Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 3 (135), Martie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

200 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA –
DOMNITORUL UNIRII ŞI REFORMATORUL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI (1859-1866)

Primit pentru publicare: 23 Martie 2020
Autor: Prof. D-r Dan PRODAN, redactor al Revistei Luceafărul
Publicat: 23 Martie  2020
© Dan Prodan, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

200 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA – DOMNITORUL UNIRII ŞI REFORMATORUL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI (1859-1866)

  Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I, numele adoptat oficial în calitate de domnitor al românilor) s-a născut la 20 martie 1820 în târgul Bârlad, din Moldova Centrală, a fost primul domnitor al Principatelor Unite şi al nucleului statal naţional România (1859-1866). A participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza a fost ales, la Iași, domnitor al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859, la București, şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române extra-carpatice, prin dubla nominalizare pe tronuri a aceluiaşi conducător. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică externă pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană (Imperiul Otoman) şi marile puteri garante europene (Anglia, Franța, Prusia, Piemont-Sardinia, Austria, Rusia).

Pe plan intern a acţionat pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii legislative, instituţionale şi administrative, realizată la 24 ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial numele de Principatele Unite, cu capitala la Bucureşti (denumirea oficială: România va fi adoptată abia în Constituţia din 1866, după abdicarea forţată a lui Al. I. Cuza), cu o singură adunare legiuitoare şi cu un singur guvern. Al. I. Cuza a fost obligat să abdice în 11 / 23 februarie 1866 de către o largă coaliţie de „nisip” a nucleelor / grupărilor politice ale vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, dar care au reacţionat identic faţă de manifestările autoritare ale domnitorului.

Asemenea multor reprezentanţi ai elitei româneşti din vremea sa, familia lui Cuza avea şi rădăcini greceşti. Născut în Bârlad, Alexandru Ioan Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost, de asemenea, proprietar de pământ în judeţul Fălciu) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini, cu origini fanariote. Alexandru a primit o educaţie modernă, europeană, devenind juncher şi apoi ofiţer în armata moldovenească în formare, ajungând la gradul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, Moldova şi Ţara Românească au fost cuprinse de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost înăbușită rapid (martie 1848), dar în Ţara Românească revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în perioada iunie – septembrie 1848. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia concepţiile politice liberale, participând la Adunarea Naţională de la Blaj (3 – 5 mai 1848) şi semnând  Programul revoluţionar „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei” (Braşov, 12 / 24 mai 1848).

Al.I. Cuza a devenit pârcălab de Covurlui în 1856 şi a demisionat din funcţie în 1857, în contextul alegerilor pentru Adunarea (Divanul) ad-hoc a Moldovei, falsificate de caimacamul Nicolae Conachi – Vogoride. Cuza a fost un politician vertical şi onest, a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi a Ţării Româneşti. A fost membru marcant al Partidei Naţionale din Moldova, care milita pentru unire, reprezentând oraşul Galaţi în Adunarea (Divanul) ad-hoc a Moldovei. Profitând de o ambiguitate în textul Convenţiei de la Paris (1858), a fost propus domnitor de către maiorul Nicolae Pisoschi, originar din Botoşani, cu casa familiei aşezată în faţa actualului Muzeu Judeţean Botoşani, pe Pietonalul Unirii, şi a fost ales domnitor al Moldovei la 5 / 17 ianuarie 1859, iar al Ţării Româneşti la 24 ianuarie / 5 februarie 1859.

Unirea principatelor românești extra-carpatice a fost un proces complex, bazat pe identitatea de conştiinţă etnică, culturală, ideologică, economică, socială, vamală, între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. A fost asumat ca obiectiv naţional al Revoluţiei de la 1848. Deznodământul Războiului Crimeii (1855), Congresul de pace de la Paris (1856) a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul național – popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma adunărilor ad-hoc în 1857, a dus la Convenţia de la Paris din 1858 (document cu rol de constituţie), rezultatul consensului între marile puteri europene, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu adunări legiuitoare, guverne și domnitori diferiți şi cu unele instituţii comune.

După Convenţia de la Paris din august 1858, puterea otomană a numit la conducerea fiecărui principat românesc o comisie provizorie formată din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Ţara Românească. Unioniştii moldoveni au putut impune, în final, candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia oficială a Moldovei, care mergea către Istanbul pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Ţara Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi în mai multe grupuri de interese, cu candidați diferiți. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale din Moldova, Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales, la propunerea lui Vasile Boerescu, la 24 ianuarie / 5 februarie 1859 domnitor al Ţării Româneşti, cu sprijinul maselor populare din jurul Bucureștiului.

Astfel, românii unioniști au realizat de jure și de facto, primul pas al Unirii, punând la 24 ianuarie / 5 februarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, a fost decisiv pentru eliminarea opoziţiei Imperiului Otoman şi a Imperiului Austriac faţă de dubla alegere a lui Cuza, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a marilor puteri europene garante recunoştea oficial faptul istoric împlinit la 24 ianuarie / 5 februarie 1859. Domnia lui Cuza a fost caracterizată de o puternică dorinţă de modernizare a societăţii româneşti, dar eforturile domnitorului şi ale sprijinitorilor săi au întâmpinat rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective de influenţă orientală. Mai grav, eforturile de modernizare au stat sub semnul provizoratului, căci Unirea din 1859-1862 era percepută ca pasageră, doar în timpul domniei lui Cuza. Forțele politice decidente au dorit un domnitor străin, ca arbitru modern, echidistant, imparțial, al vieții politice,  legislative, economice, sociale etc. românești, l-au acceptat însă pe cel autohton, dar n-au renunţat la vechea doleanţă, formulată în 1857; în aşteptarea contextului politic prielnic, ele au îngăduit un provizorat, cel al guvernării lui Cuza. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 a fost înfiinţată Comisia Centrală de la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor Unite. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală de la  Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862.

Reformele lui Cuza. După realizarea unirii (1859-1862), domnitorul Al.I. Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al Principatelor Unite), au iniţiat importante reforme interne, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi ai bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza a confirmat, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care a realizat secularizarea averilor mânăstireşti (decembrie 1863) şi a dizolvat Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În aceeaşi lună, Cuza a supus aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie (Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris) şi o nouă lege electorală, menite să asigure parlamentului o bază mai largă, şi a decretat (14 august 1864) legea rurală – agrară, concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza au fost concepute și aprobate Codul civil (1864 – 1866) şi Codul penal (1864- 1865), de inspirație franceză- prusacă- italiană, legea instrucțiunii publice (1864), care decreta organizarea învățământului preuniversitar și universitar, obligativitatea învăţământului primar, organizarea de școli, gimnazii, licee şi primele universităţi din ţară, cea de la Bucureşti (1864), după cea de la Iaşi (1860), care azi poartă numele întemeietorului ei. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională (1864).

Secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863). Legea aceasta a fost adoptată de domnitorul Al. I. Cuza și colaboratorii săi cu scopul de a prelua toate proprietăţile şi averile bisericilor şi mănăstirilor ”închinate” complexului monahal de la  Sfântul Munte Athos (Grecia de Nord), dar şi a altora  ”neînchinate”, şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării”, în perspectiva realizării reformei agrare-rurale. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Al. I. Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a protestat de mai multe ori, ceea ce a dus ulterior la înlăturarea sa din scaunul mitropolitan, această stare provocând, mai târziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în decembrie 1863 şi, în total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafaţa agricolă şi forestieră a Ţării Româneşti şi a Moldovei.

Reforma fiscală. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861 – începutul anului 1862, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern.

Reforma agrară (august 1864). Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritatea parlamentară, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programului revoluţionar de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunarea legiuitoare, datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului național a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării legislative. A urmat ”lovitura de stat” de la 2 / 14 mai 1864, când deputaţii au fost evacuaţi din sală de un detaşament militar şi Adunarea Legiuitoare dizolvată. Acest act de voință princiară a sporit puterea domnitorului Cuza şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare.

Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi marile puteri garante europene au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţându-se relaţiile feudale în agricultură şi procedându-se la o împroprietărire a  ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, 451.245 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar  alte 60.651 de familii au primit locuri de casă şi de grădină. În total: 511.896 de familii au primit 2.038.640,3 ha, cu o medie de aproape 4 ha de familie. Ţăranii împroprietăriţi au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor şi lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producţiei agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă economic-social. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului agrar. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX-lea. După desfiinţarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza a pierdut sprijinul tuturor grupărilor politice interne şi, pentru a putea guverna, s-a înconjurat de o camarilă formată din funcţionari corupţi, incompetenți, arghirofili, care au primit funcţii şi contracte cu statul; corupţia şi risipirea tendenţioasă a banului public, mai ales în lucrări de infrastructură de slabă calitate, au atins cote ridicate, alarmante.

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Al. I. Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, socială, politică, culturală, educativă, administrativă, militară, religioasă etc. din ţară, în care Cuza și colaboratorii săi reformatori să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice, pe baza noilor cerinţe și provocări ale epocii moderne.

Abdicarea şi exilul. Regimul autoritar personal instituit de Cuza după 2 / 14 mai 1864 a provocat nemulţumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel ad-hoc cu conservatorii; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea Monstruoasei coaliţii (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o facţiune a armatei (colonelul N. Haralambie, maiorul D. Lecca, căpitanul C. Pilat, căpitanul Al. Candiano-Popescu ş.a.), şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22 – 11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor civili – militari reacţionari ci, într-un discurs din decembrie 1865, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin, precum prevedea una din dorinţele divanurilor ad-hoc din 1857 (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei și al   conservatorilor), Nicolae Golescu (reprezentantul Țării Românești și al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul armatei). Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi locotenenţa domnească au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce prințul german, căpitanul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină domnitor al României, fiind proclamat oficial și depunând jurământul la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I şi aprobarea Consituţiei din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că: 1. după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au fost înspăimântaţi că reforma rurală va fi anulată, revenindu-se la vechea configurație a proprietății agrare, anterioară anului 1859; 2. la 3 aprilie 1866 la Iaşi a avut loc o demonstraţie (orchestrată de Rusia) a Mişcării separatiste moldovenești, care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească şi a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei, Nunuţă Roznovanu; 3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunărea inferioară pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena, Florența. Cuza a încercat să revină în ţară ca persoană privată, dar cererile sale repetate s-au lovit de refuzul domnitorului Carol I. A murit, bolnav de inimă, la 15 mai 1873 stil nou, la Heidelberg (Germania), la hotelul Europa. A fost înmormântat iniţial (în 1873), într-o ceremonie emoționantă, în cavoul de lângă Biserica Palatului domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, în 1880 în cripta din interiorul amintitei biserici, iar în timpul celui de-al doilea război mondial, în 1944, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, pentru a fi mai bine protejate.

La înmormântarea bunului său prieten și colaborator politic, Mihail Kogălniceanu a rostit un emoționant discurs: Al. I. Cuza a simbolizat ”renașterea României” și ”conștiința națională românească”, ”și-a ținut întotdeauna cuvântul” dat în relațiile cu diferite persoane, ”era gata a-și sacrifica tronul, persoana sa, numai să-și apere țara de orice pericol”, numele său era rostit cu evlavie și respect de ”trei milioane de locuitori pe care i-a făcut cetățeni”. Kogălniceanu a precizat că ”nu greșalele lui l-au răsturnat” în februarie 1866, ”ci faptele cele mari” ale lui Cuza din timpul domniei. Înfăptuirile lui Cuza ”sunt nepieritoare”, ele ”opresc chiar moartea”, căci ”Alexandru Ioan I nu poate să moară”. ”Veșnica lui amintire…  nu se va stinge din inimile noastre și ale fiilor noștri; și cât va avea țara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină… va fi aceea a lui Alexandru Ioan I” (Constantin C. Giurescu, Cuza Vodă. Viaţa şi opera, 1966, București, p. 461).

În concepția istoricului C.C. Giurescu, autorul uneia dintre cele mai importante și mai obiective monografii dedicate lui Cuza, domnitorul este ”unul din cei mai mari fii ai țării, unul din cei care contribuiseră mai mult la înălțarea și întărirea patriei, la ridicarea și luminarea poporului. (…) Cuza a fost, în fond, un mare revoluționar al poporului român; a urmărit statornic îndeplinirea programului revoluției de la 1848 și a contribuit în chip esențial la îndeplinirea unor puncte principale ale acestui program. A binemeritat astfel de la patrie; numele lui va rămâne înscris cu litere de aur în cartea istoriei poporului nostru, alături de numele marilor voievozi și domni ai lui” (Cuza Vodă. Viaţa şi opera, 1966, București, pp. 460; 467).

Chiar în condițiile grele, derutante, ambigui din România lunii martie 2020, Alexandru Ioan Cuza nu trebuie uitat! În torentele de știri care inundă 24/7 canalele de TV-Radio, spațiile de socializare etc. în jurul datei de 20 martie 2020, când se împlinesc 200 de ani de la nașterea domnitorului Unirii și Modernizării, numele lui Cuza nu a fost amintit! Nici măcar în acele spații virtuale unde postările se realizează de acasă, iar accesările și citirea materialelor se fac, comod ergonomic și sigur preventiv medical, tot de acasă! La urma urmei, România de azi, în fața unei provocări biologice seculare, a fost fundamentată cu 160 de ani în urmă, prin dubla alegere și domnia reformatoare ale lui Cuza, emblematică și stimulativă pentru modernizarea generală a societății românești în a doua jumătate a secolului XIX. De altfel, modernizarea României continuă în fața provocărilor inerente ale începutului secolului XXI, mai ales ale anului 2020. Exemplul reformator al lui Cuza poate fi un continuu îndemn și un element de comparație. Dar, în primul rând, nu trebuie uitat sau ignorat. Căci cine uită paradigmele și lecțiile trecutului…