Primit pentru publicare: 08 febr.2015.
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef la Rev. Luceafărul.
Publicat: 09 febr.2015.

GHEORGHE BURAC ÎNTRE “A FI” ŞI “A FACE”

De la o anumită vârstă nu ne mai temem decât de Dumnezeu. Viitorul rămâne undeva, departe, într-un dialog cu moartea. Nu ne mai interesează nici măcar prezentul aflat într-un permanent dialog cu îngerii. Gândurile ne duc în trecut, acolo unde demonii tinereţii ne-au determinat să lăsăm lucruri nerezolvate şi supuse uitării.

În această situaţie se află şi Gheorghe Burac, acum, la vârsta de 79 de ani. Nominalist convins în tinereţea sa, nu textul era pe primul plan atunci, ci EUL său bazat pe explorarea realităţii. Omul de atunci nu se mulţumea doar cu copierea realităţii, ci căuta să-şi construiască una nouă şi, indiferent de confort, anii fragezi îl făceau să se simtă bine.

La vârsta pe care o are acum, Gheorghe Burac e din ce în ce mai realist, utopiile îl părăsesc şi, copleşit de regretul de a nu-şi fi notat la timp secvenţe din viaţa sa, face un raport de seară. Cine îi cunoaşte traiectoria, va constata, dacă e de bună credinţă, că dintre verbele „a fi”, „a face” şi „a avea”, şi-a clădit personalitatea pe primele două. Şi-a consumat energia în comunism, un sistem imperfect, şi-a epuizat-o în această tranziţie postrevoluţionară haotică, cinică pe alocuri, nedătătoare de orizonturi.

Energia personală actuală, pe care Gheorghe Burac şi-a supus-o unei legi originale a conservării acesteia, ca sumă între potenţialitate intelectuală şi cinetism ideatic, îi este suficientă să-şi finalizeze proiectele. Nu mă îndoiesc de faptul că, fiind o personalitate stabilă, după raportul de seară vor urma şi alte rapoarte. De ce spun aceasta? Fiindcă, pe lângă stabilitate, la Gheorghe Burac se observă alte câteva direcţii constructive.

Prima, şi cea mai importantă, este aceea de a nu se izola, de a nu reduce contactele sociale. Gheorghe Burac nu mai este într-o competiţie cu cineva, acum se raportează, cu o insistenţă demnă de invidiat, la sine şi la grupul social din care s-a ivit în această lume.

Pe cea de-a doua o deduc din situaţia că la Gheorghe Burac nu se observă puseuri de devalorizare a potenţialului său creativ. Continuă să asigure permanenţă demersurilor sale, există preocupări de îmbunătăţire a sistemului de idei, ceea ce este un câştig pentru toposul în care se manifestă.

De admirat, în al treilea rând, lupta permanentă pe care a dus-o pentru a se înscrie corect în elita pozitivă a comunei, a judeţului şi chiar a ţării.

„Raportul de seară”, în fapt un buchet logic şi cronologic de evenimente ajunse amintiri, supune autorul, printr-o confruntare cu vulnerabilităţile trecutului, la o perfectă suprapunere peste prezent, pentru a-şi defini identitatea.