Primit pentru publicare: 02 iul.2015
Autor: Gheorghe Clapa
Publicat: 03 iul.2015

 

O mică enciclopedie a sentimentului de Dor7*

 

Motto

“O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte”
Mihai Eminescu « Luceafărul » 

 

“Despre Dor de-acasă se poate scrie în fel și chip, cum ar spune mama cu vorbele ei, adică divers, după mintea și inima naratorului, după dorință. Cartea de față, a șasea din seria de antologii de proză și poezie este rodul muncii independente a unor autori din întreaga țară care precum într-o orchestră, fac din fiecare instrument o voce distinctă care creează ansamblul pe care îl lăsăm să-și păstreze independența.” (Ion N.Oprea, Prefață, p.5.)

Volumul începe cu studiul prof. Gheorghe Clapa din Bârlad intitulat: “Nici un popor nu și-a însușit cuvântul dor, având drept Moto: “Dorul este focul care arde speranțele, dorințele, durerile… iar cenușa care rămâne reprezintă amintirile”, de Octavian Paler. Studiu propus de autor cuprinde următoarele subtitluri:”Cuvântul dor nu-și găsește echivalentul ab literam în nici o limbă străină”; “O potecă a dorului.1. Vechimea cuvântului. Echivalențe străine. Evoluție semantică. Fețele dorului în folclor. 2.Semnificație tradițională – semnificație cultă. Dor-vis. – iubire-dor. Dor-gând. 3. Tema dorului –recapitulare bibliografică. Dinamica dorului. 4. Dor, concluzii pe baze statistice. De la dor erotic la dor metafizic. 5. Dorul de-acasă… Despre dor. 7.Poate întreaga lume să fie văzută ca acasă sau acasă este un anume lor?.” ; „Exilul și nostalgia originarului”; George Bondor, carte de vizită” ; „Dorul de-acasă”; “Poezii despre acasă”; “Scrisorile de acreditare ale singurătății”; “Ești dorul meu” (p.10-66). Domnul profesor Gheorghe Clapa, în cartea de față realizează o mare și antrenantă lecție doctorală, un curs pentru cei ce vor să se inițieze în geneza cuvântului dor, adesea cu note de-a înțelege esența patriotismului român care constă și în faptul că numai la noi se întâlnește nu numai expresia (I.N.O).

Dor. Un cuvânt. O silabă. Trei litere (scrise). Trei sunete (vorbite). Două consoane și o vocală. D, de la Dumnezeu, R, de la Rai, O, de la orizont. Conținut. Infinitul. O stare. Un registru inegalabil al trăirilor umane. Chiar dacă în Limba Română, mau sunt cuvinte la fel de bogate în sensuri, dar se situează, în mod sigur, printre campioni. Și, poate, este printre puținele care antrenează nu doar resorturile emoționale ale omului. El pune în operă și mintea, mai cu seamă memoria acestuia. Cu alte cuvinte, întreaga ființă, spirituală și materială. Nici un om, indiferent cine este el, nu e ocolit de această complexă și puternică stare emoțională, care poate doborî și înălța în egală măsură. Deși, în creația literară, – în folclor îndeosebi – acțiune “distructivă” a dorului este cu preferință solicitată, “pacientul“ pacientul fiind adesea declarat „irecuperabil”: “dorul mândrei mă omoară” – de pildă.

Spun specialiștii că acest năstrușnic cuvânt – dor – nu se mai găsește în alte limbi ale pământului, tot ei afirmând că este foarte bătrân. Cam de o seamă cu poporul român, dar mai înainte ca noi să dobândim acest nume. Dorul de-acasă este cel mai complex, el cuprinzând o sumedenie de doruri, în virtutea unui adevăr incontestabil: casa (cea părintească, în primul rând) sau grădina. Acasă înseamnă deopotrivă, satul natal, zona natală, patria natală, apartenența la un spațiu nu doar geografic, ci, mai ales, spiritual: de limbă, de istorie, de tradiții, de credință, de relații sociale și afective. Colectivități concentrice, legături tainice sunt izvoare ale dorului de-acasă, cel care are amplitudini, altitudini și adâncimi nepătrunse. Dorul și omoară, dar se înnobilează. Coboară și înalță. Dărâmă și construiește. Armă cu două tăișuri? Nu! Cu mai multe virtuți. (Prof. Vasile Filip, Iași, “Dorul dorurilor toate”).

Profesorul Vasile Filip, poetul, în folcloristica sa,  cu “Dorul dorurilor toate”, culege și șterge simțăminte și lacrimi, nu numai de doamne, convingând că Acasă ta poate fi oriunde, ca în cazul când devine călător cu Țara în suflet. Mândru de ea, dar și pretențios, că ar fi putut și poate fi mai bine. Și despre Iași, orașul nostru, la fel… (Ion N. Oprea).

În cartea lui I.N.O.(prea) “Adriana, cuvinte din iarna vieții” (Iași, PIM, 2014), am găsit un bilețel cu mesaj scurt: Temă: “Dor de-acasă”. Ce ziceți? Ceea ce urmează, asta zic! Dintotdeauna, dintre dorurile toate, în fața dorului de-acasă m-am simțit cel mai vulnerabil. Așa se și explică existența capitolului “Acasă și la școli” în OGLINDA MEA RETROVIZOARE, manuscris în împuținare continuă, fiindcă se tot “mușcă” din ademenitoarea Oglindă. Cuvântul “dor”, după cum se știe, nu poate fi tradus în limbile altor popoare… Rămâne-va un bun de patrimoniu național? Pentru mine, dor înseamnă o chemare lăuntrică față de ceva sau cineva drag și dorința nestăpânită de a revedea locurile natale și oamenii de care aparțin în mod direct (rudele toate), pe lângă alții pe care-i cunosc și mă recunosc ca pe unul de ai lor, c-așa-i pe la noi, la țară…

Nu de puține ori am constatat cum dorul meu de-acasă pălește în comparație cu dorul celor obligați de vitregiile istoriei să-și lase casa, gospodăria, țarinile, rudele, cunoscuții și locurile de obârșie, trăind ca refugiați în locuri unde se cred, dar nu sunt, cu adevărat, niciodată “acasă”…

De când libertatea de mișcare a persoanelor a devenit un drept câștigat și pentru români, dorul de-acasă crește  în progresie geometrică și face numeroase victime în rândul celor care suferind de dor ca de o “boală incurabilă” a ultimilor zeci de ani, se jertfesc pe drumurile de dus-întors  ale vitregiilor impuse de nevoi… Bine ar fi să ne putem consuma dorurile toate pe meleagurile străbune…! (Prof. Mihai Bejenaru, Câmpulung-Moldovenesc, “Acasă”…).

Profesorul Mihai Bejenaru nu-și propune o prelegere pe o temă dată, Tema pentru acasă, dată de INO, ci deconspiră paragrafe dintr-o compunere mai veche, împrospătată, care poate proba dacă i-a fost și-i mai este sau nu… Dor de-acasă.

Dar cu nimic ficțiune, cum îmi place și mie, ci totul despre fapte de viață care nu-l rușinează, legate de copilărie, casa părintească, cu nostimade care povestite, unele dramatice, devin drumuri de străbătut… Mai ales că unele se referă la bunici și părinți, vecini sau  cunoscuți, într-o portretistică nu prea întâlnită de mine la scriitori cu pretenții…

Și, după cum spune însuși povestitorul, amintirile ici-colea, îi rămân, totuși sărace, până la umilință, nedemne să fie luate în seamă, încât singur se întreabă, oare merită povestite, la care asigur cititorii că îndoiala exprimată nu poate fi decât o chemare cu modestie la lectură… Chiar dacă aflăm mai jos, că în casa copilăriei referentului, trăirile pline de duioșie, afecțiune, distracție și confort spiritual familial nu prea au existat, ca la majoritatea caselor de la țară, unde școala este muncă… (Iom N.Oprea).

Îmi este mereu dor de casa copilăriei mele, de zilele fără grijă pe care le trăiam acolo. Îmi este dor să mai merg cu bunicul la stână, departe, departe de sat, să-l văd cum mulge singur oile și pregătește cașul și urda. Îmi este dor să adun opintici din jurul stânei, să dorm sub stele pe blănuri uriașe și moi. Îmi este dor de câinii uriași și prietenoși de care mă lipeam în răcoarea nopții.

Îmi este dor de mersul legănat al bunicii, mereu găsind ceva de făcut prin casă sau prin curte.

Îmi este dor de sentimentul de libertate absolută care-mi umplea fiecare  clipă petrecută acolo.

Îmi este dor de casa bunicilor, îmi este dor de mirosul laptelui fiert cu mămăliguță, îmi este dor de gustul plăcintelor și al turtelor pe vatră. Îmi este dor de ciupercile aduse din pădurea Hângerăului, hribi și hulubițe, alese cu grijă de bunica, amestecate cu smântână, sau pur și simplu coapte pe plită. Îmi este dor de parfumelele din fața casei. Îmi este dor până și de mahorca bunicului, de pălăria lui veche, de ochelarii ce i se odihneau pe nas când adormea cu ziarul în mână. Îmi este dor de lumina palidă a lămpii cu gaz, de mușcatele din geamul mic, cu perdeluță de pânză. Îmi este dor de icoana veche cu busuioc deoparte și  de alta. Îmi este dor de camera cu lut pe jos, unde săpa iarna bunicul o groapă adâncă, să încapă în lunile friguroase un oleandru mare, mare de tot, mândria și bucuria bunicii.

Îmi este dor de portul bunicii, prins în brâu, mai tot timpul cu ceva bun prin buzunare: bucățele de zahăr candel, fructe, bomboane cumpărate cu suta de grame de peste drum.

Îmi este dor, îmi este foarte dor de tot ceea ce am așternut aici pe hârtie și de tot ce nu am apucat să scriu, dar port cu sfințenie în amintirile mele cele mai dragi. Îmi este dor de pacea din sufletul meu de atunci, de căldura revărsată de bunici asupra mea de libertatea sufletului și gândurilor mele… De citit și poeziile: “Dor”, “Dimineața la țară”, “Ploaie tihnită la Iurești”, “Casa cu gutui”,”Dor”, „Dor de casă”, „Dor de tata” – în memoria părintelui meu, plecat, plecat în lumi neștiute în ziua de 10 august 2014 (Dr. Teona Scopos, Iași, „Dor de casă”).

Dorul de-acasă aparțínând doamnei Teona Scopos este trăirea care în casa bunicilor devine imn de aducere aminte pe care nu oricine poate să-l spună, imnul pe care fiecare ni l-am dori închinat satului copilăriei, cu care niciodată nu ne vom mai reîntâlni, oricât l-am cânta… (Ion N.Oprea).

„Mi-a rămas săpat în minte de pe când copil eram
Că sunt Om, că am o țară și o limbă și un Neam
Că-n adâncul gliei sfinte stau de veacuri moșii mei
Că din ei răsare pâinea și prin mine trăiesc ei
Valuri tulburi de uitare peste morții mei se-așează
Limba nu ne mai e limbă, țara nu mai este trează
Azi ne-nvață imbecilii intereselor perfide
Cum să ne uităm eroii și să venerăm partide
Cum să cântărim istoria și s-o vindem pe bucăți
Cum să facem Mall-uri, vile, scoțând piatra din cetăți.
…Eu aștept reînvierea, când din marile morminte
Vor ieși din nou Eroii înarmați c-un bici fierbinte
Și vor face curățenie printre cei ce ne-au furat
Spre a fi din nou în lume Neamul Binecuvântat!
Radu Pietreanu, „Lecție de istorie”, februarie 2014.

„Lecție de istorie” sunt versurile lui Radu Pietreanu, acuzatoare, demascatoare dar scrise pentru vindecarea rănilor care, ca și poetul ne simțim furați până și în cea ce ne este istoria patriei de oameni care până și școala au făcut-o tot din furate. (Ion N.Oprea).

Pentru orice om, indiferent de vârstă, de locul unde și-a întemeiat familia, unde locuiește și își desfășoară activitatea, acasă înseamnă casa în care a venit pe lume și localitatea unde și-a petrecut copilăria și adolescența. (Prof. Vasile Fetescu, Iași, „Din nou acasă”, din Chemarea amintirilor, Ediția a II-a revizuită și îmbogățită. Cu o postfață de Vasile Fluturel, Editura PIM, Iași, 2013). Vezi și poeziile „Evocare”, „Spre obârșie”, „Dintotdeauna”, „Dor nestins”, „Magnifica diplomă” (Din volumul „Poematice gânduri, antologie de versuri, cu un studiu introductiv de Constantin și Magdalena Mănuță, Editura PIM, Iași, 2014).

Pentru românii aflați departe de patrie, temporar sau pentru totdeauna, acasă înseamnă țara în care s-au născut, cu locurile și cu oamenii ei. Vocabula acasă declanșează în sufletele lor trăiri afective de mare intensitate, provocate de dorul nestins de țară, de locul natal, de casa părintească și de toți cei dragi. Cuvântul acasă încorporează în el universul copilăriei cu tot ce s-a fixat în memorie de-a lungul primilor ani de viață, înseamnă părinții și celelalte persoane în mijlocul cărora am crescut și de la care am căpătat primele lecții ale vieții, înseamnă aerul pe care l-am respirat în pruncie.

Persoanele care au părăsit satul natal și și-au clădit case în alte localități, când revin în satul copilăriei spun, cu bucurie, că merg acasă, adică la izvorul amintirilor. Cei care și-au găsit rostul pe alte meleaguri, departe de casa părintească, rămân cu dorința fierbinte de a reveni în satul natal pentru a revedea cuibul copilăriei, pentru a aprinde o lumânare la mormântul celor ce le-au dat viață, pentru a respira aerul de acasă, chiar dacă sunt septuagenari sau octogenari, iar deplasarea presupune pentru ei mari eforturi… România, casa noastră, a tuturor celor ce ne-am născut și trăim pe acest pământ stropit cu sângele strămoșilor și binecuvântat de Dumnezeu. (Din volumul „Toamnă la Copou”, Editura PIM, Iași, 2005.

„Acasă”, din „Toamnă la Copou” și „Din nou acasă”, la o altă vârstă, în „Chemarea amintirilor”, și una și alta scrise de profesorul Vasile Fetescu, sunt un alt mod de a ne păstra atitudinea că orice ar fi și se vor întâmpla rămânem acasă. (Ion N.Oprea).

Un cuvânt, precum acasă, are însemnătate pentru fiecare dintre noi. El are nemăsurata putere de a deprima, de a alina, de a readuce în actualitate vremuri apuse, de a fi învălui în ficțiunea viitorului, de a produce un zâmbet, ori de a face ca o lacrimă să cadă, în încercarea de a stinge focul mistuitor al dorului. Acasă înseamnă cămin, adăpost sufletesc, liniștea după care tânjim, siguranța de care avem nevoie în tot ce înfăptuim și, mai înseamnă iubire… Este locul minunat în care simți nevoia de a te întoarce iar și iar,… mereu Acasă suntem noi înșine. Acasă e locul în care ne este sufletul și sufletele celor dragi nouă. Acasă e locul pe care îl considerăm ca atare. Pe când dorul e partea cea mai cumplită boală a sufletului ce uneori nu are leac. Căci unele lucruri pierdute în viață se regăsesc cu greu sau rămân pe veci pierdute. În urma lor, a fiecărui lucru, obicei, loc special, persoană iubită, de neînlocuit, rămâne golul ce face loc treptat dorului. Dorul de acel loc unic, de acasă, poate părea uneori sfâșietor, un gol permanent. Doar acasă visăm liberi, ne facem planuri. Doar acasă găsim puterea de a ne plămădi visele – esența vieții. Aici se adună speranțele ce ne impulsionează spre tot ce e frumos, curat, bun, spre viitoarele realizări, spre împlinire. De acasă vine pofta de viață, energia pozitivă, puterea de a continua indiferent de obstacole, dorința de-a renaște mereu, de a ne ridica de câteori cădem răpuși de eșec, aici învățăm pentru viață, aici ne pregătim să devenim oameni. În momentele grele, când parcă nimic nu se  mai leagă, atunci când ne este rău și vrem să uităm spre a ne vindeca sufletul, singurul lucru pe care mai vrem să-l facem e să ne întoarcem acasă… (Cosmina Marcela Oltean, Subcetate – Harghita, „Cuvântul învață…Puterea cuvântului”).

Important este „Dorul de casă” care este „puterea cuvântului”, starea aceea ce înseamnă acasă pentru minte dar mai cu seamă pentru inimă, în proză și versuri (n.n. vezi poezia „Acasă”), cum, ca și următorii Cosmina Marcela Oltean, ne alintă cu mare seriozitate, totuși, în ceea ce primește foaia de scris… (Ion N.Oprea).

De obicei, când sunt acasă sunt stăpânită de dorul de ducă. Când dorul de ducă s-a materializat, m-am confruntat și eu cu dorul de acasă. Prima dată când m-a prins cu adevărat dorul eram elevă la Liceul Militar. Am mai experimentat dorul de casă la Cluj, ca studentă. O altă întâmplare a fost atunci când am plecat la studii, de această dată în străinătate, la Lisabona. Pe la sfârșitul perioadei petrecute în Portugalia mi s-a făcut în sfârșit dor de casă. „Dor” se traduce în portugheză prin „saudade” iar acest cuvânt există în limba română și în portugheză. Îmi mai imaginez că voi mai fi plecată și aștept să văd sub ce forme și nuanțe voi trăi atunci dorul de casă (Smaranda Iacoban, Câmpulung Moldovenesc, „Când m-a prins dorul de casă”).

Acasă înseamnă mama și bunica, tata, bunicul, capra, apoi rând pe rând, ulița, vecinii, mai buni sau mai răi, vorba lui Creangă, curtea, grajdul, casa, oile, vaca, grădina cu flori legume și zarzavat, doi peri din curte în care copii vecinilor aveau dreptul să se urce doar cu aprobarea bunicului, cimitirul satului, biserica, primăria, monumentul eroilor, drumurile spre loturile de pământ de toate felurile, de până la colectivizare, arabil, pășune, livadă, fânețe, pădure etc. Acasă însemna iarna zăpada căzută din belșug de care nu se văieta nimeni, colindele de Crăciun, tăiatul porcului, deniile de Paște, Râul Târgului cu apa curată și limpede în care înotau peștii și la răgălii se ascundeau racii, „vijoaiele”sau bulboanele cu apă mai adâncă bune de notat „câinește”, spălatul rufelor vara la râu, mirosul fânului cosit, carul plin cu porumb sau fân întors acasă de pe câmp, zilele calde de vară când prefera umbra unui nuc.

Omul nu e singur, iar de aici că fiecare are un acasă al lui, dar are nevoie și de ceilalți. „Doamna Anișoara Dumitrescu, fosta noastră profesoară de latină din liceul militar, dar și domnul INO, fie-mi iertată expresia de prieteni domniei sale, inspiratorii și mobilizatorii noștri moldavi în ale scrisului și comunicării în cenaclu virtual demonstrează acest adevăr.”(General de brigadă ®, prof. univ. dr.ing. Constantin Nițu, București, „Zile și zile”).

Pentru Constantin Nițu, „acest „acasă” are, ca profesor universitar geodez, ca general al armatei române, atât sensul local și sensul național dar și sensurile european și global terestru sau sensul de sistem solar în Univers”, dar oriunde ne-am îndrepta, primul „acasă local”, cel al nașterii și copilăriei, are și rămâne cu semnificații aparte, deoarece „dacă îți porți copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată…” (Ion N.Oprea).

Acum mai trec din când în când prin satul dintre văi și munți doar ca să pun flori  și să aprind lumânări la mormintele celor dragi mie: bunicilor mei celor blânzi și buni, mamei mele, fraților și cumnatelor ei. Și cu multă nostalgie privesc la casele tăcute în care trăiesc alți oameni, străini mie, la clădirea căminului cultural în paragină la valea secată și la ulița mare prăfuită, fără viață și lacrimi amare îmi spală fața, căci timpul a trecut dureros de repede și mi-e tare dor de tot ce-a fost cândva, atât de senin și de pur în satul cu bunici… (Marinela Belucapșa, Râmnicul Vâlcea, în „În satul cu bunici”, Editura Conphis, 2014).

Ca să suferi de dor trebuie să ai o strânsă legătură cu ceva sau cineva. Dorul este acel sentiment care te arde, te topește, te macină, te usucă, te îmbolnăvește (cum spune poetul) sau îți creează stări ce te determină să revezi locuri, ființe sau lucruri care îți sunt dragi. La români, dorul se cuibărește în inimi și minte încă de când sunt mici. El curge din țâța mamei direct în sufletul nostru. Din el ne hrănim și cu el creștem mari. Acasă este dorul de tot ce-ți aparține sau de tot ceea ce aparții. Mărimea sau intensitatea acestui sentiment magic dorul de acasă este dată de locul unde te afli, de vârstă, de starea sufletească, de puterea atașamentului sau devotamentului fiecărei persoane. Pentru cei plecați dorul de acasă are toate argumentele să îi usuce ca un blestem sau să îi poarte pe aripile sale pentru a scurta timpul despărțirii de tot ce înseamnă acasă. Sentimentul dorului de acasă, a chinuit și inspirat majoritatea creatorilor de literatură, muzică sau altă formă de artă. Scriitorii și muzicienii, cei mai suferinzi de această boală, au lăsat opere cu fioruri de necontestat pe această temă (Prof. Vasile Maftei, Cenaclul „Floarea de colț”, Câmpulung Moldovenesc, Suceava, „Dorul de acasă„ (cauze, situații, oglindiri).

Într-o zi, când n-am mai suportat zbuciumul «dorului de-acasă» am plecat să mi-l ostoiesc. Spiritul adevărului mi s-a arătat în toată metamorfoza sa… Nu am mai găsit nimic din casa părintească. Nu mai era nimic din arhitectura ei cochetă… și mergând prin camerele împodobite cu prea sfinte icoane generos aurite iar pe un perete – în mărime naturală – Prea Sființia Sa Părintele… Grădina plină de verdeață și flori multicolore străjuite de pomi și o viță de vie ingenios terasată… o grădină de legume cultivată cu specific comercial… Am alergat «dincolo» la cimitirul Grădini, unde am găsit «casa de veci» cu pozele celor dragi, cu privirea lor caldă, alintătoare și am plâns uitând de mine…până am simțit mâna ocrotitoare a fiului meu care m-a adus la realitate: „gata mămica”. (Prof. Ana Dumitrescu, „Mi-e dor de-acasă”, din volumul „Fereastra deschisă, mini-jurnal mozaical…).

Stimate Domnule Ion N.Oprea, coordonator al Cenaclului,

Am avut plăcerea să vă transmit, la 10 iunie a.c., un scurt studiu intitulat „Exodul de competențe – referiri la România”. Această temă este de natură să stimuleze un larg evantai de situații, imagini și profunde sentimente umane, indiferent de vârstă sau poziție socială. Nu oricine pleacă din țara lui, nu se duce oriunde, iar dacă o face, nu știe precis, în detaliu, ce îl așteaptă, ce pierde sau câștigă. Oamenii care aleg acest drum au multe speranțe, vor să aibă, evident, foloase, dar viața oferă și surprize nedorite, adeseori mergând până la sfârșitul fatal. În focul pregătirilor de plecare, puțini se gândesc la o temă ca „Dor de acasă”, adică la dorul celui care pleacă sau la dorul celor de acasă pentru cei care pleacă.

(…) În asemenea condiții, „Dorul de acasă” izbucnește ca un foc de artificii sau ca o adevărată fântână cu jeturi spre cei dragi și plaiurile natale. Are loc o reală întâlnire  în spirit a „Dorului de acasă” al celor plecați cu „Dorul celor de acasă” pentru ființele dragi de departe. Tema „Dorul de acasă” nu are numai componente spirituale, ci și implicații concrete ale vieții de zi cu zi. Cărora trebuie să le facem față cu toții, dacă vrem să supraviețuim… Dr. Valeriu Tudor, Ambasador, București, 26 iulie 2014.

Dorul de acasă niciodată nu mă lasă. Niciodată nu pot uita dorul de acasă, casa cu odăile pline de flori… Oare, cine poate uita dorul de casă, când făcându-ți temele sau croșetând, cum ți-a spus mama, în cămăruța cu o sobă caldă, cu lemne tăiate și aduse de tata, gutuile coapte produceau mare poftă și plăcere în degustările noastre, ale copiilor? Oare cui nu-i revine dorul de casă, când cea mai bună mâncare pregătită de mama, cu și în cratița mare de tuci, plină de varză făcută cu jumări și deasupra cu cârnați de casă gustoși care emanau un miros și apoi lăsau un gust care nu-mi dispar nici azi din fața ochilor, din nările nasului și gura care era mereu lacomă? Cine uită dorul de casă, când pe plita sobei din cămăruța care ne încălzea se cocea cea mai bună și mai gustoasă scovergă făcută din făină neagră de nu te săturai, mai ales dacă o ungeai și cu slănină afumată? Poți uita dorul de casă, pus în caietele tale, predate Doamnei ca să fie de dânsa corectate și apreciate, justificându-i încrederea pusă în tine? Poți uita dorul de casă, unde seara te așteptau niște cerșafuri albe din in țesute în războiul din casă la care te alăturai și tu mamei neobosite, ca să deprinzi secretul confecționării a ceea ce nu puteai procura de la târg…Dintre toate dorurile din lume, dorul de-acasă este vital dar… acum, în prag de plecare… mi-a cuprins întreaga ființă „dorul de viață”! (Adriana Andreiaș – Micu, Schitul Darvari, București, „Dor de-acasă”, din „Adriana. O altă primăvară”, de Ion N. Oprea, Editura PIM, Iași 2014).

(…Trăind în mijlocul naturii, copil și apoi prin profesiune, am ajuns la un moment dat la o înțelegere a confruntării omului cu natura și a desprinderii de ea în același timp. Adică a acestei tragedii care se întâmplă, aimenului dor-de-natură ăe care-l avem și care, de fapt, este desprinderea perpetuă de ea. Sentimentul acesta al comuniunii OM și NATURĂ mi-a permis să am o înțelegere în care să mă detașez de ea. Am încercat, dacă vreți, și o altă geneză decât cea pe care o cunoaștem sau cele pe care le cunoaștem. Am realizat aceasta gândindu-mă mult și apoi scriind poezia ACASĂ: „Cu mine în firul de iarbă mai suia cineva./ Inima mea bătea cât-două laolaltă./ Ieșisem cu firul de iarbă/ să mai privesc odată câmpia,/ ieșisem să mai privesc odată câmpia./ Și se făcea că-mi este dor de-acasă, dor/ și nu puteam să plec/ și am strigat atunci de dare-n copt/ și tata din instinct puse mâna pe coasă,/ mă tăie și mă duse în brațe la mama, acasă.” Ion Grigoriu, Ianca-Brăila. Președinte ONG Asociația Literar-Artistică „Flori din Bărăgan”, din volumul „Călătorie în spirit”).

În satul cu bunici, Marinela Belu-Capșa se simte bine și pentru că ei știau să împace pe mama cu tata. Doamna Ana Dumitrescu, și ea, rezolvă problemele de singurătate, profund explicate de dr. Valeriu Tudor care, de profesie ambasador al României, în exodul competențelor sale ne încredințează că mâine va fi mai bine, ceea ce ne sugerează și Doamna Adriana Andreiaș Micu, nonagenară și dumneaei prietena noastră. Ion Grigoriu în „Pădurea de patimi’, face ca fiul satului rătăcind către casa părintească, unde ajunge rar să-și revadă în gânduri și aevea, pe mama care îl așteaptă cu pâinea caldă aburindă, pe cei mici adormiți, fratele mai mare care i-a luat din proprietate, și pe cei de la cimitir, unde în „Chemarea de dincolo”, la plecare, promite că o să mai vină, să ciocnească cu tata un pahar cu vin… (Ion N.Oprea).

„Acasă-Apă vie, sfânt cuvânt,/ Acasă Loc Ales de pe pământ/ În care simt că sunt chiar când nu sunt;// Acasă pâinea-i bună chiar  de-i rea/ Acasă veșnic fericita stea/ Sub care țara dăinuie prin ea;// Acasă – cât mai e câte un părinte,/ Acasă, și de sunt numai morminte/ Ne dau puteri aducerile aminte; // Aici, acasă-i dorul meu întreg. (…)/ Aici, acasă-i și balsam și rug./ Un neam străvechi încovoiat pe plug,/ De care nici în moarte n-o să fug! (Alexandru Brad).

Dorul de acasă este o stare de spirit exprimată în limba română printr-o sintagmă pe care putem să o definim, mai întâi, ținând seama de părțile ei componente. Acasă, în mod fericit și firesc, pentru orice copil, ar trebui să aibă o bogăție de reprezentări; casa părintească, familia – părinți, frați și surori, bunici, rude, ulița copilăriei, cei dintâi prieteni, primii dascăli… locul natal cu partea lui de cer.

Acasă este, așadar, locul în care ne familiarizăm cu o bogăție de sentimente – de siguranță, liniște, bucurie, iubire și stabilitate, mulțumire, împlinire; acasă este spațiul spiritual în care deschidem ochii spre lume, locul în care primim cele dintâi lecții de viață despre iubire, omenie, respect, bună cuviință, onestitate, despre bucuria de a dărui și a primi; acasă este locul în care ni se modelează conduita după exemplu propriu al părinților, locul în care ne făurim primele vise; acasă este limba în care învățăm să vorbim, să comunicăm…

Acasă rămâne în mintea fiecăruia ca imagine de referință, primară, pentru a compara și a înțelege șirul de avataruri ale noțiunii de casă. Locul inițial înseamnă pentru noi „acasă”. Acasă este locul unde te simți bine. Și este adevărat.

Dorul este un cuvânt care exprimă o stare a sufletului, un cuvânt propriu limbii române definit magistral de filosoful Constantin Noica.

Dorul, „prin formația sa, are în el ceva de prototip: este alcătuire nealcătuită… un întreg fără părți, ca multe alte cuvinte românești cu înțeles adânc și specific. Reprezintă o contopire, și nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde și vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere nu știu cum. (…) spunem dor care însă e și căutare și negăsire, cum este și plăcere și durere.” (Constantin Noica, „Introducere la dor”, „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Editura „Humanitas” , 1996, p.247; Idem „Revenirea la dor și despărțirea de el”, în op. cit., p.388-389).

Sintagma dorul de acasă, prin bogăția„ sa de sentimente pe care le exprimă, este un „concept întrupat în vorbire”, cum ar spune tot Constantin Noica. (Idem „Despărțirea de cuvinte”, în op. cit, p.393. Dorul de acasă îl percepem diferit, în funcție de firea noastră, de sensibilitatea cu care trăim diversele noastre stări emoționale, sufletești. Dorul de acasă ne cheamă mereu și mereu spre casa părintească, spre vremea copilăriei, spre tot ceea ce am adunat, bun și frumos, în sufletul nostru acolo și atunci, căci, de fapt, „acasă” nu este un loc anume, ci un sentiment. Dorul de acasă poate fi trăit pretutindeni, chiar în locul obârșiei, nu doar pe tărâmuri străine. „Acasă” înseamnă bucuria de a fi împreună cu cei dragi. Dorul de acasă este căutarea și negăsirea a ceva despre care aveam certitudinea – sau doar impresia? – că exista cândva. Dorul de acasă ne poartă spre trecut și ne încarcă de durere și regret. Dorul de casă ne poartă și spre viitor, încărcându-ne de noi speranțe. Dorul de acasă ne face să perpetuăm anumite tradiții, să ne transmitem limba, cultura… (Profesor Doina Dobreanu, Subcetate, „Când mi-e dor de acasă…”).

Doina Dobreanu, într-o sinteză, profesională, realizează mai tot ceea ce e „Dorul de acasă”, ca stare de spirit, reprezentare, identitate, bogăția de sentimente, imagini de referință, dorul ca termen și trăire filosofică și concept de vorbire… (Ion N.Oprea).

Dorul de casă, de părinți, biruise. Întâlnirile-i captivează pe cei dragi! Cine nu a avut parte de asemenea întâlniri?, când dorul de casă te cheamă. Afară se auzea pleasna vântului pocnind în ferestre. Ce mai conta! Aici era altă lume, lumea care ne învăluie în flacăra iubirii. (Camelia Grigoriu, Ianca-Brăila, Secretara Asociației Literar-Artistice „Flori de Bărăgan”, Laureată a concursului Național „Luminile din flori”, „Acasă”, fragment din romanul în pregătire „ACASĂ”.

Camelia Grigoriu, iubitoare și ea de drumurile prin pădurea locurilor, își petrece eroul viitorului să roman „Acasă” pe o vreme care lasă cale liberă gândurilor de tot felul. (Ion N.Oprea).

DOR de ACASĂ rezumă dorința puternică de a revedea pe cei de acasă, o stare sufletească, cu o soartă cuprinsă între dorință și suferință, între melancolie și nostalgie. Este o valorizare sentimentală a ceea ce înseamnă nostalgie legată de locul de baștină și copilărie, familie, neam și țară. Dacă la unii, dorul este un sentiment puternic, la alții, lipsește cu desăvârșire, prioritare fiind instinctele de supraviețuire și avantajele de moment. Dorul de acasă este un sentiment complex mai ușor de simțit decât descris în cuvinte, (Dr.Constantin Panfil, „Un ACASĂ liniștitor și împlinit”).

S-au făcut mai multe sondaje, printre scriitori și filologi, cu privire la cuvintele cele mai expresive în limba română. Cineva a propus perechea dor-vatră, pentru că unul te duce, altul te aduce, altcineva a găsit că nemargini-le eminesciene sunt dătătoare de elanuri cognitive, iar Fănuș Neagu a ales cuvântul vișin ca fiind emblematic pentru un scriitor îndrăgostit de metafore. Nichita Stănescu a mers mai departe: sub instanța artei, a trecut adverbul în substantiv, i-a adus un adjectiv posesiv alături pentru a-i pecetlui noua identitate gramaticală și l-a turnat într-o altă matrița lexicală, cu o nebănuită putere de a genera poezie. (Prof.univ. Ioan Dănilă, Bacău, „Acasa scriitorului”).

Știrile de pe ecranul calculatorului, care mi-a rămas fidel prieten, s-au diminuat la noi, totuși noua tehnică tipografică, îmi deschide, o publicație, „Dacia eternă”, revistă de cultură, tradiții, proză, traduceri din limba chineză, nr.3, iunie 2014, director fondator Constantin Lupeanu, redactor-șef Ion Păunescu, strada Aurel Vlaicu nr.25, Deva, România. Într-un grupaj redactat de Ion Păunescu, aflu ceea ce spun unii oameni de știință despre strămoșii noștri și pământul pe care au viețuit, informații importante nu numai pentru noi, mai puțin știutori, cât mai ales pentru cei care ne neagă prezența identirară dintotdeauna, aici, acasă, la noi în Dacia. (Ion N.Oprea, Iași, „La noi acasă, în Dacia, la Oradea – România: Cel de al XV-lea Congres Internațional de Dacologie „G.Coșbuc 2014”).

În timp ce în revista „Formula As” (1124 din iulie 2014) Marius Preda jazman exploziv, virtuos al talentului, stabilit de 16 ani în Olanda, declară „ acasă e acolo unde deschid ușa și mă întâmpină soția și copii”, Vasile Maftei, un pensionar din învățământul românesc, de loc din Zăpodeni – Vaslui, Vasluiul lui Ștefan cel Mare care a bătut pe turci la Podul Înalt, ne reamintește expresia latinească „Ubi bene – ibi patria”care înseamnă „unde mi-e bine – acolo îmi este Țara”, dar precizează, nu doar sentimental, ci românește, „la români expresia nu are substanță”. Și spune și de ce: „fără Țară, eu al cui aș fi? Și dacă nimic nu ar fi al meu, aș mai avea amintiri? Sentimental, de cine mi-ar fi dor? Spre cine aș alerga cu sufletul la gură și cu brațele deschise larg? Pentru cine aș fi în stare să-mi vărs sângele sau să-mi dau viața?” Întrebări cu distanță lungă, să ajungă la urechile oricui dar mai ales a celor câte puteri vor mai fiind în Statul român, dar spre meritul său și răspunde: „Dacă cineva ori care ar fi el, m-ar determina să diminuez integritatea cuvântului acasă, m-aș simți ca un neputincios ori ca un laș, nedemn de simbolul dor. M-aș simți ca un încartiruit în arestul sentimentelor limitate”. (Ion N.Oprea).

Dor, cuvânt cu un înțeles afectiv complex și superior, existent numai în limba română. Prof.dr. ing. Avram D.Tudose, Huși, s-a decis ca subiectul „Dorul de acasă” să-l abordeze apelând la poezie, care să rămână ca o rară și savuroasă feerie, și nu din și prin proză, care se ofilește ca o simplă foare de rază…„…Mi-e dor de satul meu natal,/ Mi-e dor de via de pe deal,/ Mi-e dor de câmp, de bătătură,/ De lanuri aurii, de șură…” („Mi-e dor de casa părintească” – Avram D.Tudose – Cermegești, Lădești, 14 martie 2001.

Dorul și dragostea de acasă, de copilărie – adolescență, de școlărie și studenție, de profesie și de dragoste și căsnicie.

Autorul scrie despre neuitare și despre momentul greu al despărțirii de casa părintească, de mama cea iubită și mult îndrăgită. Dorul ca și dragostea sunt o bibliotecă de sentimente – spune scriitorul Radu Cârneci, și din această bibliotecă nu poate lipsi sentimentul iubirii față de locurile natale, față de obârșie, față de părinți, față de prietenii din copilărie și sunt indubitabil legați de dragostea de-o fată sau soție. Și să nu uităm de tradiționala zicere lumească, că: „Femeia constituie cea mai numeroasă, frumoasă și iubită jumătate a lumii singura care înmulțește și omenirea”. Aceste sentimente ale îndrăgostirii sunt ilustrate omagial și de profesorul Cicerone Medeleanu. Doamna Teona Scopos din Iași, vorbește de dragoste ca despre o întâlnire providențială cu un suflet pereche cu jumătatea sa. Vezi versurile din poezia „Dor de tine”. Iubirea e un sentiment fără egal, o explică și Cornel Văleanu care îi dedică versuri pline de simțire. Dragostea și dorul de Dumnezeu sunt văzute de Radu Gyr în poezia „Crez”. Poetul Vasile Militaru ne prezintă versuri cu grijă față de pământul străbun și adresează rugă lui Dumnezeu. „Dragostea e dar de sus, de la Dumnezeu.” (Teona Scopos).

Dragostea de țară și de locurile natale

„Suntem aici de două mii de ani/ Și-ntodeauna ne-am știut noi rostul/ Noi ne-am făcut istoria prin ani/ Și știm c-acest pământ este al nostru…” (Gabriela Darabană, „De două mii de ani”). Dragostea de glie și de țară este reflectată de mulți condeieri, concretizată și cristalizată în versurile Luminiței Moraru, precum și în poezia „Huși” a doamnei Mihaela Guțu. Alexandru Mateevici scrie versuri nemuritoare în poezia „Basarabia, pământ românesc!” O tânără poetă basarabeancă, Diana Enache din Chișinău, scrie poezia „Dorul și Basarabia”, Ion Minulescu cu poeziile „Huși” și „Tăcerea din gară”, Aurel V. Harnagea, „La revedere Huși”, Grigore Vieru, „De dorul tău”, „Dor de satul meu”, „Dorul de casă”, „Casa părintească”, iar Vasile Tărâțeanu (Cernăuți), „Rugăciunea Sfintei Fecioare Maria, Mânăstirea Sihăstria” și „Spovedanie”.

Dorul de femeie – veșnicia omenirii

Tudor Arghezie compară femeia cu învățătoarea umanității, inițiatoarea în toate cele ale cunoașterii. „Mama și femeia sunt veșnice. În viață, după ce pleacă ele, ne dăm seama că iubirile lor nu au avut astâmpăr și o prețuim mai cu foc de-abia după ce a plecat. Alții, nici atunci, și, zău, tare e păcat”. (Ion N.Oprea). A se vedea poeziile semnate de Tudor Arghezi „Mamă Țară”, Virgil Carianopol, „După ce…” și „Pentru mama”, Constantin Clisu, „Puiul mamei”, Ion Costache Enache, „Dor de acasă”, George Lesnea, „Recunoștința mamei” și „Mamele nu mor”, George Nedelea, „În casa asta”, Neculai Onel, „Noapte bună, mamă”, Grigore Vieru, „Mamă, de-ai fi o stea” și „Dor de mamă”, Ștefan Boboc, „Te caut și te cânt iubită…”, Ana  Dumitrescu, „Copiilor mei”. Dragostea de mamă este pomenită de-a pururi de Rodica Singh din Zărnești , Neamț în poeziile „Scrisoare de la mama” și „Altă scrisoare de la mama”, precum și de Florin Saloc în poezia „Mamei”.

Dorul de copilărie

„Nostalgie” de Demostene Botez, „Acasă” de D.Gherghinescu Vania, „Dor” de Virgil Carianopol, „Reverie” de Elena Holicov, „La aniversarea școlii” de Postolache Alexandra-Oltea, „Dascălii noștri” de Eugenia Ciumac, „Cuibului Soarelui (de la Școala viticolă Huși)” de Vasile Filip.

Dorul de profesie

Fiind de profesie inginer și doctor în viticultură și enologie (vinologie) Avram D. Tudose a abordat această temă prin prisma celor spuse de mari personalități, din domeniu sau colateral. Vinul este cea mai sănătoasă și valoroasă licoare a tuturor timpurilor și de pretutindeni care se folosește de la împărtășanie, la naștere, botez, cununie până la moarte. În acest sens și-a luat ca sprijin prețiosul vin – trecându-l prin poezia și proza tuturor vremurilor. A început cu poetul Vasile Militaru, care l-a cântat neegalat în cele mai sonore versuri, până la Păstorel Teodoreanu, căruia i-a adresat cele mai frumoase imnuri.

Dorul Busuioacei de Bohotin Huși, numită și „odorul podgoriei”…

Continuăm cu o selecție de poezii scrise de condeieri, adresate vinului „Sarmizegetusa„„” de George Călinescu. O închinare adresate viței de vie și concursurilor de vinuri ne adresează scriitorul și ziaristul Constantin Slavic, în „Vinurile românești la Concursul Național din 1987. „La pahar” de Iancu Văcărescu, „Imnul viței-de-vie” de Ioan Alexandru, „Revedere” de Virgil Carianopol, „Toamna” de Alexandru Sihleanu, „Toamna în vie” de Ion Buzdugan, „Vara la țară” de Alexandru Depărățeanu, „Popas în… Lumea podgoriilor” de Nicu Rotaru ;I Avram D. Tudose, „Stihuri bahice…, adresate podgoriilor hușene” de Alexandru Liță (primarul orașului Drăgășani), „Mărire vinului de busuioacă de Bohotin” de Dorica David, „Imn BBH” de Horia Șerbănescu, actor, „Catren bahic” de Aurel Săvescu, „Mărire vie, vin celebru” de George Pantelimon (general în retragere), „Mulți ani” de Aurel Harnagea, „Imn de slavă autorului” de Vasile Mircea Mânzățeanu.

Prof.dr, ing. Avram D. Tudose din Huși continuă cu darurile din tinerețe, din studenție, de tânăr specialist și de revederile de promoție decenale, așa cum au decurs ele, după absolvirea facultății în 1956 care au fost revelatoare și rarisime. În acest sens a fost publicată și mediatizată o poezie cu ocazia revederii promoției, după douăzeci de ani, din 10 mai 1975. Totodată este transmisă colegilor cântarea pentru revedere de o jumătate de veac (Prof.dr.ing. Avram D, Tudose, Huși „Dor de toate…”).

Prof.dr.ing. Avram D.Tudose este cu „Dor de-acasă”, cu multe versuri, o poezie pe care și domnia sa nu doar o iubește, ci o și scrie. (Ion N.Oprea).

Sunt mândru că în satul meu natal, Căinari, lângă Tighina, se născuse Alexei Mateevici, poetul „Limbii noastre”. După multe peregrinări prin țară ne-am stabilit la Bârlad, oraș pe care-l consider ca fiind adevărata mea casă. Și mai am o casă aflată pe Valea Oituzului pe care am numit-o „casa rebusiștilor”, unde între 21 și 22 iunie 2014 am organizat ediția a IV-a a Consfătuirii rebusiste cu tema „Mihai Eminescu”, 125 de ani de la trecerea în Eternitate; au fost prezenți invitați din Abrud și Câmpeni (Alba), Turnu Măgurele, Onești, Mărășești și…Bârlad. DE casa aia mi-e dor mereu! Amintind de pasiunea pentru rebus ne oferă două carouri și enigme în care își exprimă pe orizontal și vertical, dorul de casă (Serghei Coloșenco, Bârlad „Dorul de acasă?”.

Serghei Coloșenco, după cum singur se spovedește, îi e dor de casă, dar casa în care s-a născut nu mai este, pentru că, alungați din Basarabia românească, pe locul ei, în lipsa proprietarilor, altcineva și-a clădit casă! Stabilit la Bârlad, oraș pe care îl consideră adevărata sa casă, cu alta pe Valea Oituzului, numită „Casa rebusiștilor”, unde chiar în iunie 2014 a mai organizat o Consfătuire rebusistică cu tema „Mihai Eminescu”, este prezent și în cartea noastră tot cu enigme așezate pe orizontal și pe  vertical, tocmai nune de… aflat.(Ion N.Oprea).

Dorul e un element esențial, reprezentativ pentru ceea ce numim factură psihică a neamului nostru, unii vorbind chiar despre unicitatea acestui cuvânt, prin raportarea la alte limbi… (A)CASĂ înseamnă pentru mine FAMILIA – cea în care am apărut pe lume, dar și cea pe care mi-am făcut-o prin căsătorie. Dorul este și el prezent în familia noastră, mai ales atunci când unul sau altul dintre părinții mei-tata, preot și mama învățătoare. Ei au sădit în suflet și în mintea mea, dragostea  de țară, de trecutul ei, cinstirea permanentă a celor care au luptat și s-au jertfit, ca noi să ne bucurăm că trăim într-o țară frumoasă și liberă!.

De câte ori viața, preocupările mi-au permis, mi-am potolit dorul întorcându-mă acasă, în primul rând la casa părintească, prilejuri de bucurii reciproce, de depănări de amintiri, de informări, de sfătuiri și sfaturi, într-un cuvânt, de binefăcătoare și alintătoare satisfacții sufletești! Dorulului de (a)casă i se asociază un alt sentiment –nostalgia – adică dorința de a revedea oameni pe care i-am iubit, locurile pe care le-am îndrăgit, ba mai mult chiar, de a retrăi episoade trăite în vremuri îndepărtate! Unele, poate revederile, se mai realizează din când în când; celelalte, cele mai multe – nu se mai pot înfăptui, au devenit și au rămas amintiri! (Prof. Aurel Gheorghiță, Iași, „Îmi este dor…” – din volumul în pregătire „Dorul de-acasă”, de Ion N.Oprea, Iași, din ciclul „Antologie de autori, proză scurtă și poezii.”

De-am spune doar atât „îmi este dor…”, cum își intitulează prof. Aurel Gheorghiță eseul care, s-ar putea altfel, ne plimbă și pe la casa părintească, ar fi suficient pentru oricare dintre noi, nostalgicii anilor pe care nu-i vom mai întâlni (Ion N.Oprea).

Oamenii adevărați au fost legați întotdeauna de locurile natale. Oriunde ar călători, mereu se vor întoarce fericiți acasă. Trăind departe de casă sau călătorind prin lume, e firesc să simți nevoia de a te întoarce la familie, la prieteni. Dacă absența este mai îndelungată, simți chiar o durere în suflet, o nostalgie pentru plaiurile natale, un dor față de cei dragi (Prof.Silvestru Pânzariu, Siret, „Dor de plaiurile legendare, de Școală…”).

Dorul ne poartă la legendarele plaiuri natale și pentru că acolo e școala, sunt prietenii și lumea pe care a cunoscut-o, susține prof. Silvestru Pânzariu de la Siret (Ion N.Oprea).

Dorul de casă te-a adus la casa părintească, ești acum balsam pentru o mamă bătrână și pentru cea de care ți-ai legat viața. Acum, profesorul pensionar e liniștit, relaxat, dorul de-acasă nu-l mai chinuie, în schimb este activată efervescența creativă care-l determină să fie un neobosit om al acțiunii continuie. Costel Matei lucrează cu spor din zori și până seara târziu și-și zice:„Nicăieri nu-i mai bine ca acasă…”. (Roman Scumpu, Priponești – Galați, „Deschide poarta profesorului…”).

Dorul este locul unde aștepți să ți se deschidă o poartă, a profesorului plecat din sat și revenit acasă, chemat de grija întreținerii mormintelor înaintașilor, spune învățătorul Roman Scumpu din Priponești – Galați (Ion N.Oprea).

Acum, stimați colegi, confrați în ale scrisului, iată-ne din nou împreună, adunați la sunetul goarnei aceluiași coordonator de lucrări cu mai mulți autori, prolificul nostru scriitor, domnul Ion N.Oprea, antrenați pentru a aborda o nouă și generoasă lucrare „Dor de-acasă”. Consider necesar să subliniez că temele pe care le-am abordat până în prezent în cărțile „Românii ala cum sunt”, „Cu prietenii despre prietenie”, „Singurătate”, „Darul vieții : dragostea”, iar acum „Dor de-acasă” sunt de mare actualitate. Importanța acestora se regăsește în ecoul pe care îl au cărțile în rândul cititorilor, motiv în plus de a mări tirajul lor, în scopul pătrunderii acestora în diferite medii sociale, cu influențe benefice în procesul instructiv-educativ, mai ales în rândul tinerei generații (Economist Ioan Grămadă, Câmpulung Moldovenesc. Poet și prozator, autorul Muzeului Etnografic local, „Dor de casă”).

Dorul este locul unde te așteaptă lecturile și realizările de până acum, cum susține economistul Ioan Grămadă, proprietarul și autorul, împreună cu doamna Didina, a Muzeului de Etnografie de la Câmpulung Moldovenesc, mereu în completare și reînnoire…(Ion N.Oprea).

Ideea ori propunerea de a scrie un material despre „dorul de-acasă” m-a provocat și, mai mult decât atât m-a surprins pentru că am descoperit înlăuntrul meu o stare latentă de dor nelămurit, care a fost stârnit a simpla pronunțare a expresiei mai sus amintite (Marian Malciu – Slatina, Olt, „Gânduri și amintiri izvorâte din dorul de acasă”)

Dorul de acasă, parcă preluându-i vorba din gură lui Vasile Maftei de la Câmpulung, este pentru Marian Melciu de la Slatina-Olt, „nu doar o sintagmă, o frază oarecare, ci este chiar o emblemă a cea ce definește sufletul românului, pentru că acest cuvânt nu-l întâlnim – cum au mai spus și alții – în vocabularul altor popoare” și ca să ne convingă de adevărul pe care ni-l spune, ne oferă pagini deosebit de frumoase din ceea ce este debutul său în literatură, volumul de proză „Femeia eterna iubire”, Editura „Alutus”, Slatina, 2008, despre primul său sărut dăruit unei fete care nu se uită (Ion N.Oprea).

„Te stingi!/ Tu, satul meu iubit,/ te stingi în agonie./ Cei tineri au plecat pe la oraș,/ cei bătrâni, la cimitir,/ să nu mai vie,/ s-au dus și se tot duc,/ s-au dus și nu mai vin,/ cu disperare mă închin,/ Te privesc./ Mă tem că,/ închizându-mi ochii,/ când îi voi deschide,/ nu vei mai fi,/ tu, satul meu bătrân…” (Olguța Trifan, Iași, „Cu gândul la tine, satul meu bătrân”).

„Cu gândul la tine, satul meu bătrân” este un eseu cu trecerea în revistă a tot ce simțim fiecare la întâlnirea cu locurile de odinioară, cu descrieri pe care numai Olguța Trifan le găsește cuvintele pe  care nu am încercat să le caut (Ion N.Oprea).

„Câte lacrimi pentru mine/ Mamă ai vărsat,/ Numai Dumnezeu le știe/ Cu adevărat.// Dintre cei nouă copii/ Am rămas doar șapte,/ Rând pe rând ne ducem toți,/ Pe neașteptate.// Ai plecat și ne-ai lăsat cu Tatăl Ceresc/ El este Tată, Mamă,/ Când toți ne părăsesc.// O, mamă, scumpă mamă,/ La tine mă gândesc,/ Cum ai crescut copii,/ Căci toți te fericesc” (Pr. Ioan Andrioaie, Moinești – Bacău, „Dor de mamă”, 10 septembrie 2012).

În ce privește părintele Ioan Andrioaie, cu poeziile „Dor de mamă”, „Căsătorie de probă” și „Picătura de spiritualitate”, rămân pentru toți cerințe de respectat ale creștinătății (Ioan N.Oprea).

Nu știu dacă toți sătenii care au plecat din satul lor natal pentru a munci și trăi în alte părți, orașe, târguri sau sate, în diferite împrejurări ale vieții, înainte de a trece în lumea de dincolo, a veșniciei, se gândesc să se întoarcă măcar pentru un ceas să-și revadă locul unde au văzut lumina zilei, unde au copilărit și au învățat carte în primii ani de școală, unde-și au rădăcinile familiile lor, unde au lăsat amintiri în existența lor, dar și a altora. Și nici eu nu cred că, atunci, când voi simți că Doamna în Negru se va apropia de mine, voi face acest gest, așa cum a ținut să-l facă fratele meu mai mare, Gheorghe, dar dezmierdat Gelu. El și-a dorit acest lucru, fiind conștient că sfârșitul i se apropie cu pași repezi, Corneliu Văleanu, Iași, „Ultima întâlnire cu casa părintească și satul natal (În memoria fratelui meu mai mare Gheorghe).

Sentimentul de dor de acasă, chiar dacă nu se poate concretiza, există pentru că ne dorim o casă a noastră, siguranța zilei de mâine, o familie împlinită care să ne fie mereu aproape, oameni dragi, dispuși să ne accepte așa cum suntem (Geta Modiga, Bârlad, „Dorul de acasă pe cale de dispariție”).

Dorul de acasă devine un mister pe cale de dispariție, ne convinge Geta Modiga (Ion N.Oprea).

Am crescut la marginea Londrei. Impresar artistic la Londra, acum țăran la Ideciu, Mureș, în Ardeal… Pentru mine a fost un noroc să întâlnesc la Londra o româncă, deschisă la minte, am avut o relație modernă, ca egali, am venit împreună în România, am trăit împreună și ne-am mutat la țară (Graham Robinson, Ideciu, Mureș, „România e o bucățică de rai”).

Sunt și situații când pentru cineva născut și crescut la Londra, România poate deveni și rămâne o bucată de rai, precum în cazul lui Graham Robinson, stabilit la Ienuț, Maramureș (Ion N.Oprea).

Subiectul noului volum al Cenaclului a făcut să-mi răsară în minte și suflet o mulțime de idei, de sentimente, de doruri. Dorul, concept unic în cultura universală, specific limbii noastre, izvorât din sensiblitatea acestui popor este sentimentul dominant în doina – și ea creație singulară în literatura populară universală (în cântecul popoarelor folcklore).  Vezi și poeziile „„Du-te Dor!”, „Rugă de seară”, „Sate pustii”, „Îndemn”, „Țăran”, „Țăran Român” (Silvia-Lucica Podeanu, Novaci – Gorj, „Lacrimi de sânge”).

Silvia – Lucica Podeanu, cu „Lacrimi de sânge” dovedește curajul de-a spune deschis adevărul pe care mulți îl păstrăm doar în noi când e vorba de dorul de acasă. „Nu curge o lacrimă pe obrazul Țării, curg râuri de lacrimi de dorul celor plecați”, ne reamintim zi și seara spusele doamnei Silvia (Ion N.Oprea).

Dor de-acasă – Focșani e „Acasă, aici am crescut, am iubit, am trăit, am învățat și mi-e mereu „dor de-acasă”, de-ai mei, de oameni, de locuri, de tot, de castani, de stejar… Mereu mi-e „dor de-acasă”, de-ai mei. E greu departe… mi-e dor de cei sub privirea și grija cărora am crescut, de flori, de oameni, de obiceiuri, de priviri prietenoase. Mereu mi-am dus și copii acasă… Cum să nu ai în suflet, în inimă asemenea locuri, oameni și să nu-ți fie „dor de-acasă”, de anii mulți trăiți acolo?… (Jane Margareta Tudor Șerban, Constanța, „Dor de-acasă”.

Domnul profesor Petru Bejinariu din Rădăuți tratează tema „Trăirile și valorile apartenenței sau Dor de-acasă cu următoarele subpuncte: I. „Cea mai ascunsă și importantă apartenență – genetică” II. „ Temelia organizării sociale, familia”, III. „Natura locurilor natale – mediu afectiv”, IV. „Dor de-acasă în amintiri proprii”, V. „Apartenența la România în condițiile valului mare de români plecați peste hotare”.

Pentru mine cuvântul dor reprezintă o emoție puternică pe care o ținem ascunsă în sertarul sufletului toată viața, față de anumite persoane dragi nouă, la care se adaugă casa sau localitatea în care am locuit sau locuiesc, ne spune Mircea Popescu din Iași în „Sertarul cu amintiri”.

A-casă este spațiul acela magic în care un bărbat cu ochi albaștri venit din fermecătorul Mehedinți, numit Gheorghe de către mama lui, Zinca, a devenit tatăl meu și al fratelui meu, Mihai. Aceea este singura mea casă.

Mi-e dor! Mi-e dor de toate lucrurile pe care le-am trăit și de toate lucrurile pe unde am trăit. Dar… acasă. Ei, acasă este acolo unde ești tu, Rareș, iubitul nostru fiu și acolo unde ești tu, Mugur, dragostea vieții mele și acolo unde ești tu, Alexandra, adorata și adorabila noastră nepoată, împreună cu mama ta, Monica.

Toate dorurile mele intră pe o singură ușă, într-o armonie convergentă, o ușă spre Marele Mister, Marea Taină a marii Treceri, doruri care au însemnat viața mea (Prof. Mioara Niculescu, Constanța, „A-casa mea…”).

Asemenea unei ființe iubite – casa te cheamă noaptea în somn, nu-și încetează existența. În vis îi străbat curtea, camerele, – n-o părăsesc niciodată. Azi am ajuns și eu să semăn cu casa în care am lecuit: bătrână, de modă veche, încărcată de „suveniruri”, barocă, singuratică dar bucuroasă de oaspeți, respirând nostalgii prin toți porii (Prof. Eleonora Toma – Teoharie, Slobozia, „Casa cu iederă”).

Călător neobosit în lumea largă, omul poartă cu sine dorul pentru cuibul său, pentru lumina dintâi, pentru pământul obârșiei sale. Pentru fiecare om «acasa mea» este locul de pământ, obârșia, rădăcina care te atrage ca un magnet cu mii de fire nevăzute, dar profunde și puternice. Un lucru e cert, câtă vreme conjugă verbul «a fi» omul dorește să se întoarcă la matcă, în cuibul nașterii sale, în paradisul numit «acasă». (Prof. Camelia Nenciu, Constanța, „Exercițiu de admirație”).

O frescă a ceea ce rămâne copilul lor pentru mama și tata, locul unde au văzut orizontul unii dintre înaintașii Doamnei Camelia Nenciu (Ion N.Oprea).

„ …Zilele trec una câte una,/ Dorul de casă începe să apară/ Prin minte apar amintiri cu mama,/ Încep să mă simt din ce în ce mai singură…” (Alexandra Staicu, cls. A VII-a, Colegiul Național „Ovidius” Constanța, „Dorul de casă”).

Deși de mulți ani cei dragi nu mai sunt și azi mă cheamă acel ceva inexplicabil să revin la casa părintească, rămasă aceeași, de atunci, să mă bucur de revederea locurilor dragi ale copilăriei, dar, și fără vrerea mea, să trăiesc și să retrăiesc nesfârșite păreri de rău și deznădejde.

O facă mereu căci dorul de-acasă mă cheamă și mă întărește. An de an aștept să ajung acasă – deși am casă – aici, la obârșie, mă copilăresc, mă regăsesc și îmbătrânesc frumos, cu gândurile la ce-a fost bun și rău și la dorurile cu care Cel de Sus m-a înzestrat sau m-a pedepsit, de-a lungul vremii (Prof. Luca Bejenariu, Rădăuți, „Nesfârșitul dor de …”). Ne umezim ochii cu încheierea eseului prof. Luca Bejenariu (I.N.O.).

În tot vălmășagul produs mă gândesc la cei înfiați într-o cultură străină. Oare poartă cu ei și ADN-ul spiritual al obârșiei lor? Există în genele lor casa care-i cheamă acasă? Eu cred că da. Vreau să cred că da. Să fie un DOR? (Alexandra-Alina Niculescu, cls. A XI-a Colegiul Național “Mircea cel Bătrân” Constanța, „Dor”).

„Acasă e locul unde vecinii sunt cu fiecare an ce a trecut mai puțini,/ Aici vara miroase a iarbă cosită, a regina nopții, a ploaie și a crini.// (…) Acasă înseamnă prezent dar cel mai mult înseamnă trecut,/ E suma a tot ce în viață am trăit și în tot ce până azi am făcut.// (…) Acasă e locul acela tainic unde cerul se coboară pe pământ/  E bunica, e tata, e mama, e leagănul copilăriei și este mormânt.// Acasă-i mirosul de pâine rumenită-n cuptorul cel mare de lut/ E nucul din capătul livezii ce vara oferă un loc răcoros și plăcut.// (…) Nu este în lume mai frumos, mai adevărat, aici sun iubită și dorită./ Cât știu că undeva e un loc numit ACASĂ, ca om mă simt împlinită.” (Dorina Stoica, Bârlad, „Acasă”).

Pianul dă sens pentru mine noțiunii de ACASĂ și, astfel, cel mai nestăvilit dor este acela de acasă. Dor de acasă, dor de pian pentru a te regăsi acolo unde este cu adevărat sufletul tău (Minca Silvia-Ștefania, Constanța, elevă, Liceul teoretic „Traian”.

ADENDA

„Ce mi-a dat țara mea și cu ce am răsplătit-o eu?” se întreabă într-o nouă carte Nicoleta Esinescu care, prin scris, Bogdan Crețu (Ziarul de Iași), Opinii din 2 septembrie 2014) reia monologul tinerei scriitoare subliniind leitmotivul «Fuck you, Eu-ro-pa» Tata, trebuie să-ți spun ceva…”, un manifest al generației fără repere – care poartă pe umeri vina părinților care nu pot uita compromisurile lungilor decenii petrecute sub comunism -, acea generație traumatizată de trecut care se iluzionează că viitorul există afară sau nu există deloc, pentru a descoperi apoi că nici Europa nu este Tărâmul făgăduinței”, comentariu pe care criticul literar de la Facultatea de litere a Universității ieșene îl vede un clișeu patriotic, inculcat în copilărie. A generației care, acum, spune profesorul, „a căpătat, cel puțin, libertatea de a-și striga tare și strident deznădejdea, dezamăgirea, descurajarea”, care, în gura autoarei devine și rămâne acel „adevăr dureros” (dar care poate fi rostit și cuviincios n.n.): „Tata, trebuie să-ți spun ceva… Se pare că n-am avut țară în copilărie”.

Europa e, pe scurt, o lume în care nu mai există acasă, în care străinul rămâne, orice ar face, străin. O lume lipsită de compasiune, o lume devitalizată. Una în care nu te vindeci de traumele trecutului, ci ți le adâncești, realizând că, în fond peste tot e la fel. Ceea ce nu te face să-ți dorești mai puțin acest altfel la fel…”

„Acest monolog debitat cu sufletul la gură, care nu ocolește limbajul direct, disperat (mereu la locul lui, deloc strident) este un fel de discurs de adio, rostit la moartea tatălui, singurul fel posibil de discurs de adio.

…Rostit, sfâșietor, în momentul în care dispare până și ultima legătură cu țara de baștină. Ruptura devine definitivă, conștientizează personajul: țara non-țara, țara hidoasă în care a copilărit, dar pe care nu o poate urî, pe care nu o poate smulge din sine, se dizolvă iremediabil odată cu moartea părintelui” – scrie Bogdan Crețu…

Este contrariul a ceea ce am făcut noi scriind „Dorul de-acasă” ca să ne înălțăm sufletul și să renaștem moral și economic cum au făcut toți înaintașii noștri, indiferent de împrejurările istorice… O spun cu demnitate și argumentat colegii mei, autori ai antologiei de față „Dor de-acasă”, membrii ai cenaclului literar la distanță. „Dor de-acasă” este o sintagmă care te leagă de pământul mormintelor alor tăi și și nu te poți desprinde în veci, dorul de casă este starea care îți păstrează sentimentul că rămâi omul prieteniilor cu codrul, cu munții, cu văile și câmpiile țării… (Ion N.Oprea, „Dorul de-acasă există sau nu?”).

„Dorul de-acasă” rostit cu o anumită tonalitate și prevăzut cu o cratimă (linioară de despărțire) în scris nu este numai simplă locuțiune gramaticală sau o sintagmă sintactică (a-ți fi dor de-acasă) bine cunoscută. Prin „dorul de-acasă” transmitem cu vădită sensibilitate o stare sufletească care mizează și pe inteligență dar și pe trăirea interioară, care ne pare un fluid ce străbate întreaga ființă. Uneori aceste trăiri erup prin lacrimi cu stări nostalgice sau bucurii, dovezi palpabile a ființării eului nostru…Modul confesiv al acestor aduceri aminte este pur omenesc și transcris în scris a îmbogățit de-a lungul timpurilor dezvoltarea literaturii, culturii specifice limbii române.

Poate că scrisul nostru va fi o picătură în acest viitor, o ipotetică salvare pentru ca cei care vor trăi mâine să poată traversa cu mândrie momentele incredibile trăite azi – de o parte a societății pentru adevărata valorificare a omului OM, înfrățit cu infinitul și prețuitul „dor de-acasă”. (Prof. Ana Dumitrescu, „Dorul „de casă”, „de acasă”, „de-acasă”).

După apariția în ultimii ani a patru lucrări colective intitulate: „Românii ala cum sunt”, „Cu prieteni despre prietenie”, „Singurătate”. și „Darul vieții-Dragostea”, neobositul publicist ieșean Ion N.Oprea lucrează o nouă carte: „Dorul de-acasă”. Ideea demersului său este de a pune în discuție teme fundamentale ale existenței umane într-un moment când valorile spirituale ale poporului român riscă as pierde sub presiunea economică și mediatică a globalizării.

În asta, cred eu, constă marele merit al acestor lucrări rod al gândirii colective, într-o vreme când românul cunoaște o întoarcere la vremurile guvernării altor legi de supraviețuire, fiecare pentru sine, omul – lup omului, care pe care, scapă cine poate, selecția naturală, legi stavilă la poarta egalității de șanse. Și cu o doctrină a drepturilor omului rămasă, se pare doar pe hârtie, cu toate strădaniile celor care o împărtășesc!

Lucrarea, pornind de la o temă lingvistică menită se ilustreze cuvântul Dor, propriu limbii românești, alunecă treptat spre o amplă dezbatere analitică a condiției socio-economice în curs de deterioare, ce ar putea să determine modificări destructurale cu consecințe grave asupra unor sentimente de coeziune ale unei națiuni, așa cum este dorul de țară, de casă, de familie, ce stau la baza iubirii de neam și de patrie. Cartea devine o tribună antiglobalizare în care popoarele și-ar pierde identitatea națională.

Prin această lucrare colectivă, Ion N.Oprea încearcă să  relanseze valorile morale uitate, spre o vindecare măcar spirituală a societății românești, dacă altfel nu se poate deocamdată. Pe lângă zeci de cărți de ficțiune ce apar în librării, cu impact zero asupra conștinței umane, cartea domnului INO, se constituie într-o mică enciclopedie a sentimentului Dor, într-un barometru ce te poartă pe nesimțite de la o temă psihologică, spre marile probleme existențiale ale zilelor noastre (Constantin Hușanu, „Postfață”.).