Primit pentru publicare: 26 mart.2015
Autor:    Adam CONSTANTIN
Tehnoredactre și facilitarea publicării: Augustin ROȘU
Publicat: 26 mart.2015

 „Lacrima neamului meu”

                                                     „Zice-va neştine: …După sutele de ani
                                                        cum se vor putea şti poveştile adevărate de
                                                         atâtea veacuri? Răspunz: lăsat-au puternicul
                                                       Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti,
                                                       scrisoarea, dintre care dacă va nevoi omul,
                                                       cele trecute cu multe vremi le va putea şti şi
                                                      oblici…”  (Miron Costin)    

Pentru a duce la îndeplinire Testamentul lui Petru cel Mare – ţarul Rusiei, la începutul veacului al XVIII-lea – marele şi năvalnicul nostru megieş de la răsărit, ca să ne apere – spunea el – neamul şi credinţa de stăpânirea păgânilor turci, vreme de o sută şi mai bine de ani, ne-a călcat pământul şi ne-a sărăcit biata Ţara Moldovei, luând cu samavolnicie, şi biruri, şi cele de-ale gurii, şi cai şi vite, distrugând semănături, doborând păduri, batjocorind şi schingiuind oameni… De voie, ori de nevoie, noi am crezut în vorbele mieroase ieşite din gura lui şi nu în faptele mişeleşti pe care le făcea din inima-i haină. N-am văzut cum neamurile lui, de acelaşi sânge şi credinţă cu el – lipovenii şi ucrainenmii – fugeau la turci, întemeind sate în bălţile şi stuful de la gurile Dunării sau cartiere în târgurile şi oraşele de aiurea. Observaseră şi constataseră că rubedenia, crucea şi credinţa mai bine se păstrează, rezistă şi strălucesc sub razele semilunii, decât sub „oblăduirea” acelor care se cred continuatorii Bizanţului… După un veac de încercări, mai pe faţă, mai pe ocolite, în 1812 la 16 mai, nestăpânitul şi ortodoxul nostru megieş şi-a văzut împlinit o parte din visul inimii: jumătatea estică a Moldovei, ţinutul dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră a fost „trecut sub proteguirea” Rusiei! Încercările anterioare din 1806 şi 1809 de a se încheia pacea între ruşi şi turci n-au reuşit, fiindcă nesătulul nostru vecin voia să ia, nici mai mult nici mai puţin decât, întreagă Moldovă şi Muntenie până la Dunăre, „pintenul” care îl împiedica să devină vecini cu fraţii lor slavi din sud, bulgarii şi sârbii, cu care în tendinţa lui expansionistă visa să pună stăpânire pe Marea Neagră şi care să cuprindă toate popoarele din nordul îngheţat până în sudul mângâiat de briza caldă mediteraneană… Cu toate că turcii nu aveau nici un drept să dispună de teritoriile principatelor româneşti, nu le era permis să cedeze nici o palmă din pământurile strămoşilor noştri, în Articolul IV al Tratatului (care cuprindea 16 articole) se spunea: „Cel dintâi articol al preliminariilor, deja semnate, hotărăşte că Prutul de la intrarea lui în Moldova şi până la întâlnirea sa cu Dunărea, precum şi ţărmul stâng al acestui din urmă fluviu până la Chilia şi vărsarea sa în Marea Neagră vor face hotarul celor două împărăţii…”. La 5 august 1812, în Manifestul său despre Pacea de la Bucureşti, ţarul spune: „Această pace ce ne-a fost dăruită de Dumnezeu, a adus mari foloase Imperiului Rus, pentru că în teritoriul său au intrat pământuri dens populate şi îmbelşugate…”.

Până la 1812 populaţia românească din Basarabia mai spera că ruşii vor părăsi ţara, că ocupaţia este vremelnică… Şi mare a fost deznădejdea când s-a răspândit vestea că prin Tratatul de la Bucureşti, Basarabia a rămas a ruşilor. Sate întregi părăseau ţinutul ajuns în Imperiu Ţarist, ca să treacă de la „eliberatori din nou sub jugul turcesc”, consemnează generalul Kiseleff. Ca să stăvilească acest exod, populaţia fugind pe capete peste Prut, ruşii au răspândit zvonul că în Principate bântuie ciuma şi au stabilit carantină pe malul acestui râu, interzicând orice comunicaţii cu Moldova din dreapta Prutului. Nemulţumirile de toate felurile care clocoteau în rândurile populaţiei Basarabiei au silit guvernul rus să acorde acestei „gubernii” o „ocârmuire specială, un fel de autonomie provincială”. Limba „moldovenească” a fost recunoscută ca limbă oficială în toate instituţiile de stat pe lângă cea rusă, iar în unele judeţe se întrebuinţa exclusiv. Mai mult, legile şi obiceiurile moldoveneşti, mai cu seamă acelea care priveau dreptul civil, au rămas în vigoare. Dar n-au trecut nici doi ani după apariţia Regulamentului, că la 1820 ruşii au început să-l încalce, înlocuind legile locului cu cele imperiale, pentru ca până la urmă şi limba română, ca limbă oficială până la 1833, să fie scoasă din toate instituţiile, în afară de biserică, unde s-a menţinut un timp ceva mai lung.

Un mare nenoroc, dezastru chiar, a fost pentru basarabeni şi faptul că erau de aceeaşi credinţă cu ruşii, ceea ce a dus la o oarecare comportare slugarnică a intelectualilor faţă de ocupanţi, la indiferenţa acestora faţă de suferinţele naţionale. Deznaţionalizarea reuşea mai bine cotropitorilor ruşi la popoarele de aceeaşi credinţă cu ei. Polonezii, de exemplu, popor slav, înrudit cu cel rus, şi-au păstrat naţionalitatea şi cultura datorită faptului că erau catolici. Ca masă, moldovenii sunt un popor de oameni moi, blânzi, nepractici, înclinaţi spre meditaţie. Balada „Mioriţa” e caracteristică. Baciul moldovean, aflând de conspiraţia pusă la cale de baciul vrâncean şi cel ungurean, în loc să reacţioneze, să se apere atacându-i, se resemnează pasiv înaintea morţii ca un preot budist, cântând moartea în imagini de neîntrecută frumuseţe. Uimitoarea delicateţe de sentiment a baciului faţă de măicuţa bătrână ar fi fost mai bărbătească, mai onorantă prin căderea în luptă, iar nu prin întinderea gâtului spre tăiere, ca o găină… Şi aşa, o sută şi mai bine de de ani, am plâns pierderea acestui scump pământ unde s-a petrecut aproape toată istoria Moldovei şi unde Soroca şi Hotinul, Tigheciul şi Codrenii mai vorbeau de voievozii noştri.

Pământul vechii şi cutezătoarei Dacii nu mai putea suporta. Răbdarea urmaşilor romanilor, romani care n-au supus popoarele numai ca să le prade ca barbarii, ori să le extermine ca asiaticii, sau să le deznaţionalizeze ca slavii, ci le-au supus ca să le cârmuiască în ordine şi legalitate, lăsându-le să se dezvolte după firea lor, la adăpostul steagului roman, într-o „pax romana” civilizatoare, pace păzită de puterea armatelor biruitoare care le acorda ca premiu de cuminţenie dreptul de a fi „Civis romanus”, ei bine, răbdarea acestor urmaşi ajunsese la culmea ei. În constituţia lui psihofizică, poporul român poartă o lumină călăuzitoare înnăscută, lumina geniului politic moştenit de la poporul-rege, care a creat lumea dreptului şi a dat omenirii conştiinţa practică a respectului legilor – acel fundamentum regnorum! Această moştenire este mai preţioasă şi mai sigură decât toate achiziţiile experienţei proprii a unui popor. Ea e chemată să-i cârmuiască evenimentele, să-i îndrepte calea şi să-i fie călăuză în negura nepătrunsă a viitorului.

O geană de lumină se arătă atunci când, la 14 august 1916, armata română intră în Marele Război pentru Întregirea Neamului, prilej pentru românii Basarabiei constituiţi în Republica Democratică Moldovenească, cu domnii Inculeţ, Ciuhureanu, Stere şi Halippa în frunte, având ca Parlament un Sfat al Ţării, să proclame la 27 martie 1918, Unirea Basarabiei cu România! Declaraţia de Unire adoptată atunci afirmă că: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele să-şi hotărască singure soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.” România, Patria Noastră, buna noastră Ţară, azil vestit pentru cei asupriţi în ţările lor. Toţi străinii care ne-au trecut hotarele, indiferent de religie sau etnie, recunoşteau şi apreciau ospitalitatea românească. Un vechi cântec polonez spune: „Dacă vrei să trăieşti liber, treci în România…”. Pentru basarabeni, din păcate, reparaţia a fost chiar mai mică de 25 de ani!…

Veac de veac, hoardele barbare s-au învolburat din stepă asupra ţării noastre… şi tot de acolo, s-a înălţat cu ameninţarea pustii-rii morale, flagelul comunist şi fără Dumnezeu al sovietelor ruseşti. Un sfert de secol şi-au pregătit o şi mai cumplită năvălire în Europa spre a semăna prăpăd şi ruine, ca hoardele asiatice de odinioară. Agresiunea lor din iunie 1940 a sfârtecat hotarul nostru de la Nistru şi Ceremuş… „Popoarele mici – spunea un filosof – care nu se sprijină pe rude tari, sunt sortite pieirii. Ele sunt incapabile să se menţină în lupta pentru existenţă împotriva vecinilor mai puternici. Singure vor dura marile naţiuni, iar dintre cele mai mici, numai cele în stare să întemeieze un stat naţional independent… Veacul XX nu se va sfârşi fără să asistăm la deznodământul acestei drame a istoriei universale. Cetele de laşi se vor lăsa manipulate fără rezistenţă, iar trupele de viteji vor sucomba gloriei în lupte. Supravieţuitorii se vor bucura de posesiunea deplină a drepturilor lor naţionale. Viaţa e o luptă, iar puterea de viaţă dă dreptul la viaţă…”. Niciodată n-a avut mai mult înţeles ca atunci, nici n-a sunat mai dramatic chemarea lui Andrei Mureşanu: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!” Dar cine să audă?… Era prea târziu. Ciuma roşie ne contaminase…

Pentru ca somnul acela să nu devină în adevăr somnul morţii, e necesar să luăm hotărârea de a scutura negurile vieţii de odinioară, a ne freca pleoapa de amorţeala orientului, a ne încorda pentru marele efort al civilizaţiei. Şi cum toate astea nu ne vor veni de-a gata numai prin sprijinul altora, trebuie să fim conştienţi că cheia sccesului este în noi şi numai în noi. Să sperăm că nedreptăţele istoriei vor fi reparate şi Ţara Noastră, România, va fi iarăşi cum a fost!

Aşa să ne ajute Dumnezeu!