul mediu românesc, valorizarea financiară a robilor ţigani s-a făcut după varii criterii, fie în raport cu altă persoană roabă (o femeie ţigancă costa două treimi din valoarea bărbatului, iar un copil o jumătate din preţul unui matur capabil de muncă), fie în raport cu alte proprietăţi, fixe şi / sau mobile, ale stăpânului de robi, fie cu „echivalenţele valutare” între principalele monede care circulau în anumite perioade în spaţiul istoric românesc.

De la mijlocul secolului XVIII au apărut primele acte feudale legislative care au îmbunătăţit punctual, treptat, fără a înlătura abuzurile asupra lor, situaţia juridică, socială, economică etc. a ţiganilor din spaţiul istoric românesc. Cronologic, aceste documente au fost:

-1766:  anafora domnitorului Ţării Moldovei, Grigore III Ghica, pentru protecţia familiilor ţiganilor robi şi interzicerea separării membrilor familiilor de robi (copiii de părinţi sau soţii între ei);

-1783, iunie 19: desfiinţarea robiei ţiganilor în Bucovina ocupată de Habsburgi;

-1785:  anafora domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Mavrocordat, cu finalitate identică celei din 1766;

-1833:  lege în Ţara Românească pentru răscumpărarea robilor ţigani de la particulari, care deveneau ai statului, ulterior urmând să fie eliberaţi (dezrobiţi);

-1835:  în Moldova a fost retipărit, la ordinul domnitorului Mihail Sturza, „hrisovul sobornicesc”  al lui Alexandru Ioan Mavrocordat din 1785, pentru danii, schimbări, vânzări şi pentru robii ţigani;

-1834:  Costache Conachi în Moldova şi Ioan Câmpineanu în Ţara Românească au eliberat / dezrobit robii ţigani personali;

-1839:  hrisov domnesc al lui Mihail Sturza în Moldova, prin care s-a acordat dreptul ţiganilor robi la răscumpărare, dacă plăteau suma cerută de stăpânul lor;

-1843, martie 22: lege adoptată de domnitorul Gheorghe Bibescu în Ţara Românească, prin care un număr mic de robi ţigani a fost eliberat / dezrobit;

-1844, ianuarie 31: lege adoptată de  domnitorul Mihail Sturza în Moldova, prin care au fost eliberaţi / dezrobiţi ţiganii robi mănăstireşti şi domneşti;

-1847, februarie 11: lege adoptată de  domnitorul Gheorghe Bibescu în Ţara Românească, prin care au fost eliberaţi / dezrobiţi ţiganii robi mănăstireşti şi domneşti;

-1855,  decembrie 10 / 22: lege adoptată de  domnitorul Grigore Alexandru Ghica în Moldova –  „Legiuire pentru desfiinţarea sclaviei, regularea despăgubirei şi trecerea emancipaţilor la dare”, prin care robii ţigani ai particularilor au fost eliberaţi / dezrobiţi, cu despăgubire sau alte forme legale,

-1856, februarie 8 / 20: lege adoptată de domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei în Ţara Românească – „Legiuire pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti”,  prin care au fost eliberaţi / dezrobiţi ţiganii robi ai particularilor, cu despăgubire;

-1861: ukaz imperial pentru eliberarea / dezrobirea ţiganilor robi din Basarabia ţaristă, cu împroprietărirea lor în jurul mănăstirilor şi a localităţilor mai importante.   

Bibliografie minimală:

• Achim Viorel, Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998;
• Potra George, Contribuţiuni la istoricul ţiganilor în România, text stabilit de G. Pienescu, Mihai Dascăl Editor, Bucureşti, 2002;
• Grigore Delia, Sarău Gheorghe, Istorie şi tradiţii rrome, Bucureşti, 2006;
• Alex  Mihai Stoenescu, Ţiganii din Europa şi din România. Studiu imagologic, Editura Rao, Bucureşti, 2015, 448 p.